Razele toamnei viitoare
îmi răsfoiește deja
foile de curs, pe bancă,
încrețindu-mi tâmplele
- strălucitoare haine
de-fiecare-zi ale gândurilor
ce , paradoxal,
zboară tot mai înalt.
Facultatea mea,
parc cu alei pavate cu vise,
își întinde brațele opiacee
peste țărmurile întunecate
cu dor adânc de maree.
Azi am ore de Speranță
( materia mea preferată
cu examen după fiecare curcubeu ! )
iar eu, ca de-obicei,
am venit cu lecția învățată.
Un grup de studenți
tocmai trece gălăgios :
“ - Azi am de preparat frenicul...
- Vii mâine la fizio' ?
- Mă-nvoiesc la profu’ ! ” .
Colțul amar al buzelor
îmi alunecă neputincios
într-un prea târziu, fără mască,
tot mai jos,
spre cavoul afirmației
în noaptea marelui NU.
Și totuși...șoptii
simțind îndemnul
sevelor clocotitoare din vine,
și totuși...
De ce ... nu?!