cum mai știai să-mi dăruiești
iubirea ta în cinci limbi deodată
cu începuturi cu tot ca și cum
ar fi fost zăcământul nostru de memorie
iar presupuse galerii subterane ne îmbiau
la o plimbare cu mireasma rădăcinilor
într-o primăvară iminentă când metafore
pledau nevinovat cu falsă inocență
cu toate că auziseră despre acel cândva
enorm unde urma să ne coste preexistența
trandafirilor în splendida rotunjime
a unor boboci cu darul previziunilor
obiectele nu mai ajungeau până la noi
iar obișnuite imagini risipeau aerul
înspre retină ca fulgurații infiltrând
invizibilul depășit de visul acela
despre care mi-ai șoptit odată
ca o formă de cochetărie disimulată
în unele grădini cu miros de mirodenii
unde bunăvoința înfiripa oameni
potriviți pentru noul sezon de căutare binară
erai o poezie superbă iar eu gustam vise
fără puternicii zilei parfumați violent
în crizele acelea de orbire mi-ai amintit
că există lucruri pe care nu le vedem
decât pe întuneric sau închizând ochii...