sărmanul meu tată
cum își mai leagă el sufletul
de încă o iluzie
cum mai roagă el țărâna
care-l va îmbrățișa curând
să-i mai crească un pogon de floarea-soarelui
în mica lui lume universală
cum îl mai îngrijește el
cu durerea mută a mâinilor lui reumatice
stropindu-l cu ultima-i sudoare pământească

cum mai trage el de moț
aceste câteva mii de sori pământeni
să crească să crească să crească
și să înflorească
jur-împrejururile
cum mai cultivă el lumină
pentru întunericul ce va să vină

sărmanul meu tată
și trista lui demnitatea
de a muri în picioare
cu fruntea luminată de zâmbetul florii
soarelui
demnitatea lui copilărească
cea mai tristă din lume

i-ai spus vreodată că îl iubești
nu
ce rost are
noi nu spunem
noi iubim pur și simplu
așa cum murim
așa cum ne bucurăm de zâmbetul florii soarelui

pentru sărmanul meu tată
o lacrimă pe un colț de inimă
și iluzia unui pogonel de floarea soarelui
atât cât să încapă un trup
într-un cuib de lumină