Fara idei I

Erai “apa mortilor”
sit te-am sorbit
din desert…
Te-am luat
cu mine
si am transpirat
impreuna
in noptile vinului rosu.
Te simteam stigmatizata
in mine…
Dar stigmatul
Se vindeca dureros
si simteam
cum iesi
din mine
ca sufletul,
cu sufletul…
Cand te-ai evaporate
prea mult
din mine
mi-era frig…
Nu mai erai
in mine,
erai apa de mine
si imi smulgeai
toata caldura
calm,
criminalic…
Am luat
o marama
si m-am sters;
nu-mi mai era frig,
imi era bine,
nesperat de bine.
M-am asezat in pat…
Nu mai era pat,
era un altar antic,
pentru sacrificii…
Ma durea
sa stiu
ca tu erai
tributul meu,
sacru…
Ochii taiau
fata cu lacrimi
calde,
mici,
abisale…
In prima mea
secunda de luciditate
am vazut
ca apa
ma facuse
un naufragiat
al sufletului
si patul
era corabie…
Eram inconjurat
de cea mai dureroasa mare
si te cautam
pe tine...
Un personaj biblic
aparu mergand
calm
pe apa.
Imi sopti
sa privesc
in jos
si am aplecat
rusinat fruntea;
imi cerusem
iertare
fara sa stiu…
Erai acum
din nou
langa mine…
Personajul biblic
deschise geamul;
lua dupa El
toate apele
si pleca
bland,
umil…
L-a urmat apa
mult,
pana cand,
la comanda lui,
se aseza
intr-o groapa…
Ii dadu
Marea Lacrimilor
unui batran
cu un toiag alchemic
ce despica apele.
Priveam uimit
si nu intelegeam
nimic
din aceasta
minune…
Am uitat
de tine
si cand
nu ma interesa
nimic
de afara
m-am intors
catre noi…
Nu mai erai,
te-am pierdut – “fara idei” …