agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2268 .



Am câștigat premiul pentru proză la Concursul național de literatură “Pavel Dan”
presa [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [apetria ]

2009-08-31  |     | 



Dragi prieteni, oho-ho-ho…!, am să vă dau o veste mișto: am câștigat premiul special pentru proză la Concursul național de literatură “Pavel Dan”, ediția a XIX- a, care a avut loc la Turda, împreună un tip talentat din Târgu Mureș, cu care n-am reușit să schimb decât două cuvinte datorită unui detaliu suprarealist, Lucian Chișu. Au fost încă două premii speciale, pentru eseuri- premianții n-au venit la decernare. Și ceva diplome de consolare, mă rog, însă nu vă plictisesc… Concurenți- din toată țara, dar asta e… noi am fost aleși. Din cauza crizei, după cum mi-a spus președintele juriului, criticul clujean Petru Poantă, lista premianților a fost scurtă rău și oarecum excentrică, fără așezarea ca pe podium, clasică, cu locurile I- II- III. Despre valoarea bănească a premiului, nu mă întrebați. Sunt pudic…
Evenimentul s-a petrecut în ultima sâmbătă a lunii august. Firește că 2009.

Vedeți și cele șase proze scurte cu care am concurat:

Filatelista

Cu niște ochi adânci sub părul negru prins în coadă de cal, deși anatomic avea modelat totul fără cusur, cu tristețea ce-o învelea ca o husă cât ziua de vară și un ceva doar al ei, de neexprimat în cuvinte, ceva care deosebește și o înșiruire de cuvinte, fie și armonioasă, de-o poezie, surprinzător, arhitecta Corina Leonte iradia senzualitate cât un cactus. Nu suferea că a părăsit-o soțul după un deceniu de căsătorie, lacrimile ce i s-au văzut pe obraji după plecarea lui au fost doar pentru anii irosiți lângă Dezideriu. El n-a iertat pe niciuna dintre colegele care i-au răspuns la avansuri. Și pe niciuna din liceenele care s-au înfierbântat după el, logoreicul profesor de geografie, care povestea despre Namibia sau Amazon precum ar fi împărtășit adevăruri fundamentale, fără de care viața n-ar fi avut sens. Punea pasiune și în felul în care ținea indicatorul pentru hartă între degete ori bucățica de cretă, dezinvolt, însuflețind obiectele, mișcându-le, circular, sus-jos-dreapta-stânga, până elevii erau aproape hipnotizați. Prietenii au compătimit-o pe Corina un timp, apoi, când nu era de față, au început să discute despre suferința arhitectei, ea evita să vorbească, credeau că dispariția lui Dezideriu îi va ruina existența. Alexandru a zis chiar că e o toantă de-l regretă atât, nu merita, doar nu aveau nici copii. A început să enumere câteva din aventurile lui Dezideriu, până ceilalți colegi i-au spus să se oprească, însă nu l-au contrazis. Doar Corina știa că nu e o gâscă stupidă, realiza că e considerată așa de colegi, orbită de pierderea dragostei, dar recunoștea în sinea ei că a fost proastă realmente altcumva, că a stat atât cu Dezideriu. Prefera această părere a cunoscuților decât să se destăinuiască, să-și devoaleze intimitatea. Nu din timiditate, era destul de voluntară, ci fiindcă ar fi fost indecent, în primul rând, își zicea, și, în al doilea rând, o recunoaștere a compromisului din anii cu Dezideriu. A știut de escapadele lui. A tăcut. Nu i-a făcut scene. A luat întotdeauna sexul drept o obligație, ca o fișă de pontaj inevitabilă a căsniciei. Un mariaj aranjat de părinții lor, acceptat fără împotrivire. De ea și Dezideriu. A jucat molâu cu soțul faza orgasmul. Era conștientă că tristețea era un reflex al egoismului, al autocompătimirii orgolioase și umilinței ce-o avea de înghițit ca părăsită de soț la 38 de ani.
Corina își petrecea timpul liber, și-o întorcea să aibă cât mai puțin- se îngropa în proiecte la birou, citind și îngrijindu-și colecția de timbre. Avea zeci de clasoare cu mărci poștale, grupate pe țări sau tematic. Timbrele cu scriitori erau slăbiciunea ei. Rămânea până târziu la serviciu. Înainte de-a ajunge acasă, oprea la un bar, câteodată. Bea un coniac, cel mai adesea, dacă nu o cutie cu bere, cât mai rece, foarte rece. Namibia, Amazonul, purtătoarele de ovare ale lui Dezideriu se micșorau constant, până nu rămânea nimic din ele, și tristețea o însoțea tot mai mult ca o mașină pe care șoferul apasă încet pedala frânei, până i s-a risipit, și Corina admira timbrele cu lupa, și adormea cu clasorul în mână, rezemată aproape în fund pe perna patului, cu ochelarii cu șnur pe ochi, cu lampa de pe noptieră aprinsă.
La barul care i-a devenit familiar a găsit într-o zi pe-o banchetă o revistă lucioasă, pusă între filele unui ziar. Cum n-a citit presa, a aruncat ziarul în geantă, și doar acasă, când mânca dintr-o felie de pâine cu gem, a observat revista. A început s-o răsfoiască detașată. Femei biciuiau bărbați, îi țineau în cuști. Îi călăreau. Vederea îi era ca un geam aburit. Și-a dus mâna dreaptă între pulpe, sub fustă, sub chiloții albaștri. Privind, buzele-i căutau aerul, urechiile îi ardeau, îi era sete, deși golise de cinci minute o cană cu apă, o sandală i-a căzut din picior. I s-a oprit pe retină imaginea unghiilor de la piciorul stâng. S-a simțit ca niciodată, împăcată, nou-născută, femeie. O floare de cactus deschizându-se. În restul serii și-a rearanjat timbrele cu penseta specială. Se gândea să meargă cu colecția sa la o expoziție filatelică internațională din București. Sâmbetele dimineața se întâlnea cu alți pasionați și făceau schimburi. Discutau ore lungi despre raritățile filatelice, despre noile serii lansate, despre prețurile anumitor mărci poștale.
- Se întâmplă cu tine, nu știu… Ești parcă alta, se băgă în seamă Magda Istudor la serviciu.
- Mi-am descoperit drumul, zise Corina. Sprâncenele Magdei se înălțară, dar ea nu intră în detalii.
- O să audă lumea de mine, mai adăugă zâmbind enigmatic.
De atunci a început să iasă la petreceri. L-a cunoscut pe medicul Viorel, pe George, singurul arheolog din Deania. Ultimul pe care l-a tras în patul ei, și l-a pălmuit, și l-a sărutat, și l-a regulat, bărbosul inginer Laurențiu i-a refăcut total încrederea în sine. După fiecare partidă de sex, cu luciditate, își mângâia timbrele. Într-o noapte a visat că s-au tipărit timbre cu chipul ei. Visa frecvent că pășea pe valuri de bărbați, ca valurile mării, o mare doar pentru ea. Și ei gemeau. Se trezea mulțumită. Se admira îndelung în oglindă, o noutate, cum o noutate era că se farda și ruja minuțios.
În seara după care a început să se vorbească de ea în toată țara, Corina a turnat ulei în tigaia de inox. A așteptat să se încingă și, dintr-o pungă de plastic verzuie, a pus în el două fudulii. După ce le-a spălat. Cuțitul însângerat din pungă l-a aruncat în coșul de gunoi. Le-a mâncat prăjite tare. Cu piper și sare. Cu poftă. S-a săpunit mult sub duș. A adormit cu ochii pe timbre. Pe Laurențiu l-a îngropat protopopul Teofil.


În porumbar

A găsit într-o carte: “Numai o femeie nesatisfăcută are nevoie de lux. O femeie satisfăcută poate dormi și pe jos.” Paul Todoran a trecut nepăsător peste aceste vorbe. Și le-a adus aminte după câteva zile. Îi ieșeau din memorie ca bulele în vulcanii noroioși, anume pentru a-l tulbura, ai zice.
La 45 de ani, era un inginer liniștit pe lângă soție, fiică și amantă. Și pe lângă porumbei și bibilici. Aripatele le ținea la părinți, într-un sat apropiat de Deania. Se urca în mașină măcar o dată pe săptămână și pleca să le vadă. Asta când era acaparat de munca la firmă, altfel naveta între porumbei, bibilici, soție și amantă. De câte ori își umplea rezervorul cu benzină, benzinarul îl întreba dacă merge iar la porumbei, câți mai are, dacă a venit în sfârșit tâmplarul să le construiască un nou porumbar. Dacă la primele două întrebări răspundea pe îndelete și cu plăcere, la a treia răspunsul era invariabil nu, tâmplarul n-a venit, și-o umbră îi traversa fața. Paul îl știa pe benzinar de câteva luni, de când acesta i-a luat o pană de pe hanorac și astfel au descoperit că au o pasiune comună. “Am văzut-o azi pe doamna Ana, îi spuse acesta lui Paul când tocmai dădea să se urce în mașină, ce șal elegant avea! Aveți o doamnă frumoasă, vă invidiez. Soția dumneavoastră este ca o regină. Ce ați mai făcut?” Inginerul a zâmbit brusc și tot brusc i s-a dizolvat zâmbetul într-un rânjet. “Nimic ieșit din comă!”, replică Paul. Între el și Ana a rămas doar cicăleala, dacă înainte au fost mai multe și nu s-a amăgit.
A întors cheia și mașina a pornit. A fost atent mai ales la ștergătorul de parbriz până la casa Ceciliei. Erau împreună de 10 ani, cu 5 ani mai puțin de când era căsătorit cu Ana. Înăuntru, Cecilia l-a ajutat să-și dezbrace hanoracul, l-a sărutat mecanic și i-a adus o cană cu lapte. Îi cădea bine la stomac căldura laptelui. Paul a realizat lipsa de căldură a sărutului. Fac dragoste contra cronometru, o descărcare abruptă și repetitivă, septică la fel ca și amestecurile într-o farmacie, și Cecilia fuge repede la baie. O zărește cum se spală, cum se pune apoi pe toaletă, cum se șterge, cum trage apa. “Hai și tu!”, îi strigă, rujându-se.
Stau amândoi la masa din bucătărie și Cecilia îi arată printul unei fotografii de pe internet. Vrea să comande on-line o brățară de aur lucrată cu mult bun-gust. Îi aduce să aprecieze și-o pereche de pantofi pe care i-a cumpărat de câteva ore. Îi vin ca turnați, sexy. Todoran simte că nu are aer. Deschide fereastra. În urechi îi pulsează cuvântul “lux”. Ar vrea să fie ca praful sub o cârpă de șters pe jos. Pe urmă se vede în întuneric, cu umerii și brațele acoperite de porumbei. Sunt mulți, este în porumbar. Și-i primăvara aproape.

Răzbunarea

S-a învârtit de-o amendă de 350 de lei pentru o cauză asupra căreia n-o să insist, de-a trânta, oricum. De la primărie. Dacă în primele secunde Alin Popan a simțit că i se înroșește și vârful nasului, așa i se întâmpla, curios, la mare supărare, treptat s-a calmat, a băut un pahar cu apă minerală rece. Nu era supărat pentru bani, îl durea la zece metri de cot paguba, avea bani, însă-l chinuia ca un burghiu în carne ingratitudinea primarului Soreanu. Pe care l-a sprijinit întotdeauna. Popan era consilier județean. Nu era coleg de partid cu primarul, erau din partide care de multe ori au dus lupte aprige între ele, dar asta nu l-a împiedicat să-i pompeze fonduri lui Soreanu în campaniile electorale, ba și pentru protocoale lungi și dese, precum cozile la carne de pe vremea comunismului. Își permitea cu prospera sa firmă de construcții. Fără doar și poate, o mână spăla pe cealalta, dar acum mâna lui Soreanu i-a dat peste a lui Popan în văzul lumii. Ceea ce n-avea cum să rămână fără contrareacție, altfel tăcerea consilierului ar fi fost privită ca un semn de slăbiciune, o cedare. Încerca să descifreze ce se afla în spatele amenzii, își suprasolicita memoria ca să-și dea seama dacă l-a călcat cumva pe bătătură pe primar, dacă avea vreo vină în afara celei oficiale, pentru care altcândva era imun, cum altfel, doar nu era din gloată. Nu și nu. Nu realiza greșeala și începu să i se contureze concluzia că Soreanu vrea bani mai mulți, doar în trei luni începea campania electorală prezidențială, iar primarul era un intim al președintelui și vroia să-i obțină cât mai multe voturi din Deania și împrejurimi.
- Abțigui-i-aș amigdalele de gușter, zise.
- Adică… șefu’…?, bâigui Florin, mâna lui dreaptă. Nu era la curent cu evenimentul.
- Adică-ți convine? E logic? Să mă amendeze Soreanu…?! Și-a început să-i povestească, până ochii lui Florin s-au mărit ca roata furtunului de la hidrant.
- Sunt sigur c-o să-l puneți cu botul pe labe, șefu’.
Florin a ieșit până-n secretariat și s-a întors cu două cafele. Nu i-a cerut Popan, însă el îi știa tabieturile de 10 ani, de când lucrau împreună. Secretara a plecat de cîteva ore, erau singuri în clădirea firmei.
Următoarele zile, Florin a luat la rând băncile și magazinele din oraș și, când a terminat, a văzut că s-a ales cu bătături la picioare. Totuși, era satisfăcut. Când s-a urcat în mașină cu Popan ca să meargă la primărie, nu reușea să-și ascundă emoția. A anunțat câțiva ziariști că o să se întâmple ceva interesant și le-a spus unde. La intrarea în curtea primăriei, văzu că ziariștii au sosit. Parcă automobilul și din portbajaj scoase un sac de pânză greu. Împreună cu ziariștii, cei doi s-au îndreptat spre caserie. Florin transpira cu sacul în mâini. Ziariștii și-au pregătit aparatele de fotografiat și ele au început să bâzâie când funcționarul de la ghișeu, cu gura rămasă întredeschisă, a început să scoată din sac monede de 1 ban. Erau 35.000 de monede, pe care Florin le-a adunat de unde a putut, cu chiu, cu vai, cu bătături- 350 de lei, amenda. Lumea a început să se adune nedumerită. Cei care mai vroiau să plătească dări la ghișeu au început să vocifereze. O ziaristă a început să râdă. Râzând, l-a sunat pe Soreanu să-i ceară o declarație. Iar Soreanu a ajuns la caserie în câteva minute, cu pete vinete pe față. Funcționarul a numărat până la terminarea programului monede, printre înjurăturile și hohotele celor stânși în încăpere. Popan doar zâmbea, avea chef de-o țigară. Însă acolo fumatul era interzis. Și nu vroia să iasă. Ca să nu piardă nimic. Soreanu era tot mai vânăt. Funcționarul avea să numere și mâine. Astfel s-a ales primarul cu porecla Mărunțiș.

Frumoasa economistă

Nu putea să fie el însuși printre ochii curioși ai prietenilor și vecinilor. Avea sentimentul cenzurii, își supraveghea fiecare mișcare ca să dea bine, să nu ridice la suprafața zilelor comentarii malițioase. Nu că s-ar fi temut neapărat de gura lumii. Îi contracta dureros stomacul însă ca apropiații să-i cunoască adevăratele gânduri, natura secretă, vulnerabilitatea. Un vis îi chinuia revenind obsesiv. Era prefăcut într-o broască, mare, verde. Niște inși fără chip i-au introdus un pai în fund și au lăsat-o să plutească umflată pe râu, lângă mal. Se ridica și cobora pe valurile provocate de pietrele care cădeau în jur, el, broasca, nu putea decât să privească. Încercau să-l lovească. Mai-mai îl loveau. Se trezea totdeauna strigând înspăimântător pe cearceaful ud, cu Teodora întoarsă cu spatele spre el.
-Iar? Ce te frământă?, zise ea încă somnoroasă, frecându-și nasul.
Ca totdeauna, îi spuse o minciună, tivită cu amănunte ultrarealiste. Până chiar și lui îi venea s-o creadă, confundând-o cu realitatea, dacă recădea în somn și la trezire era întrebat iar despre coșmarul avut. Dar nu prea era întrebat, Teodora se mulțumea cu ea însăși, era curioasă doar în legătură cu ea, una dintre cele mai frumoase femei din oraș, dacă nu cea mai frumoasă. Accidentalele întrebări erau doar o amabilitate, cum era întregul lor mariaj- un zaț de amabilități. Nu erau lipsiți de imaginație, Teodora venea ca o excepție la truismul că economiștii n-au imaginație, avea, oho!, nonconformistă în vestimentație și în relațiile sociale, iar Luca era inginer și picta în timpul liber. Amabilitatea era o crustă pentru căsnicia lor. Dacă înainte frecventau aceleași cercuri, acum fiecare își avea prietenii săi, erau atomizați, se îngrijeau să-și lase cheia de la ușa casei sub ghiveciul cu ficuși de pe terasă, să nu rămână careva afară, nu și-au mai făcut înc-o cheie, deși și-au propus-o demult, nu știau nici ei exact de ce. Nu se întrebau unde merg, când revin. Dar noaptea dormeau împreună. Teodora îl muncea pe Luca în fiecare noapte, de mai multe ori, niciodată relaxată, cu îndârjire, căutând cu disperare o stare pe care n-o găsea.
Luca bănuia că are și amanți. Și nu puțini. A preferat să tacă atâta timp cât lucrurile au decurs cu fereală, fără să alimenteze bârfele în oraș. O mai iubea sau credea c-o mai iubea, dacă nu era doar obișnuința. Trăgea o linie de demarcație între dragoste și sexualitate, nu le confunda. Sau încerca măcar. În felul ei, cu combustia ei de neîmpăcat, și Teodora îl iubea, folosea amanții doar pentru stoarcerea sevei lor, considerându-i cu o treaptă deasupra penisurilor artificiale. Dacă n-ar fi avut amanți, Teodora, se gândea Luca, și nu exagera defel, ar fi fost o problemă dramatică. Se simțea epuizat, exasperat. Totodată, o compătimea, știind-o bolnavă, în mintea sa, fără ca ea să aibă habar, deoarece era sigur că asta ar fi declanșat furia ei devastatoare. Nici nu îndrăznea să-și imagineze să-i spună să meargă la un medic, prevedea reacția ei. Ar fi fost de neconceput pentru Teodora.
Dar compătimirea și toate cele s-au rupt când a aflat că Teodora a acceptat să fie făcută poștă de trei tineri sub 20 de ani, niște mucoși care au fotografiat-o făcând sex și au postat pozele pe internet, ca pe niște mostre de bravură. Văzând fotografiile, un e-mail anonim l-a atenționat despre existența lor, Luca a avut sentimentul că este scalpat, ca în cărțile despre pieile roșii pe care le-a citit în adolescență. Iar noaptea, când iar s-a visat transformat în broască, s-a trezit după ce-a fost izbit de-o piatră tăioasă care a făcut să i se împrăștie pe apă măruntaiele. A strigat și-a lovit-o pe Teodora. A prins-o de păr și a lovit-o până a simțit că transpirația rece de pe spinare îi dispare și că mușchii s-au încălzit și au început să-l doară. În săptămâna aceea Teodora a umblat cu ochelari de soare și la serviciu, deși era un martie cam noros. A mai bătut-o odată când a surprins-o cu un bărbat în cameră. Tocmai își trăgea pe ea sutienul și chiloții albi. Atunci s-a decis Luca să plece de acasă, nu înainte de-a fi amendat de polițiștii pe care i-a chemat Teodora în ajutor. Navigând pe net, apoi, a dat peste un text care se potrivea și în cazul lui. Nu mai vroia nici să audă de frumoasa economistă, vroia cu disperare să se răzbune, s-o umilească, să scape cât mai puțin șifonat din scandalul care deja i-a prins ca-ntr-un carusel pe oamenii din oraș, să divorțeze grabnic. Contestarea amenzii primite de la polițiști era primul pas. Prima mișcare pe eșafodajul umilirii Teodorei. Cu textul de pe net sub ochi, și în ochi cu o lucire răutăcioasă, adaptând, a început să redacteze propria contestare a amenzii. A schimbat doar câteva cuvinte:

“Domnule Președinte,

Subsemnatul Ostoian Luca formulez următoarea

PLÂNGERE

Împotriva Procesului verbal 3112/4.05.2009 întocmit de Poliția Deania, proces verbal pe care îl consider nelegal și netemeinic, din următoarele

MOTIVE:

În fapt, în data de 4.05.2009 am intrat în locuința noastră de pe str. Izvoare nr. 8, unde am stat împreună cu soția mea, Ostoian Teodora, până la despărțirea în fapt de aceasta.
Soția mea este economistă și fotomodel porno talentat pe internet și am avut domiciliul comun la adresa de mai sus, până am părăsit-o pe motiv că nu mai face față cerințelor căsniciei.
Înainte de a mă căsători am aflat de la diferite persoane că viitoarea mea soție este bolnavă de o boală numită nimfomanie despre care nu știam în ce constă. După căsătorie am aflat, dar deja era prea târziu și nu am putut scăpa decât cu fuga.
Intrând în locuința noastră, la data întocmirii procesului verbal pe care-l contest, mi-am surprins soția (de care nu sunt încă divorțat) tratându-și intens boala cu nimitul Petru Stoian, din orașul nostru.
Știind din propria experiență ce soartă îl așteaptă pe bietul om, nu m-am putut stăpâni și am încercat să-l mângâi în semn de profundă compasiune. Acesta nu a înțeles intenția mea pașnică și m-a lovit cu un pantof în cap. Nervos, i-am dat căteva soției mele.
Sunt un om pașnic, dar reacția mea a fost datorată emoțiilor puternice cauzate de situația în care mi-am găsit soția, în timpul tratamentului. Polițiștii m-au amendat cu 500 de lei după ce au fost chemați de soție, pe motiv că aș fi provocat scandal, deși cred că ea a provocat scandal înainte, în timpul tratamentului intensiv pe care i l-a aplicat numitul Petru Stoian. Consider că sunt nevinovat și că am avut cea mai firească reacție pe care o poate avea un bărbat din România care își surprinde nevasta cu alt bărbat în pat.
Consider că sunt întrunite 3 elemente care, conform art. 11 din O.G. nr. 2/2001 înlătură caracterul contravențional al faptei:
- legitima apărare (am fost atacat cu un pantof);
- starea de necesitate (era absolut necesar ca femeia aceasta să primească o corecție);
- constrângerea morală (tradițiile românești m-au constrâns să-mi apăr onoarea, deși eu nu urmăream așa ceva).
În ce privește scandalul, tot tradițiile românești au consacrat faptul că, aici, apărarea onoarei nu se poate face fără strigături, cum se pot face anumite tratamente, ca ale soției mele.
Față de cele de mai sus vă rog să-mi admiteți plângerea și să anulați procesul verbal contestat. În subsidiar solicit înlocuirea amenzii cu un avertisment, sancțiune care cred că mi se potrivește mai bine, fiindcă, dacă eram avertizat din timp, nu mă mai însuram și nu ajungeam să fiu amendat.”

“Corul vânătorilor”

Înainte-i ziceau țigan, acum nu-i zic nici rom. A trecut totodată de la “mă” la “domnule”. A dat corectitudinea politică peste Deania, ne-am europenizat, cică, americanizat, tembelizat-rafinat, mda. La țâța ipocriziei se stă la rând cu îmbrânceli, nu dați multă, să ajungă la cât mai mulți. Marin Ciurar n-avea alternativă decât să ajungă “domn”, rom n-avea curajul să-i mai spună nimeni, cu averea pe care a reușit să și-o adune, barând ca și castorii oportunitățile economiei de piață, perseverent și cu scupulele aruncate la coș. Avea o fabrică de brânzeturi, două hoteluri, case și apartamente, un parc de mașini.
Îndesat, către 40 de ani, când se spăla dimineața pe dinți, Ciurar obișnuia să cânte arii din opere. “Nu-s un tip important?”, arăta cu degetul spre oglinda cu rame aurite, ca un personaj de film. “Îs…”, primea răspunsul din gâtul său. Se îngrijea să țină încuiată ușa de la baie în timpul toaletei matinale. O dată a dat Mariana peste el și a început să râdă auzindu-i interogația. “Sigur că ești, ursuleț, ești important.”, i-a hohotit ea în nas, aranjându-și cordonul de la capotul albastru. S-a căsătorit cu Mariana de vreo 7 ani și era cu certitudinea betonificată că l-a luat doar pentru bani, ea- fiică de ingineri. O iubea totuși, era un punct incandescent de sudură lângă ea. Ciurar nu vroia să-și aducă aminte de vremea când învârtea covrigul, șofer pe camion, umbla doar la costum. Când se așeza, era atent ca partea din spate a sacoului să-i fie sub șezut, să-i stea ca turnat, fără cute. Treptat, a început să-i displacă să fie contrazis. Și fiindcă era om de afaceri, și-a cumpărat și-o diplomă universitară. Era primul din neamul său cu o așa patalama. Mama lui a început să plângă când i-a citit de pe bucata colorată de hârtie că este licențiat în drept. Când se culca în pat cu Mariana, o dată pe săptămână, ar fi vrut mai des, dar ea nu și nu, vroia să-și ia revanșa prin sex pentru umilințele îndurate. Îi venea câteodată s-o strângă de gât. Îndeosebi când nevasta-i blondă spunea- “Doar atât? Gata, puișor? Atunci… hai la nani cu mami.” Iar aceste propoziții se repetau cu insistență.
Ciurar sponsoriza biserici și mănăstiri. Mergea în fiecare duminică la slujbă. Când nu era în vreo delegație sau la vânătoare. A descoperit că la vânătoare poate să-și facă noi relații utile. Și-a cumpărat puști, ogari. Deși nu-i plăcea băutura, după partidele de vânătoare stătea la câte-un chef cu colegii vânători. Afaceriști, magistrați, polițiști, ziariști. Se prefăcea că bea și-i urmărea cum îi apucă limbuția, cum devin alți oameni după creșterea numărului de pahare date peste cap. Lua aminte. Ajuns acasă își nota picanteriile compromițătoare. Atent. Nu știa când o să-i fie de folos. Pe fișe, după nume. Cu anii, și-a strâns suficiente informații care să poată ruina carierele unor sus-puși din regiune. La un moment dat, i-a trecut prin cap să candideze ca primar. Era înainte de alegeri. Un ceva care i se ridica din rărunchi îi spunea că l-ar spulbera pe Soreanu, primarul în funcție. N-a durat mult până s-a hotărât. Șefului partidului celui mai bine cotat în sondaje, și el vânător, i-a pasat un fișic de lei și i-a reamintit într-o doară cum s-a ales cu-o mândrețe de blenoragie de la o curvă, prestatoare de care soția insului n-avea habar, așa că toată treaba a mers ca marmelada pe pâine. A fost desemnat oficial candidat. A început să i se pară că-și irosește de pomană caloriile dacă răspunde la saluturi. Înclina doar din cap. La fondurile pentru campanie nu s-a zgârcit. Era decis să cumpere tot ce se putea. Și-a întocmit o listă cu potrivnicii pe față. O ținea în buzunarul de la pantaloni, lângă cheile de la jeep și unghieră. Unii dintre ei se regăseau în fișele sale, așa că stătea liniștit. O să-i rezolve repejor. Se felicita în gând că a participat la partide de vânătoare. Cu mintea la asta, și-a pus ca sonerie pe telefonul mobil “Corul vânătorilor”.
Mai erau 3 săptămâni până la începerea oficială a campaniei electorale. Își curăța pușca. Se uita la ea cu jind. Era perioada de prohibiție. Se vedea vânând. Microbul vânătorii s-a insinuat și în el, pe nesimțite, a conștientizat. Era ca alcoolicul care vrea băutură și are în față un restaurant închis, cu un ditamai lacăt pe ușă. Și-ntr-o dimineață a plecat în trombă cu jeepul. Pietricele aruncate de roțile mașinii au lovit un tomberon cu gunoi. În Stejarul, a oprit lângă o pădure tăiată în două de un pârâu. A așteptat lângă apă. Puțin. Au apărut câteva. A tras un singur foc spre grup. Dacă i-ar fi povestit cineva ce s-a întâmplat, că altcineva a pățit-o, l-ar fi trimis la plimbare ca pe-un mincinos ordinar. Glonțul a trecut printr-o căprioară și s-a oprit într-un cerb. Acesta a mai sărit peste câteva tufișuri și a căzut, la două duzini de metri de căprioară. Dădea convulsiv din picioare. Apoi s-a liniștit. Nici căprioara nu mai sufla. I-a fost greu să care corpurile până la jeep împreună cu Todor, un pădurar din Stejarul ce-i era îndatorat.
Pe Todor l-a lăsat acasă. Nu era ora 11 și se îndrepta spre Deania. Fredona o arie cu geamul de la portieră deschis. Un muțumache de pluș și două cruciulițe i se legănau pe oglinda retrovizoare. A frânat când a ajuns lângă un convoi lung de mașini.
- Ce-i?, a strigat către șoferul din față, un medic pe care-l cunoștea vag.
- Unii s-au dus să braconeze la Cetățuie și-i un filtru al poliției. Au fost anunțați prin 112. Controlează mașinile.
Cetățuie era al treilea sat de la Stejarul. Medicul i-a spus și pe cine suspectează polițiștii. Îi știa. A fost la vânătoare cu ei. Un profesor și un tehnician veterinar. S-a relaxat.
- Niște amețiți… Nu-s meseriași, i-a mai zis medicului. Și și-a aprins o țigară. I-a zărit și pe polițiștii cu filtrul de control. Erau doi abonați la el la ciolhanuri. Când a ajuns în dreptul lor, i-a salutat. L-au salutat. Cam distant, i s-a părut. Nici o secundă nu s-a gândit că o să-i controleze mașina. L-au invitat să coboare și să deschidă în spate. Nu-i venea să creadă, aerul îi intra în plămâni ca vata. A ridicat capota. Se sufoca. Tocmai cu el… Cu el, nerecunoscătorii… Acum, când era aproape să fie ales primar.
Vestea prinderii lui Ciurar s-a răspândit în Deania ca uleiul deasupra apei. Câteva ore a dat declarații polițiștilor și procurorilor. Cunoscuții au început să-l sune. Măcar nu i-au luat telefonul. “Corul vânătorilor” a răsunat și a răsunat printre procurori și polițiști. Până la exasperare. Cele mai multe apeluri le-a primit de la Mariana. “E îngrijorată că-i moare sluga?!”, și-a zis.
A doua zi s-a anunțat că Marin Ciurar se retrage din politică.

Drumul spre mănăstire

Floarea și Maria sunt surori, în pragul a 70 de ani. Văduve. Trăiesc împreună în Stejarul, într-o clădire neterminată care ar putea găzdui lejer o pensiune. A lucrat la ea o viață soțul Mariei și, ca să fim mai riguroși, sutele de stupi de care s-a îngrijit. Teodor a obținut banii pentru ciment, cărămizi și restul necesarului de pe vânzarea mierii albinelor, a fagurilor. După moartea subită a lui Teodor, Maria și-a chemat sora ca să locuiască laolaltă, și casa a rămas nefinisată, n-o trăgea ața să mai schimbe nimic, să cheme un tinichigiu să repare un burlan, ceva. Nici una n-a avut copii. Minus lipsa urmașilor și că erau surori, una era grasă, alta slabă, una gureșă, cealaltă tăcută, aveau în comun bigotismul și aceleași boli de inimă. De vreun an, s-a obișnuit în curtea lor o fată din vecini, Puia, și ele cu ea. Puia tocmai și-a sărbătorit majoratul. E un fel de-a spune, căci n-a fost sărbătoare când a împlinit 18 ani, doar un tort pe care i l-au comandat Maria și Floarea a stat pe masă. Dormea adesea la surori, unde se simțea mai în regulă decât acasă, lângă cei 6 frați. Părinții n-aveau cum să obiecteze, fiind mai mereu beți și duși geografia știe unde.
De dimineața devreme, cele trei mai că s-au învinețit ciocnindu-se prin camere, căutîndu-și hainele de sărbătoare printre rugăciuni și mătănii, unde sunt pantofii ăia negri cumpărați în Deania, unde?, unde ciorapii?, și-au pregătit merinde, sunt destule plăcintele, șnițelele?, erau Rusaliile și hranul mănăstirii din Dunga, unde și-au pus în cap să ajungă. Până în Deania le-a luat un vecin cu mașina, iar pentru restul de 20 de km s-au gândit să meargă cu autobuzul. Când au coborât din Fiatul cunoștinței, au simțit căldura cum curge pe ele, soarele era ca o gravidă născând, și-o adiere răcoroasă prin arșița umedă se răsucea doar din interiorul unui magazin alimentar, de la doi pași. Au intrat și-au cerut înghețată.
- Ați votat pentru europarlamentare?, le-a chestionat vânzătoarea.
- Nu. Și n-avem de gând, a întors-o Floarea pentru toate.
Până la sosirea autobuzului mai aveau o oră. Maria și Floarea ședeau pe o bancă, la umbra anemică a unui panou publicitar. Citeau cărțulii de rugăciuni și transpirau grupa mare. Puia n-avea astâmpăr și urmărea câte-un om pătrunzând într-o școală, unde era amenajată o secție de votare, și-i invidia. Își imagina că acolo trebuie să fie răcoare. Dorea să stea măcar câteva minute în răcoare. Își aduse aminte că la aceste alegeri puteau să voteze în orice localitate. Și-și spuse că merită să voteze ca să scape de căldură. Le convinse repede și pe cele două surori.
Și-au dat unui bărbat cărțile de identitate. Acesta s-a uitat bănuitor la ele, s-a retras lângă un geam și, cu voce înceată, a vorbit la telefon. Le-a trecut pe listele suplimentare, nu înainte să le întrebe cum de n-au votat în Stejarul și ce le-a împins să bată atâta cale când nu e nici o manifestare deosebită în oraș. Au intrat în cabine. Și-ai introdus buletinele împăturite în urnă. Când a terminat și Maria, a pătruns pe ușă un tip transpirat și agitat.
- Nu vă e rușine, ce căutați aici la vot, v-au adus cu autobuzele ca să furați voturi?, au auzit cele trei, nedumerite. Doar după câteva clipe au realizat că agitatul le vorbește lor.
- Să vină jandarmii! Infractoarelor…, a mai strigat transpiratul, despre care au aflat pe urmă că este primarul Deaniei.
O mașină a jandarmilor și una a poliției au oprit lângă secția de votare. Și le-au băgat în corzile întrebărilor. Floarea, Maria și Puia răspundeau și răspundeau până toți s-au convins că e o neînțelegere. Au recunoscut că au votat din cauza căldurii. Un polițist cu mustață s-a pornit după un pahar cu apă pentru Floarea, pe care-o durea inima de sperietură. El le-a mai povestit amabil că, în toată țara, partidele se tem de falsificarea alegerilor, că se vorbește de mașini cu oameni plimbați ca să voteze de mai multe ori. Prima care a început să-l blesteme pe primar a fost Maria. Glasurile celorlalte două, și al Mariei, i-au determinat pe jandarmi și polițiști să privească în pământ sau pe zidurile școlii. Primarul parcă s-a volatilizat instantaneu. Nici nu și-au dat seama când a plecat transpiratul. Și blestemele parcă au risipit răcoarea din sala de clasă.
S-au așezat iar pe bancă. Acum și Puia. S-au sfătuit cu frunțile plecate, până l-au zărit pe vecinul cu Fiatul cum trece pe drum. Și-au vânturat mâinile. Omul a oprit. Se reîntorceau la Stejarul.
Alexandru Petria




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!