împreunează-ți palmele și genunchii gol
am să revărs peste ele apa buzelor într-o cascadă
scutură-te aruncă-te din pielea ca o pasăre
ieșită din izvoare de cântec

poate că sunt copacul lepădându-și frunzele
mă amăgești dar copacii au înverzit abia ieri seară
mai degrabă ești vântul care trece prin iarbă
ca un șarpe cu pielea amară

poate că sunt lupoaică albă visându-și puii
o clipă te cred îți lucesc umbre peste pleoapele moi
mai degrabă ești răsăritul care doare culori
destrămând calea întunericului

poate că sunt cel pe care îl ascunzi în inimă
cred uneori îți oglindește sângele vârsta amintirilor
mai degrabă ești muntele care mai păstrează
pașii mei încălzindu-i la piept

poate că nici nu sunt și doare aievea pasul
desfă-ți palmele și genunchii norii nu au cascadă
te ascult te-am ascultat întotdeauna glasul
umple lumea cu oameni de zăpadă