Mi-am strigat iubirea către soare...
Prea mândru, n-a vrut să-mi răspundă;
Strigătul amarnic, de jale,
Eliberat din pieptul meu de muritor,
Este, gândește el, doar apă de ploaie,
Doar un strigăt sugrumat de plânset și dor.

Mi-am strigat iubirea către ploaie...
Supărată, m-a udat până la piele,
Spunând că nu are timp de-un mic scarabeu;
M-a lăsat în urmă, înotând în noroaie,
Făcându-și din visele mele..., un mic curcubeu.

Mi-am strigat iubirea către mare,
Dar ocupată cu ale sale năluci,
Nu mi-a întors nici măcar vreun ecou...
A tăcut... și în ea am simțit furtuna,
Ce-abia mai târziu, va fii să-mi arunce,
Val-dupa-val, apă-n cavou.

Mi-am strigat iubirea către lună,
Dar aceasta, parcă-ar fi fost zaludă...,
N-a înțeles strigătele mele în noapte;
Cute adânci i-au brăzdat fața rotundă,
Blestemându-mă să vorbesc doar în șoapte.

De-atunci..., îmi șoptesc iubirea la pietre,
În pustiul dintre-ale noastre două lumi;
Eu voi amuții în postul cel negru,
Iar tu vei continua să dansezi
Pe plânset de vioară, cu ale tale furtuni.