există întotdeauna un întreg mai mare pe care îl părăsești
și cauți alinare, stingher ca vinul în casele vechi
capul cocoșului ieșind de sub zid încă un triumf
al durerii ce nu o înțelegi dar o lași să te mistuie
glasul acela șoptind moale… nu-ți fie teamă,
te vor păzi cîinii apelor
în mijlocul încăperii păianjenul și
roza ce nu o poți ascunde vederii sale
lumînarea abia strînge în jurul ei cîteva făpturi speriate
adormi cu ochiul închis peste mîini lîngă tine bărbatul
aproape țeapăn căci sîngele lui a rămas în cămașa furată
e seară în aer plutește neliniștea lucrurilor fără început
copilul cu fața arsă de fosforul lunii își cere
iertare de la un iluzoriu zeu al căinței. tîrziu te întorci
o tristețe amară apasă locul. oameni și animale fug spre ieșire
cînd toate-s otrăvite și rele cum să nu-l ierți
pe cel ce-ți bea vinul ori îți iubește femeia?