Știi?
Tu nu mă poți surprinde
pentru că de fiecare dată, înaintea ta,
îți ajunge sărutul
căutându-mă.

Îl simt de fiecare dată.
Ba se așează pe obraz, delicat ca o adiere,
sau acolo unde tâmpla se unește cu gândurile,
ba în dosul urechii,
întotdeauna stânga,
ca o șoaptă de-abia deslușită,
ori în palmă,
la întretăierea dintre linia vieții și cea a dragostei.
Câteodată, sărutul tău se furișează,
hoțește,
până la inimă,
încât,
cu fiecare bătaie se multiplică,
se multiplică
în curgerea lui însângerându-mi
extremitățile.


Și să-ți mai spun ceva.
Sărutul tău nu vine, niciodată, singur,
el are prinsă la butonieră
o îmbrățișare
de dor.
Iar înaintea îmbrățișării,
mereu cu o clipă înainte,
vine zâmbetul tău, inconfundabil.
Nu am cum să nu-l recunosc.
Invariabil cu mâinile în buzunare,
prea larg pentru a putea fi stăpânit
între colțurile gurii,
zâmbetul tău pășește, din gând în gând,
până pe buzele mele,
posedându-le într-un surâs
pentru care Gioconda ar păli de invidie.


Vezi, înainte de a fi tu
e sărutul tău,
îmbrățișându-mi surâsul.





11 martie 2003