poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4790 .



Fata si moartea
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MICHEL_TOURNIER ]

2004-02-24  |     |  Înscris în bibliotecă de error




Invatatoarea se-ntrerupse brusc, auzind in fundul clasei un ras inabusit.
- Ce s-a intamplat?
O fetita isi inalta capul rosindu-se si schimonosindu-se de ras.
- E Melanie, domnisoara. De data asta mananca o lamaie.
Toata clasa pufni in ras. Invatatoarea merse spre ultimul rand. Melanie ridica inspre ea o figura inocenta, a carei subtirime si paloare erau si mai mult scoase in evidenta de bogatia parului negru si greu. Tinea in mana o lamaie curatata cu grija, a acrei zeama serpuia, aurie, pe banca. Invatatoarea se opri nedumerita.
Aceasta Melanie Blanchard nu incetase s-o uimeascav de la inceputul anului scolar. Ascultatoare, inteligenta, harnica, era imposibil sa nu o considere si sa o trateze ca pe una din cele mai bune eleve din clasa. Totusi ea se facea remarcata - e adevarat, fara nostentatie si cu o spontaneitate ce te dezarma - prin nastrusnicii bizare si comportari ciudate. Astfel, la istorie, fetita manifesta o curiozitate iesita din comun, aproape morbida pentru toate personajele condamnate la moarte sau schingiuite. Povestea, avand in priviri o voiciune nelinistitoare, toate detaliile din viata marilor martiri: Jeanne d'Arc, Gilles de Rais, Marie Stuart, Ravaillac, Carol I, Damiens, nelasand departe nici o precizare referitoare la chinurile ce le fusesera harazite, oricat s-ar fi aratat ele de cumplite.
Sa fi fost oare fascinatia - frecventa dealtfel la copii - in fata ororilor, amplificata de un anume sadism? Alte particularitati dovedeau insa ca la Melanie era vorba de ceva mai complex si mai profund. Insa de la inceputul anului scolar se facuse remarcata in ciudata compunere pe care o adusese invatatoarei. Ca de obicei, aceasta le ceruse copiilor sa poavesteasca o zi din vacanta ce tocmai se sfarsise. Or, daca povestirea Melaniei incepea destul de banal cu pregatirile unui mic dejun campenesc, se referea in continuare, pe neasteptate, la moarte subita a bunicii, fapt ce-a obligat intreaga familie sa renunte la ospatul planuit. Apoi se relua, dar intr-un mod straniu, ireal, Melanie descriind imperturbabil si intr-un fel de viziune halucinanta, etapele plimbarii ce n-avusese cum sa se petreaca: cantecele pasarilor pe care nimeni nu le auzise, preparativele sub un copac al unui pranz inexistent, incidentele comice ale unei intoarceri prin furtuna ce nu s-ar fi putut intampla, pentru ca nimeni nu plecase de fapt vreodata. Si Melanie sfarsea cu urmatoarele:
"Familia intristata, fiind stransa in jurul patului pe care zacea trupul bunicii, nimeni nu alerga razand sa se adaposteasca in hambat, nu se piaptana in fata unicei oglinzi din sala cea mare, nu se aprinse nici un foc zdravan pentru a putea usca hainele ude care astfel nu mirosira in fata caminului asemenea parului unui cal asudat. Bunica plecase absolut singura, lasandu-i pe toti acasa."
Si acum lamaia! Exista oare vreo legatura intre toate aceste nestrusnicii bizare ale fetitei? Si care sa fi fost asta? Intrebarea isi punea intrebarea banuind posibilitatea unui raspuns afirmativ. Intrucat, indiscutabil, aceste nastrusnicii aveau cu toate un anumit "air de famille", erau semnate de aceeasi personalitate, dar ea una nu izbutea sa le dea de capat.
- Iti plac lamaile?
Melanie scutura din cap dezaprobator.
- Atunci de ce le mananci? Te temi de scorbut?
La aceste doua intrebari, Melanie nu putea raspunde. Invatatoarea nu-si pierdu cumpatul, revenind pe un teren ce-i era mai familiar.
- In orica caz, este interzis sa-i mananci in timpuil orei. Vei scrie de cincizeci de ori "Mananc lamai in clasa".
Melanie incuviinta ascultatoare, usurata ca nu a trebuit sa dea alte explicatii. Intr-adevar, cum i-ar fi putut face pe altii sa inteleaga - cand ea insasi intelegea atat de putin - ca nu de scorbut se temea ea si-l trata cu lamaie, ci de un rau mult mai profund, in aceelasi timp fizic si moral, un val cenusiu de banalitate si monotonie ce se napustea dintr-o data asupra lumii si ameninta s-o inghita? Melanie se plictisea. Percepea plictiseala intr-un fel de amorteala metafizica.
La urma-urmelor ea era cea care se plictisea intr-adevar? Nu erau mai degraba lucrurile si peisajele din jurul ei? Dintr-o data o lumina livida cadea din cer. Camera, clasa, strada pareau impietrite, inecate intr-un noroi fara de culoare, in care formele isi pierdeau conturul incetul cu incetul. Singura supravietuitoare in mijlocul acestei dezolari gretoase, Melanie lupta cu incapatanare pentru a nu se afunda si ea in aceasta mocirla.
Neasteptatei schimbari de lumina ce modifica spiritul lucrurilor, ea il gasise, inca din copilarie, un echivalent inofensiv, dar totusi foarte pe masura: scara spiralata care ducea spre camerele mansardate ale casei parintesti. Fereastra ce lumina aceasta scara nu era decat o taietura ingusta, impodobita cu mici ochiuri multicolore. Asezata pe trepte, Melanie se amuzase deseori privind gradina printr-un anume ochi, apoi printr-un altul de culoare diferita. Si de fiecare data era aceeasi uimire, se petrecea acelasi mic miracol. Gradina ce-i era atat de familiara si pe care o recunostea fara nici cea mai mica ezitare, iat-o acum, prin ochiul rosu, se scalda printr-o vapaie de incendiu. In acelasi timp, aceeasi, dar de nerecunoscut, era o grota infernala, linsa de flacari nemiloase. Apoi Melanie trecea la ochiul verde, si atunci gradina se preschimba in fundul unui abis marin. Monstri acvatici pareau sa se ascunda in adancurile verzi-albastrii. Ochiul galben, insa, raspundea cu darnicie calde reflexe solare, o pulbere aurie si reconfortanta. Albastrul invaluia copacii si peluzele intr-un clar de luna romantic. Indigoul oferea celor mai mici obiecte un aer solemn si maret. Si intotdeauna era aceeasi gradina, dar de fiecare data cu un chip de surprinzatoare noutate; si Melanie se minuna de puterea-i magica de a-si cufunda astfel, dupa pofta inimii, gradina, cand intr-un infern dramatic, cand intr-o bucurie nestavilita, cand intr-un fast magnific. Ferestrica nu avea insa nici un ochi fumuriu, si ploaia de cenusa a plictiselii avea o alta origine, mai putin inocenta, dar cu atat mai reala.
Inca de timpuriu descoperise in randul alimentelor pe acelea care-i favorizau criza de plictiseala sau, din contra, i-o alungau. Smantana, untul, dulceata - alimente iubite de copii cu care se incapatanau s-o indoape - anuntau si provocau declansarea cenusiului, inglodarea vietii intr-un mal vascos si lipicios.. Dimpotriva, piperul, otetul si merele, mai ales cele verzi - tot ceea ce era acru, piscacios si picant - proiectau un suflu de oxigen efervescent si inviorator intr-o atmosfera de lancezeala. Limonada si laptele. Aceste doua alimente simbolizau pentru Melanie binele si raul. Isi facuse obiceiul ca dimineata sa bea, in ciuda protestelor familiei, un ceai din apa minerala, parfumat cu o felioara de lamaie si savurat cu un biscuit crocant sau o felie de paine bine prajita. In schimb fu nevoita sa renunte la tartina cu mustar din pauza de la aora patru, dupa acre tanjea atat si care starnise in curtea scolii furtuni de rasete si tipete. Intelese ca tartina cu mustar depasea limita de toleranta admisa la o scoala primara din provincie.
In ceea ce priveste clima si anotimpurile, nu detesta nimic mai mult decat o frumoasa dupa-amiaza de vara, lenea si moleseala ei, explozia satisfacuta si obscena a vegetatiei ce pare sa se transmita nemijlocit animalelor si oamenilor. Orele acelea flescaite si voluptoase o sileau sa savarseasca gestul inspaimantator de a se prabusi intr-un sezlong, indepartandu-si picioarele, ridicandu-si bratele, cascand zgomotos, ca si cum ar fi trebuit sa-si ofere, nu stiu carui viol, sexul, subsorile si buzele. Pentru a contracara acest triplu cascat, Melanie cultiva rasul si plansul, dupa reactii, implicand refuzul, instrainarea, inchiderea unei fiinte in sine. Vremea ce se potrivea cel mai bine acestei atitudini de respingere era un frig uscat si sticlos, dezvaluind o natura despuiata, inghetata, impietrita si stralucitoare. Melanie facea atunci plimbari sprintare si exaltate peste campuri, cu ochii inlacrimati din cauza aerului inghetat, dar razand ironic si in hohote.
Ca toti copii, intalnise misterul mortii. El dezvalui brusc in ochii ei doua aspecte total diferite. Cadavrele de animale pe care le putuse vedea erau in general tumefiate, descompuse si exalau miasme fetide. Fiinta redusa la ultimile sale resurse isi marturisea cu cruzime natura esentialmente putrida. Dimpotriva, insectele moarte deveneau mai usoare, se spiritualizau, tindeau in mod spontan la eternitatea imponderabila si pura a mumiilor. Si nu numai insectele, caci, rascolind prin pod, Melanie gasi un sobolan si-o pasarica deasemenea uscati, purificati, redusi la propria lor esenta: o moarte benefica.
Melanie era singura fiica a unui notar din Mamers. Acesta, avsnd-o destul de tarziu, o simtea straina si parea chiar intimidat de ea. Mama, bolnavicioasa, disparu de timpuriu, lasand-o singura la doisprezece ani, numai cu notarul. Doliu o rani profund pe Melanie. Resimti mai intai o durere in piept, un punct sfasietor, ca si cum ar fi fost atinsa de un ulcer sau o leziune interna. Se crezu foarte bolnava. Apoi intelese ca era numai tristetea si nimic altceva.
In acelasi timp o cuprindeau din cand in cand valuri de induiosare destul de agreabile. Era de ajuns sa se gandeasca indelung la mama ei, la acdavrul suptire si teapan inchio intr-un sicriu sub pamantul inghetat... Ochii i se umezeau de lacrimi si nu-si putea stapani suspinul cu sughituri ce aduceau cu un ras amar. Atunci se simtea usurata, smulsa din incercuirea lucrurilor, eliberata de greutatea existentei. Pentru o clipa, realitatea de zi cu zi era luata in deradere, despuiata de importanta exagerata cu care ea se impuiaza de obicei, frustrata acum de apasarea obsedanta ce o strivea acum pe fetita. Nimic nu mai avea nici o importanta din moment ce mamica ei draga murise. Evidenta acestei deductii fara apel stralucea ca un soare spiritual. Melanie plutea, purtata de o betie funebra, in sfere rasunand de ilaritate.
Apoi durerea i se risipi. Nu-i mai ramanea decat o cicatrice care se crispa atunci cand cineva vorbea despre diparuta, sau, in anumite nopti, cand nemaigasindu-si somnul, descjidea ochii mari in intuneric.
Zilele isi urmara cursul, semanad atat de mult unele cu altele, si fetita isi continua existenta intre o guvernanta din ce in ce mai surda si un tata ce nu-si scotea nasul din dosare decat pentru a-si aminti de trecut. Melanie crestea fara sa intampine in aparenta mari dificultati. Pentru cei din jur ea nu era nici dificila, nici ascunsa, nici melancolica, si toata lumea ar fi fost surprinsa afland cum inota cu energia disperarii intr-un vid posomorat si cenusiu impotriva spaimei cu gust de lesie pe care i-o transmitea casa instarita, plina de amintiri dureroase, strada in care nimic nou nu se petrecea niciodata si vecinii vesnic patrunsi de amorteala. Tanjea cu infocare sa se intample in sfarsit ceva, sa se iveasca cineva pe neasteptate, dar totul era in zadar, caci schimbarea parea sa fi incremenit pentru totdeauna.
Atunci cand un razboi atomic ameninta lumea, Melanie era la varsta la care incepuse sa citeasca ziarele, sa urmareasca stirile la radio si televiziune. I se paru ca un suflu de aer proaspat matura lumea, si o speranta ii umplu inima. Adevarul este ca pemtru a fi scoasa din starea ei de lancezeala era nevoie cel putin de uriasele distrugeri si de inspaimantatoarele hecatombe ale unui conflict mondial. Apoi amenintarea se stinse, chepengul existentei intredeschis pentru o clipa se inchise asupra el, si Melanie intelese ca nu mai avea nimic de asteptat de la istorie.
Primavara, notarul obisnuia sa opreasca incalzirea centrala si sa aprinda focul in camin in serile in care temperatura era mult prea scazuta. Astfel, intr-o dimineata de aprilie, Etienne Jonchet veni sa livreze un camion de lemne. Lucrator la un joagar in apropierea padurii Ecouves - a cincea meserie pe care o practica in mai putin de un an - era unul dintre acei flacai chipesi si joviali ce resimt povara muncii ca pe o povara nedreapta si nemeritata. Mirosea a rasina si tanin, iar manecile suflecate ale camasii dezgoleau niste brate vanjoase si arse de soare, impodobite cu tatuaje de un gust indoielnic. Melanie coborase in pivnita pentru a-i plati. In timp ce ea cauta in portofel, baiatul o privi cu un aer ciudat, iar fata simti cum o cuprinde teama. Fu insa cu totul altceva atunci cand el isi inalta incet mainile spre umerii si fata Melaniei, inclestandu-le apoi in jurul gatului ei. Cu genunchii tremurand si cu gura uscata, Melanie nu vedea decat bratele tatuate si chipul surazator al tanarului.
- Ma sugruma, isi spuse ea. Vrea portofelul si ma omoara sa puna mana pe el.
Si fata ceda atrasa de apropierea mortii, simtind amestecul imperceptibil de groaza si voluptate arzatoare.
In final se prabusi de slabiciune, dar flacaul o culese in bratele sale, o rasturnape o gramada de carbune si-i poseda in alcovul de negreala trupul alb si tandru de fecioara.
Mai tarziu, tatal, intalnind-o pe scari, avu surpriza s-o vada manjita din cap pana-n picioare de carbune, cand ea i se agata de gat brazand. Isi pierduse virginitatea, era vlaguita, dar toata fiinta ei radia de fericire.
Cei doi se reintalnira. O luna mai tarziu, pretextand invitatia unei prietene pe timpul vacantei, Melanie o sterse doar cu ce avea pe ea pentru a-l regasi pe frumosul taietor.
Etienne nu era fin psiholog, dar comportarea iesita din comun a noii sale prietene sfarsi prin a-l surprinde. Ea aparea la joagar mult mai des decat era nevoie. In loc sa-i puna-n traista in fiecare dimineata gustarea de amiaza, prefera sa i-o aduca ea insasi si s-o imparta cu el in vazul celorlalti tovarasi. Tineretea, frumusetea si mai intai de toate radacinile burgheze ale fetei il faceau pe flacau si mai fudul decat era. Melanie ar fi trebuit sa dispara imediat dupa inceperea lucrului. Dimpotriva, ea dadea tarcoale masinilor, pipaia cu degetele dintii ferastraielor, ascutisul si taisul lor, latimea si incordarea lamelor de otel, laturile devenite deosebit de netede si stralucitoare datorita extraordinarei frecati la care erau supuse. Apoi lua in mana un pumn de rumegus, ii incerca prospetimea catifelata si elastica, il apropia de nas pentru a-i simti si mai bine mireasma de padure, lasandu-l apoi sa-i lunece printre degete. Faptul ca trunchiurile lemnoase si compacte se puteau transforma intr-o pulbere pasloasa era un miracol ce-o umplea de incantare.
Nimic nu o fascina insa mai mult decat urletul sacadat al ferastraielor circulare afundandu-se in inima unui bustean si gafaitul amtitor al uriasului sasiu, facand sa danseze cele douasprezece lame paralele in trunchiul tanar, de-abia doborat si asezat pe carucior.
Cel ce se ocupa cu intretinerea uneltelor era mos Sureanu. Pe vremuri cioplitor de mobile in abanos, cunoscuse zile mai bune, dar dupa moartea sotiei se cufundase in bautura si traia de azi pe maine ascutind lamele ferastraielor. Melanie se stradui sa-l cucereasca. Il vizita in baraca sa, ii facu mici servicii, cautand mereu sa-i fie pe plac. In realitate ea stia foarte bine ce urmarea, dar nimeni n-ar fi inteles planul grandios in care mos Sureanu urma sa joace un rol decisiv. Sfarsi prin a-l convinge sa-si reia "clarinetele" - cum ii placea lui sa-si dezmierde uneletele -, sa si le ascuta si sa se puna pe treaba. Este adevarat ca poate i-ar fi trebuit batrunului ani indelungati sa duca la bun sfarsit ceea ce urma sa fie cu siguranta capodopera vietii sale. Dar Melanie nu se lasa descurajata.
Vara trecu in splendoarea soarelui si a iubirii, fara sa fie fost lipsita totusi de incordarea "planului Sureau". Imbratisarile celor tineri pareau sa nu mai conteneasca. Ele se prelungira in ceturile toamnei, in rapaitul nocturn al ploii pe acoperisul de sindrila al cabanei si mai apoi sub albul vesmant al zapezii ce cazuse din abundenta in acea iarna.
La inceputul lui martie, Etienne fu concediat in urma unei dispute cu patronul. Pleca in cautare de lucru. Auzise ca era nevoie de muncitori la Haras Du Pin. Ii promisese Melaniei ca indata ce-si va gasi de lucru, se va intoarce si-o va lua si pe ea. Ea insa nu mai avu nici o veste despre flacau. Si cum o nenorocire nu vine niciodata singura, mos Sureau fu spitalizat cu un inceput de pleurezie, adeverindu-se ca primavara este adesea fatala batranilor.
Melanie nu se gandi deloc sa se intoarca la tatal ei cu care intretinea de altfel o corespondenta destul de saracacioasa. Pentru moment, surpriza minunata a iubirii, sublima nebunie a ferastraielor, "planul Sureau" ce se nascuse in consecinta, inaltau un zid intre actuala ei viata si apele cenusii pe care parea sa pluteasca, in capcanele amintirii, casa parinteasca, esuand precum o arca mancata de carii.
Totusi, vidul se inchidea inexorabil in jurul ei, in respiratia acra si umeda a unei primaveri ce se lasa mult asteptata. Coliba era invadata de tristetea padurii care se dezmortea din inghet, neagra si buimacita. Intr-o zi, Melanie se surprinse savarsind gestul fatidic: casca, si recunoscu inspaimantata semnul ce saluta si ademenea in acelasi timp valul clipocitor al plictiselii. Timpul micilor sotii copilaressti - lamaile, mustarul - era de domeniu trecutului. Intrucat de acum inainte era libera, ar fi trebuit sa fuga. Dar unde? Caci intr-atat este de otravitoare puterea pliptiselii: ea se inconjoara de un fel de contaminare generala si-si revarsa undele malefice asupra intregii lumi, chiar a intregului univers. Nimic, nici un loc, nici un lucru nu pare sa-i scape.
Scotocind prin debaraua cu scule, acolo unde securi, topoare si ferastraie asteptau probabila intoarcere a lui Etienne, Melanie gasi solutia. Era o funie, o superba gunie noua, luciasa, pastrandu-si inca prospetimea asa cum iesise din atelierul de franghii, terminandu-se parca dinadins printr-o bucla. Trecand capatul funiei prin aceasta bucla, obtineai un nod cat se poate de nimerit spanzurarii.
Tremurand de excitare, Melanie agata franghia de grinda tavanului. Nodul atarnat se legana la doi metri si jumatate de sol - inaltimea ideala, caci era suficient sa te cateri in picioare pe un scaun pentru a-ti putea trece cu usurinta capul prin deschizatura lui. Melanie potrivi cel mai bun scaun pe care-l avea, in dreptul nodului. Apoi se aseza pe celalalt scaun din incapere - unul schiop - si-si admira opera.
De fapt, aceste doua obiecte - funia, scaunul - nu erau prin ele insele de admirat. Era mai degraba vorba de perfectiunea ingemanarii dintre scaun si firul cu plumb de canepa, de semnificatia fatala pe care acesta o sugera. Melanie se cufunda intr-o euforica si profunda contemplatie metafizica. Pregatindu-si propria moarte, impunanad perspectivei pustii a vietii ei o bariera vizibila si palpabila, oprind printr-un dig apele statatoare ale timpului, ea punea dintr-o data capat plictiselii. Iminenta mortii ei, materializata prin funie si scaun, conferea vietii prezente o densitate si o caldura incomparabile.
Melanie trai mai multe saptamani intr-o beatitudine ce anticipa fericirea unei spanzuratori voluptuoase. Farmecul incepea totusi sa se destrame, cand postasul, pe care-l intalnise destul de rar, ii aduse o scrisoare de la ceam mai buna prietena, Jacqueline Autrain, numita invatatoare pe trimestrul al treilea intr-un sat vecin, urma sa ocupe singura tot etajul scolii. Ea s-ar bucura daca Melanie ar veni sa petreaca impreuna cateva zile si s-o ajute sa se instaleze.
Melanie isi facu bagajul, ascunse cheia cabanei intr-un cotlon cunoscut de Etienne si pleca sa-si intalneasca prietena.
Primirea pe care i-o facu Jacqueline si stralucirea primavaratica a satului o facusera sa-si uite obsesiile si funebrele remedii. Este adevarat ca lasase, in intunericul colibei inchise, frumoasa funie, exact in dreptul scaunului, ca intr-o asteptare, drept gaj al unei reintoarceri obligatorii. In timp ce prietena ei isi tinea orele, Melanie deretica prin casa. Apoi se interesa de copii si incepu sa-i ajute pe cei ramasi in urma. Dupa iubirea din vara si iarna, descoperea, odata cu prietenia, renasterea naturii. Intre aceste doua sarbatori ale vietii se intindea un desert mohorat, bantuit de umbre uriase ce te ingretosau, pe care numai funia, terminandu-se prin bucla nodului, il facea suportabil.
Jacqueline era logodita cu un tanarce-si satisfacea stagiul militar. In timpul primaverii, ea profitase de doau ori de cate un concediu pentru a-l vizita la cazarma de la Argentan. Intr-o zi, el aparu mandru de chipiul, basca, bastonul de cauciuc si tocul voluminos, cat se poate de burdusit al pistolului. Tot acest echipament le amuza copios pe cele doua femei.
Permisia flacaului dura trei zile. Prima nu fu decat un sir nesfarsit de rasete si managieri intre cei doi logodnici. Melanie cauta sa dispara cand scena devenea prea tandra. A doua zi, tanarul insista ca toti trei sa faca o excursie, cu toate ca era vizibil ca Jacqueline prefera sa ramana acasa pentru a putea profita de aceste momente de intimitate atat de rare. A treia zi, ea ii facu o scena ingrozitoare Melaniei, acuzand-o c-a incercat sa atraga asupra ei atentia naivului recrut. Tanarul, amestecandu-se in sfada fetelor si luand cu stangacie apararea Melaniei, sfarsi prin a-si aduce logodnica la disperare. Reintorcandu-se la Argentan, lasa in urma lui un morman de ruine sentimentale.
Melanie nu se mai putea gandi sa ramana cu Jacqueline. Se instala la Alecon, si, in timpul ultimelor doua trimestre ale anului scolar, tinu ore la o scoala particulara.
Apoi vacanta goli scolile, strazile, intregul oras. Melanie se trezi singura sub un soare a carui stralucire nemiloasa albea totul, spintecand ca un jungher. Printre crengile prafuite ale platanilor, intre pietrele inegale ale pavajului pietei si pe zidurile coscovite, arse de atata lumina, se strecura fata palida si buhaita a plictiselii.
Simtind ca se prabuseste, Melanie se agata cu disperare de cele mai recente amintiri. Evocand imaginea logodnicului Jacquelinei, ceea ce ii aparea in mod bizat intotdeauna in minte era tocul burdusit al pistolului. Ii scrise la cazarma din Argentan, cerandu-i o intalnire. Flacaul ii raspunse, propunandu-i o zi, o ora, o cafenea.
Daca a crezut la inceput intr-o mica aventura, el a fost cu siguranta deceptionat. Dimpotriva, Melanie isi exprima dorinta sa risipeasca orice neintelegere si sa incerce sa restabileasca intre el si Jacqueline bunele relatii, la deteriorarea carora contribuise absolut involuntar. Melanie il ruga sa reia cat mai repede legatura cu Jacqueline; insista apoi ca el s-o tina la curent cu reusita reintalnirii celor doi logodnici. Ar fi fost o mare usurare pentru ea.
Fata avu o inspiratie subita. De ce nu i-ar telefona el logodnicei chiar acum, din cafenea? S-ar linisti astfel, stiind ca ea, Melanie, a incercat totul ca s-o impace.
Dupa ce se aparase fara prea multa convingere, soldatul dadu din umeri si se ridica pentru a se indrepta spre cabina telefonica. Isi lasa pe masa chipiul, basca, bastonul de cauciuc si tocul burdusit al pistolului.
Melanie astepta un timp. Legatura era probabil greu de obtinut, caci tanarul intarzia. Fata nu-si putea lua ochii de la tocul burdusit al pistolului ce se odihnea inocent pe masa. Dintr-o data Melanie ceda tentatiei. Strecura obiectul in poseta si se indrepta glont spre iesire.
In camaruta ei din Alecon, satisfactia datoriei implinite ii asigura cateva zile de liniste. cu toate acestea nu putea insa uita cum, impacandu-i pe cei doi logodnici, ea renuntase definitiv la prietenia lor. Pistolul ramaea insa o puternica sursa de imbarbatare. In fiecare zi, la o anumita ora pe care oastepta frematand de nerabdare, cu o bucurie anticipata, Melanie scotea din poseta minunatul si pretiosul obiect. Habar n-avea cum trebuia folosit, rabdare si timp avea insa berechet ca sa-nvete. Scos din toc si asezat pe masa, pistolul parea sa iradieze o energie ce o invaluia pe fata intr-o caldura voluptuoasa. Profilul compact si ferm, negru mat si sacerdotal, usurinta cu care mana se contopea cu el apucandu-l, totul contribuia la investirea acestei arme cu o forta de convingere irezistibila. Ce fascinant ar fi sa mori ucisa de acest pistol! Cum el apartinea de fapt logodnicului Jacquelinei, sinuciderea ar apropia-o pe Melanie si mai mult de cei doi, in aceessi masura in care viata ei fusese pe punctul de a-i desparti.
Pistolul nu era incarcat, dar tocul continea un incarcator cu sase gloante si in curand Melanie gasi, de-a lungul patului revolverului, orificiul in care acesta trebuia introdus. Un mic zgomot o asigura ca acum incarcatorul se afla la locul sau. Veni apoi ziua cand fata simti ca nu mai poate amana incercarea.
Pleca in padure o data cu ivirea zorilor. Ajunsa la marginea unui luminis, departe de orice carare, isi scoase pistolul din poseta, si, tinandu-l cu amandoua mainile, cat mai departe de ea, inchinzand ochii, apasa pe tragaci cat putu de tare. Dar nu se intampla nimic. Fara indoiala exista o piedica de siguranta. Pentru o clipa ea pipai patul, teava armei si tragaciul. Ceva aluneca de-a lungul tevii danad la iveala o cavitate rosie. Sigur, asta era!Mai incerca o data. Tragaciul ceda sub degetele ei, si arma, si arma cuprinsa parca de o brusca nebunie ii aluneca din mana. Detunatura ii paruse cumplita Melaniei, dar glontul nu lasase nici o urma pe copacii si prin desisurile pe unde el ar fi trebuit sa se piarda. Tremurand toata, Melanie ascunse pistolul in poseta si-si continua drumul. I se inmuiasera picioarele, dar nu stia daca asta era efectul fricii sau al placerii. Dispunea de un nou instrument de eliberare, mult mai modern si mai practic decat funia si scaunul. Nu se simtise niciodata atat de libera. Cheia coliviei sale era aici, in poseta, alaturi de demachiant, portofel si ochelarii de soare.
Parcusese mai bine de o suta de metri, cand Melanie vazu inaintand spre ea un batran, imbracat in acelasi timp ca un pescar si ca un alpinist, purtand de-a curmezisul spatelui o cutie cilindrica de botanist. O aborda pe loc.
- Ce este? N-ati auzit o detunatura?
- Nu, minti Melanie. N-am auzit nimic.
- Ciudat, foarte ciudat. Si unde mai pui ca parea sa vina din directia dumneavoastra. Iar eu care ma temeam ca surzesc! Asa sa fie. Sa admitem ca a fost o iluzie, ca am avut, cum se spune, o halucinatie auditiva.
Pronuntase aceste ultime doua cuvinte cu un fel de emfaza ironica si-si termina fraza scotand un mic scartait ce incerca sa semene a ras. Apoi, zarind poseta Melaniei:
- Si dumneavoastra cautati ciuperci?
- Da, desigur, ciuperci, se grabi sa minta fata.
Apoi, cuprinsa de o neasteptata inspiratie, preciza:
- As vrea mai ales sa stiu sa le recunosc pe cele otravitoare.
- Ei, otravitoare! Pentru un adevarat micolog, ele sunt atat de rare, aproape inexistente! Stiti ca prietenii mei de la Societatea noastra Stiintifica, si chiar eu insumi, ne oferim pranzuri savuroase, garnisite cu ciuperci avand reputatia de a fi ucigatoare? Nu trebuie decat sa stii sa le prepari si, poate, sa le mananci fara teama. Spaima, este un lucru binecunoscut, face ca organismul sa fie mai vulnerabil. De fapt este vorba de un divertisment intre specialisti.
- Ciupercile otravitoare nu sunt chiar atat de periculoase? intreba Melanie cu o urma de deceptie in glas.
- Numai pentru noi, micologii! Dar pentru profani, e cu totul altceva! Este, daca vreti, situatia salbaticiunilor dintr-o menajerie. Dresorul poate intra in cusca sa le traga de mustati. Dar vai de capul vizitatorului care ar indrazni asa ceva!
- Cat sunteti de pasionant!
Batranelul tine o pravalie de antichitati pe strada Filles-de-Notre-Dame, nu departe de casa in care s-a nascut Sfanta Therese de l'Enfant-Jesus. Aristide Coquebin facea parte dintre spiritele erudite si foarte curioase ce infloresc cu discretie in umbra oraselor de provincie.
Aristide era prea fericit de a fi gasit o ascultatoare neinitiata, pentru a o lasa pe Melanie sa plece atat de repede, asa ca mersera mult timp alaturi, observandu-se unul pe celalalalt. Acum, in poseta, cu greu mai puteai dibui pistolul, ascuns sub recolta parfumata de hribi, urechiuse si bureti serpesti, pe care le culesesera impreuna. Melanie tinuse sa pastreze - ce-i drept, separat, intr-o punga de plastic - trei ciuperci palaria sarpelui si doua gheare pucioase, ucigasele cele mai de temut ale regnului vegetal.
Seara, fata aseza pe masa pistolul scos din toc, si, intr-o farfurie, cele cinci ciuperci otravitoare. Desi un crepuscul de liniste ii invaluia singuratatea, totusi aceste obiecte ucigase emenau prin prezenta lor o iradiere a acrei caldura fortificata ii era acum atat de binecunosctuta. Melanie regasea astfel, plina de elan, tresatitile pline de voluptate petrecute in cabana, in prezenta funiei si a scaunului. Dar de data aceasta ajunsese mult mai departe in intimidatea ei cu moartea.
In primul rand era tulburata de o misterioasa afinitate ce parea sa apropie pistolul si ciupercile. Acestea aveau in comun o forta comprimata, o energie latenta, si intrucatva pitita in forme ce cu greu reuseau sa le sugereze puterea. Infatisarea masiva a pistolului - arma de mana - si rotunjimile musculoase ale ciupercilor ii evocau fetei un al treilea obiect, ascuns multa vreme in cotloanele memoriei, dar pe care sfarsi prin a s-il reaminti, rosind insa plina de sfiala: sexul lui Etienne Jonchet care ii daruise saptamani in sir o imensa placere. Melanie descoperi astfel complicitatea profunda intre iubire si moarte, faptul ca semnele amenintatoare si scarboase, tatuate pe bratele puternice ale lui Etienne, dadeau imbratisarilor adevaratul lor sens. Etienne isi gasea in sfarsit identitatea in peisajul forestier, al carui centru vital ramaneau funia si scaunul.
Ciupercile, pistolul si funia erau trei chei ce deschideau fiecare o usa spre DINCOLO, trei porti monumentale, bineinteles, fiecare cu infatisari si stiluri diferite.
Ciupercile erau cheile elastice si intortocheate ale unei porti ce lasa sa se intrevada moliciunile si rotunjimile unui pantec urias ce semana cu o imensa capela anatomica, inaltata pentru a celebra gloria digestiei, a excretiei si a sexualitatii. Aceasta poarta nu s-ar fi deschis decat cu o foarte mare incetineala. Inghitind si asimiland ciupercile, Melanie ar fi alunecat intr-o despicatura ingusta, cu viclenia indaratnica a copilului ce se incapataneaza sa se nasca in imparatia neantului.
Cea de-a doua poarta era turnata in bronz. Neagra si asamblata din mai multe piese, ea se inalta neclintita in fata unui secret mistuitor pe care l-ar fi intrezarit prin gaura cheii sub chipul unor licariri nelinistitoare. NUmai o cumplita explozie, o detunatura bubuind apocaliptic in urechile Melaniei, ar fi deschis-o dintr-o data, descoperind un peisaj in flacari, gura incandescenta a unui cuptor, nori de sulf si salpetru.
Cea de-a treia cheie - aceea a funiei si a scaunului - ascundea in primitivismul ei bogatia luxuriante a unei afinitati directe cu natura. Trecandu-si capul prin bucla de canepa, Melanie ar fi descoperit plamada tainica a humusului din padure, fecundat de ploile furtunilor si pietrificat de ingheturile Bobotezei. Era un DINCOLO care mirosea a rasina si a foc de lemne si care rasuna de vaierul de orga al vantului, culcand la pamant ierburile inalte. Devenind povara de carne si oase ce-ar fi ingreunat funia agatata in cabana din padure de cea mai inalta grinda, Melanie si-ar fi meritat locul in aceasta vasta arhitectura de varfuri in echilibru si de crengi leganate, de trunchiuri verticale si de ramuris in dezordine ce alcatuiesc padurea.
Coquebin o rugase pe Melanie sa-l viziteze. Ea declansa intr-o seara sunetele cristaline ale unui ciorchine de tuburi pe care usa il punea in miscare atunci cand se deschidea. Fata se pomeni intr-un paradis de sfinti din ghips policrom, avand bratele deschise si binecuvantand cu mana dreapta. Micuta maica Therese, infatisata intr-o suta de exemplare de dimensiuni diferite, imbracata in uniforma ei de carmelita, strangea la piept un crucifix, inaltandu-si ochii spre stucatura plaponului.
- S-a nascut la doi pasi de-aici, explica Coquebin cu fervoare. Pe stada Saint-Blaise, la numarul 42. Daca doriti, putem merge sa vedem impreuna casa.
Batranului nu-i scapa aerul consternat cu care Melanie ii multumi. Intelese ca facuse un pas gresit si ca piosul anticar trebuia sa ramana undeva un umbra filosofului. Se cadea sa deschida bine ochii si sa dea dovada chiar de umulinta daca dorea sa patrunda personalitatea acestei tinere ciudate ce hoinarea singura prin paduri, tragand cu pistolul si confectionand ciuperci otravitoare. Fara indoiala, fata nu era o oarecare! Din pacate, conversatia se dovedi oarecum dificila, caci pe Melanie o interesa mai degraba sa afle de la el lucruri obisnuite, dar precise, decat sa-si povesteasca propria-i viata.
Ea pleca dupa vreun sfert de ora, dar reveni peste doua zile, si incetul cu incetul, intimitatea lor deveni mai profunda. Cu o uimire mereu crescanda, Coquebin incerca sa imbine franturile pe care Melanie i le dezvaluia, referitoare la scurta ei existenta. Caci diferenta de varsta si atmosfera imbietoare a magazinului o linisteau pe fata si o incurajau sa se destainuiasca. Nu putu sa nu fie uimit in ziua in care afla ca Melanie era invatatoare. Asta pentru ca lasase sa se inteleaga esentialul legaturii ei cu frumosul taietor de lemne si a fascinatiei ce o incerca in prezenta franghiei cu nodul atarnand la capat. "Bietii copii!" gandi Aristide. "Dar la urma-urmelor, oameni absolut normali sunt foarte rari in invatamant, si poate ca este firesc si profitabil pentru copii - acesti mici descreierati pe care ii suportam printre noi - sa fie educati de indivizi originali."
Mai tarziu, ea ii povesti despre scara in forma de melc, fereastra stramta si ochiurile multicolore ce-i permiteau sa-si admire gradina sub aspecte atat de diferite. "Kant!" gandi el. "Formele apriori ale sensibilitatii. Melanie a descoperit la zece ani, fara sa vrea, dar si fara sa stie, esentialul filosofiei transcedentale!" Dar cand incerca s-o initieze pe fata in kantianism, vazu ce ea nu-l urmarea defel, ca nici macar nu-l asculta.
Reintorcandu-se si mai departe in amintiri, Melanie facu aluzie la preferintele si repursiile ei de fetita - gustul pentru lamai si oroarea fata de dulciuri -, la plictiseala care o invada cateodata ca un val cenusiu si vascos, la usurarea jucausa si invietoare pe care a gasit-o mai intai, dar in cea mai mica masura, in alimentele picante si in bauturile acidulate, iar mai apoi, in chip grandios, in moartea mamei sale.
Batranul nu se mai indoi de faptul ca fata avea o vocatie metafizica innascuta, insotita insa de un refuz spontan al oricarei antologii. Coquebin incerca s-o faca sa priceapa pe Melanie ca ea ar fi putut incarna, in stare bruta, antagonismul milenar a doua forme de gandire. Din zorii cei mai indepartati ai umanitatii occidentale, doua curente se intersecteaza si se opun, dominate, unul de Parmenide din Eleea, si celalalt de Heraclit din Efes. Pentru Parmenide, realitatea si adevarul se contopesc in chip misterios intr-o Fiinta unica, imobila, continua si neschimbata. Aceasta viziune imuabila este respinsa, insa, de celalalt ganditor, Heraclit, care vede in focul viu si jucaus modelul tuturor lucrurilor, si in cursul limpede al unei ape susurande simbolul vietii etern creatoare. Ontologia si metafizica - incremenirea intru Fiinta si Fiinta in devenire - se opun una alteia dintotdeauna ca doua intelepciuni si speculatii antagonice...
In timp ce Aristide vorbea astfel, coplesit de sublimitatea subiectului sau, Melanie il fixa cu ochii ei mari intunecati si plini de pasiune. Ar fi putut deci crede ca ea asculta subjugata de portretul ametitor pe care acesta incerca sa i-l faca. Coquebin insa, subtil si lucid, stia ca avea rasucit pe obraz, in varful unui neg negru, un fir de par rosu, si privind-o pe Melanie, isi dadea seama ca de fapt ea este atrsa de aceasta neinsemnata uratenie si ca nici macar un cuvant din dizertia lui nu ajungea pana la spiritul tinerei.
Fara voia lui, trebuia sa accepte acest adevar: Melanie nu avea spirit filosofic - in ciuda uimitoarei insusiri de a trai in mod spontan, in stare bruta si absolut inconstienta, marile probleme ale speculatiei eterne. Adevarutile filosofice a caror depozitara era, si care-i ghidau in mod spontan destinul, nu puteau fi talmacite de Melanie in concepte sau sintagme. Metafiziciana de geniu, ea ramanea insa intr-o stare primitiva si nu s-ar fi ridicat niciodata pana la exprimarea lor in cuvinte.
Vizitele Melaniei incetara. Coquebin nu se mira defel. Vorbele sale neavand nici o putere asupra spiritului fetei. Coquebin stia ca relatiile cu Melanie ramaneau la bunul plac al unor influente fortuite, obscure si imprevizibile. Sfarsi totusi prin a se duce sa bata la usa camarutei in care locuia fata. Un vecin ii spuse ce Melanie se mutase.
Ce avertisment instinctiv oare o determinase sa se intoarca la cabana din padurea Ecouves? Fara indoiala ca ea actionase sub imperiul unui gand decisiv.
Perspectiva mortii - a unei anumite morti, concretizata printr-un anume instrument - era singura in stare sa o smulga din impotmolirea in greata existentei. Dar aceasta eliberare nu era decat temporara si virtutile i se stirbeau incetul cu incetul; precum un medicament ce-si pierde valabilitatea de indata ce o alta "cheie" i s-ar infatisa cu fagaduinta unei noi morti, o promisiune mai frageda, mai proaspata, mai convingatoare, ce-si pastreaza intacta credibilitatea. Or, era evident ca acest joc nu ar mai fi putut continua la infinit. Ar fi trebuit ca tuturor acestor promisiuni ce nu se realizeaza, tuturor acestor intalniri ratate, sa le urmeze in sfarsit o scadenta ineluctabila. Amenintata inca o data sa naufragieze in abisurile Fiintei, Melanie fixase data si ora sinuciderii ei pentru ziua de 1 octombrie, la amiaza. (1 octombrie = ziua sarbatorii Sfintei Therese de l'Enfant-Jesus. Fara indoiala, Melanie avusese un gand plin de tandrete pentru batranul sau prieten Coquebin. - nota autorului)
La inceput ideea aceste angajari o speriase. Dar pe masura ce-o considera cu mai multa seriozitate, si hotararea i se maturiza, fata simtea fluxuri de nergie si de bucurie incalzind-o si inundandu-i inima prin unde succesive din ce in ce mai puternice. Toate acestea atarnasera greu in hotararea luata. Moartea, chiar indepartata inca, prin insasi certitudinea ei, prin precizia datei savarsirei, isi incepea deja opera de transfigurare. Data fixata definitiv sporea cu fiecare zi si fiecare clipa aceasta iradiere binefacatoare, asemeni fiecarui pas ce ne apropie si mai mult de un urias foc de sarbatoare, facandu-ne sa ne bucuram de lumina si de caldura lui.
In aceasta stare de spirit se intorsese Melanie in padurea Ecouves, acolo unde cunoscuse, in bratele tatuate ale lui Etienne, iar apoi contempland franghia si scaunul, bucurii ce trebuiau sa prefigureze extazul final.
Pe data de 29 septembrie o surpriza divina avea sa-i aduca o fericire deplina. O camioneta se opri in fata baracii. Un batran cobora de pe locul din fata si batu la usa. Era mos Sureau, a carui boala nu fusese chiar atat de grava. Impreuna cu soferul scoase din masina si transporta in incapere un obiect inalt, fragil si totusi greu, drapat in intregime in valuri negre ca o vaduva impietrita si solemna...
- Daca nu m-as teme sa folosesc un paradox, spuse tanarul medic strangandu-si stetoscopul, as spune ca pacienta a murit de ras.
El explica ca rasul, intr-un prim stadiu, se caracterizeaza printr-o dilatare subtila a orbicularului buzelor si a contractiei muschiului rizorius a lui Santorini, a muschiului canin si buccinator; in acelasi timp se declanseaza o expiratie sacadata. In al doilea stadiu, contractiile musculare pot sa cuprinda in propagarea lor tot teritoriul nervului facial, sa se intinda pana la muschii gatului si in mod deosibit pana la muschiul pielos. In cel de-al treilea stadiu el invadeaza intregul organism; provocand secretia lacrimilor, mictiunea involuntara si contractia prin spasme dureroase a diafragmei, atacand astfel intestinele si inima.
Pentru cei ce se aflau in preajma corpului Melaniei Blanchard, acest curs de fiziologie a rasului avea sensuri cu totul diferite. Cunoscand-o pe Melanie, ei stiau, mult mai bine decat medicul, in ce masura aceasta teorie in aparenta excentrica a mortii prin ras se potrivea caracterului extravagant al defunctei. Tatal ei, batranul notar timid si distrat, o revedea in acea zi de primavara, cu hainele ravasite, cu bratele si fata manjite de carbune, sarindu-i in gat ca o nebuna. Etienne Jonchet isi amintea de zambetul profund si enigmatic al Melaniei atunci cand mangaia cu degetele zimtii cei mai infricosatori ai ferastraielor. Invatatoarea povestea despre grimasa voluptoasa ce se intiparea pe chipul fetitei atunci cand musca dintr-o lamaie cu atata hotarare. Totusi, Aristide Coquebin incerca sa apropie acest caz privilegiat de teoria expusa de Henri Bergson in "Rasul", conform careia comicul ar semana cu o masinarie montata pe un organism viu. Numai Jacqueline Autrain nu intelegea nimic. Suspinand pe umarul logodnicului ei, aceasta era convinsa ca Melanie, vlaguita de iubirea pentru tanarul soldat, si-a sacrificat viata pentru fericirea lor. In ceea ce-l privea pe mos Sureau, el nu se gandea decat la capodopera carierei sale de artizan si supraveghea, de sub cozorocul sepcii, silueta indoliata a cesteia, ce se profila pe fundalul incaperii.
Inainte de a muri, Melanie le adresase un fel de faipart antum pentru a-i avertiza de ziua si ora sinuciderii ei, trimitand insa plicurile atat de tarziu, incat nimeni sa nu poata interveni la timp. Se intalnisera astfel cu totii in aceasta cabana forestiera, dupa ce Etienne Jonchet - singurul care nu primise fair-portul - descoperise cadavrul atunci cand se intorsese sa-si ia uneltele.
Din plafon continua sa atarne franghia, frumoasa franghie noua si lustruita, ce se termina printr-o bucla impecabila. Pe noptiera se aflau pistolul - din al carui incarcator nu lipse decat un glonte - si o farfurioara pe care cele cinci ciuperci incepusera deja sa se zbarceasca. Melanie se odihnea, complet nevatamata, in patul cel mare, surprinsa de o criza cardiaca fulgeratoare, ce nu reusise sa-i stearga insa de pe chip expresia de ilaritate. In realitate, aceasta moarte, ce nu fusese provocata de nici o interventie brutala, intiparise pe fata Melaniei imensa bucurie de a se pierde in neant.
- Dar asta ce mai este? sfarsi prin a intreba medicul, aratand spre "vaduva".
Mos sureau, cu gesturile prevenitoare si delicate ale unui tanar casatorit ce-si dezbraca tandru mireasa, incepu sa departeze valurile de pe lustrinul negru ce acopereau obiectul. Cu stupoare, fiecare putu recunoaste atunci o gjilotina. Dar nu o ghilotina oarecare, ci una de lux, din lemn de cires, mesterita cu ardoarea unui indragostit, lustruita si patinata - o adevarata capodopera a unui ebenist - in mijlocul careia lama stralucitoare, cu progilul bine conturat, aducea o nota de cruzime implacabila.
Coquebin, in calitate de cunoscator avizat, remarca ca ambele lame de pe care aluneca lama erau impodobite ca pe vremuri, cu ornamentatii in forma de frunze si flori ingemanate intr-o perfecta armonie, iar piesa de deasupra avea forma unei arhitrave grecesti.
- Si, in plus, murmura el cuprins de admiratie, este in stil Ludovic al XIV-lea.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!