N-ai să știi, nu, îi șopteam,destinul meu e lup,
mă arde în dinți și sunt ca un scrum când sărut,
n-ai să știi, nu , când inima ta e belciug
eu trag prin el moartea precum cornul de plug prin pământ
nu, nu, n-am să-ți mai adulmec tăcerea,
mai înaltă ca fântâna săpată de ură nimic nu-i
mai aproape de tâmplă ca părul e dragostea mea risipită
vino-napoi, adică te du, acolo în capăt eu sunt,
chiar se vede, o cruce, un corb și-un mormânt
e timpul cu gâze uscate și vânt măcinat
așteaptă-mă alături că sunt dezbrăcat
de sufletul rupt, de ancore, de vrăbii,
n-ai să știi, nu, îi șopteam, ce gălăgie-
un infern într-o glastră in care înoată nebuni laolaltă cu mame-n dezastre.
eh…dădeam din deget ca dintr-un pustiu
moartea ce trece ne-ntoarce pe dos
și-o să fim tot ce-am fost,
uite, îi zic dinadins atingând-o pe sfârc,
î-ți mai dau un minut și tot n-ai să știi
că-n mine toți morții apasă iubirea neluată cu ei în mormânt
și șuieră și gângură,stă singură amețind pe pământ
cu zilele-n mâini un trup ca o lacrima
n-am să știu,îmi șoptesc,nu
ce-am pierdut am avut?