nu se mai măsoară lacrima în cât și-n apă
nu nici peștele înoată
nu se mai întreabă când
nu nici iarba dintre coasă și acasă
nu se mai taie-n felii nici lumina de pe masă
se ia doar femeia toată și se-nchide
într-o alergare după care cheia se aruncă-n mare

peștii vin să o pețească



salvamarul se îmbată cu o votcă
(sunt chiar eu)


- Băăăăăă
ia-mă și pe mineeeeee-n
lotcă

și așa m-am luat pe mine cu mine...
ne uităm unul la altul
el-sunt eu
eu de rezervă vinovat că sunt atlantul