Măria ta, nu este pâine,
Românii sunt în prag de moarte
Și-n loc de pâine vor cartoane
Care se cheamă pașapoarte.

Măria ta, noi știm de mult
O-nțelepciune a cetății
Ajunge numai un incult
La cultul personalității.

Când gem de pușcării Carpații
Noi te-ntrebăm întâi de toate,
Cum poți să minți în fața lumii
Că-n România-i libertate?

Măria ta, de disperare
Și nemaisuportând povara,
Chiar fiii lui Ștefan cel Mare
Ajung să-și părăsească țara.

Riscând să trecem frontiera
Măria ta, să iei aminte
Că nu dolarul ne tentează
Și nici vestitul blid cu linte,

Ci foamea după adevăr
Ce-i interzis la tine-n țară,
A respira un aer liber,
Te simți născut a doua oară.

Măria ta, de nu te schimbi
Și orice sfat te lasă rece,
Deschide granițele țării
Și lasă-i pe români să plece.

Să meargă unde văd cu ochii,
Cuprinși de cel mai trist fior,
De-a căuta un loc sub soare,
Când nu e loc în țara lor.


1986