Þi-ai aminti scena

chitara dezamorsată
uitată pe treptele catedralei

cerul își dezgolește pieptul
renegându-și din colț copiii

copiii trimit retoric
o ultimă notă de plată
prin porumbelul cu ceafă gălbuie

cântărețul zace
pe țărmul cu maici în derivă

printre spițe de bicicletă
visul e un amestec de roșu și verde

râul urlă încastrat în ciment
ca inima ta oferită în montură de plastic

departe se moare aproape se trece

prins între timpuri tu mă ceri Warta plânge



Ar fi prima oară când zbor înapoi în patrie.

Cerul face cute printre pletele pasagerilor.
În lumea de jos oamenii nu se mai văd.
Se agită în continuare sub nori, fără să facă mare lucru.

Aș lua cu mine toate visele.
Mi-ar da voie să le țin la îndemână.
Deși sunt multe, încap într-un rucsac.

Obrajii tăi.
Luminează prin hubloul cu păsări.
Un anotimp regăsit de care îmi pasă destul.

Casa.
Era nouă când am închis-o ultima dată.
De câte ori mă trezesc am rugină în palme.
Și când reintru în somn, printre scândurile dușumelei pot privi adânc timpul.

Zborul acesta liniștit, cu un cocktail în față.
Tot vis și el. De altă natură, le îmbracă pe toate.
Inclusiv ziua de mâine când descind pe țărmul Wartei.

Aș purta cea mai veche eșarfă. Dar tu m-ai recunoaște după ochi.

____
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.