agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2190 .



Un interviu cu scriitorul Cristian Petru Bălan luat de revista \"Orizont creștin\"
presa [ ]
(cu permisiunea directoarei revistei, d-na Adina Sas-Simoniak, www.orizontcrestin.org)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bibliofilul ]

2009-04-01  |     | 








Cristian Petru este fiul lui Tănase Bălan, profesor, și al Margaretei Bălan, învățătoare (născută Vasilescu). S-a născut la Sibiu la 27 iunie 1936, dar a trăit mai mult în Prahova (la Ploiești și Boldești-Scăieni). Este căsătorit cu Dorina (născută Chivulescu), cosmetician-esteticiană și are două fiice, profesoare: Codrina, profesoară de limbile italiană-franceză, și Ozana, directoarea „Muzeului apelor” din Chicago.
În 1954, a absolvit liceul "IL Caragiale" din Ploiești, unde a fost coleg de clasă cu pictorul Vladimir Zamfirescu și cu scriitorii Bujor Nedelcovici, Alexandru Sincu, Mihai Negulescu și Corneliu Șerban.
A urmat Facultatea de Zootehnie din București din 1956. Și-a continuat studiile, absolvind Universitatea din București, Facultatea de română-istorie (1964), precum și Colegiul Harry S. Truman din Chicago (1989), cu bursă Pell Grant, pentru cursuri de artă.
În țară, timp de 26 de ani, a fost profesor gradul I de limba română, limba latină și istorie, la diferite școli generale și licee din județul Prahova și a fost directorul celei mai vechi școli din Ploiești (Școala nr. 3).
În 1985 a emigrat politic cu familia în Austria, apoi în America, la Chicago. Aici a lucrat ca asistent la Colegiul Truman, apoi ca traducător pentru limbile franceză, spaniolă, portugheză, italiană și rusă la două mari companii americane, succesiv. La Chicago a înființat prima emisiune de televiziune în limba română și a editat pentru Academia Româno-Americană de Științe și Arte buletinele ARA. A fost corespondent al Vocii Americii și al Europei libere mai mulți ani. Cristian Petru Bălan este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Academiei Româno-Americane de Științe și Arte, și este consemnat în diferite cărți și dicționare din SUA, Canada și din țară.
Și multe altele s-ar putea spune despre Cristian Petru Bălan, dar îl lăsăm pe dânsul să răspundă întrebărilor noastre.

Adina: Când ați debutat ca poet și în ce revistă?

Pe când eram student, se auzea foarte des la radio un cântec al cărui refren suna cam așa: "Că nu e om să nu fi scris o poezie,/ Măcar odată, doar odată-n viața lui...", iar Vasile Alecsandri afirma, în prefața culegerilor sale de poezii populare, că "Românul s-a născut poet". Într-adevăr, conform cercetărilor unui Institut internațional de folclor din Elveția, s-a constatat că, în Europa, cel puțin, românii ocupă primul loc în diversitatea producțiilor folclorice, dintre care majoritatea sunt versuri. Au fost și sunt atât de mulți creatori de poezie, cei mai mulți fiind anonimi, încât astăzi se spune în glumă că..."din doi români, trei sunt poeți". Dacă așa stau lucrurile, din marele număr al anonimilor, am încercat să ies atunci când am debutat cu o poezie, "Început de primăvară", în numărul din 2 aprilie 1956, al ziarului local ploieștean "Flamura Prahovei". A fost foarte stranie senzația debutului. În ziua aceea mă simțeam altfel; eram fericit și parcă mai puternic decât înainte. Vraja cuvântului tipărit îmi dădea curaj și simțeam niște fiori amețitori... Astăzi a te exprima prin litere de tipar, prin ziare, prin reviste sau prin internet, a devenit ceva banal. Astăzi, la drept vorbind, mă impresionează mai mult scrisul de mână decât cel de tipar. Dar atunci așa vedeam lucrurile. Și toți cei ca mine. Aveam 19 ani și, spre bucuria mea, ziarul mi-a trimis prin poștă 80 de lei pentru acele versuri. Acești bani îi țineam pe masă, lângă o carte cu poezii de Eminescu și mă uitam cu drag la ei, fiind primul meu "salariu". Nu m-am atins deloc de nici un leu, cam vreo săptămână, timp în care am fost vizitat acasă de doi colegi de facultate. După ce oaspeții și-au încheiat vizita, când am vrut să-mi iau banii, i-ai de unde nu-s! Toți dispăruseră, fiind luați de unul din colegi. Așa am ajuns la concluzia că, în afară de talentul poetic, unii români mai au și alte talente...

Adina: Cu ce poeți români ați corespondat?

Nu mă pot lăuda că aș fi cunoscut un număr mare de celebrități din domeniul scrisului. Pe unii doar i-am văzut, fără să-i cunosc personal, pe alții am avut norocul să-i cunosc mai îndeaproape. Fac parte din generația contemporană cu Blaga, Arghezi, Sadoveanu, George Călinescu, Marin Sorescu, Eugen Simion, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Octavian Paler etc, însă i-am văzut de aproape pe Sadoveanu, pe Gala Galaction, pe Nichita, pe Eugen Simion, pe Eugen Barbu, pe Marin Preda, pe Victor Eftimiu, pe Perpessicius, pe Mihai Beniuc, pe Petre Ghelmez, pe Marin Sorescu și pe mulți alții care nu sunt chiar stâlpii de bază ai literaturii contemporane. De la unii din aceștia am și câteva autografe. Cu Nichita, Simion, Beniuc, Barbu, Preda, Ghelmez, Alexandru, Sorescu, am stat și de vorbă. Pe Octavian Paler l-am găzduit în America vreo câteva zile. Pe marele critic Dumitru Panaitescu Perpessicius l-am cunoscut în localitatea Scăieni, de lângă Ploiești, unde venise în vizită la nepoatele poetului Dimitrie Anghel care locuiau acolo. După terminarea unei slujbe la biserica locală, unde venise cu soția și fiul său, academicianul Perpessicius a venit la mine confundându-mă cu un tânăr diplomat român de la Ministerul de Externe. Așa ne-am cunoscut; și de atunci, după ce i-am arătat un roman, scris la 24 de ani, "Sânge spaniol", împreună cu niște versuri, pot spune că am rămas prieteni, deoarece m-a invitat acasă la dumnealui unde i-am pictat și portretul pe care îl ținea pe perete în birou. Astăzi casa i-a fost devastată și s-a furat din ea tot ce era de preț, încât nu s-a putut face acolo un muzeu care să îi poarte numele, după cum ar fi trebuit. Am corespondat însă cu dumnealui până în anul când a plecat dintre noi, apoi prietenia a continuat cu fiul scriitorului, Dumitru Panaitescu Jr., profesor universitar la catedra de limbi romanice a Universității București. Am mai corespondat cu Otilia Cazimir, fostă parteneră de viață a lui Gh. Topârceanu, cu regretatul romancier Ioan Dan, cu nepotul de frate al marelui Eminescu, colonelul Gh. Eminescu, de asemenea, autor al unei excepționale cărți despre viața lui Napoleon și cu încă alți câțiva poeți și scriitori mai puțin cunoscuți, printre care Principesa Ileana, cu care am discutat de câteva ori la telefon, ori cu Monica Lovinescu. Și fiindcă veni vorba de Eminescu, țin să vă anunț că aici, în America, trăiește ... tânărul Mihai Eminescu, stră-strănepotul Luceafărului. Cu junele Mihai, de asemenea, port dese convorbiri telefonice.

Adina: Care sunt poeții români care vă plac în mod deosebit?

Mi-ar fi plăcut să zic: toți, fiindcă fiecare încearcă să fie original prin ceva, dar, ca scriitor, am preferințele mele. Dintre clasici, desigur, primul este marele Eminescu, Poetul Unic, cum se spune. Urmează imediat Blaga, Goga, Arghezi, Bacovia, Macedonski, Minulescu, Topârceanu, Coșbuc, Șt. O. Iosif, Vasile Voiculescu, I. Pillat, Philipide, M.R. Paraschivescu, Aron Cotrus, Radu Gyr, desigur, și alții care nu-mi vin acum în minte. Dintre contemporani, Marin Sorescu, care mi-a oferit o carte de versuri, Ioan Alexandru (care mi-a citit cu entuziasm romanul "Dincolo de curcubeu", după care m-a îmbrățișat), Nichita Stănescu (pe care îl cunosc "de copil", fiindcă era coleg cu mine la liceul Caragiale din Ploiești, cu trei ani mai mare, și eram aproape zinic la el în clasă, eu fiind prieten cu unul din colegii lui de bancă, Jean Popescu. În aceeași clasă era și Eugen Simion.); Ștefan Baciu (care a binevoit să-mi trimită prin poștă, din Honolulu, Hawaii, o carte de-a lui). Desigur, nu pot sa îl omit pe Traian Dorz, cu vasta lui poezie creștină, aproape inimitabilă, care, de asemenea, mi-a trimis o vedere din Beiuș. Apoi îi adaug pe toți ceilalți care s-au impus de la finele secolului trecut până astăzi: Labiș, Blandiana, Adrian Păunescu (pe care l-am cunoscut personal astă vară), Ileana Mălăncioiu, Doinaș, Dimov, Corneliu Șeban, Petre Ghelmez, iar mai recent pe mult discutatul Mircea Cărtărescu, despre care se spune că va candida la Premiul Nobel pentru literatură. Îi citesc și pe poeții "teenagers", foarte moderniști, pe minunata revistă electronică "Agonia", unii de abia intrați în adolescență. Sunt câteva mii, iar eu am selectat din ei pe cei mai bine prezentați, dar nu pot spune că stilul lor, care uneori frizează ermetismul, m-a copleșit în totalitate și că va revoluționa imediat limba română contemporană. Mulți sunt, desigur, foarte talentați; alții (aproape majoritatea) la început de drum și câțiva îi imită pe poeții moderni din occident, uneori depășindu-i evident prin elasticitatea și tematica creației. Cred, firește, că viitorul va alege dintre ei pe cei mai buni, dar și că stilul lor la modă astăzi, nu se va opri aici. Poezia este ceva viu, care în ciuda tuturor impedimentelor, evoluează, astfel încât, peste trei patru decenii, vom avea un nou aspect al ei.

Adina: Scrieți o poezie profundă, dar nu ermetică. Când atât de mulți poeți se îndreaptă spre versul “alb” ați rămas fidel mai mult tiparelor clasice. Care este viziunea dvs. despre poezie?

Nu știu cât de profundă este poezia mea. În cartea sa de "Istoria literaturii române de azi pe mâine", a prof. univ. Marian Popa din Germania, autorul mă descrie ca pe un poet care încearcă să scrie eclectic, în toate stilurile, bâjbâindu-le bine pe toate - și se pare că are dreptate. În "Dicționarul biografic al literaturii române" (vol.I) și în "Dicționarul scriitorilor români din Statele Unite și Canada", ambele dicționare scrise de Prof. Univ. Aurel Sasu, precum și în cartea criticului literar George Băjenaru, "Cititor în exilul creator", apar ca un poet al spațiului cosmic. Aș fi fost foarte curios ce ar fi scris despre mine un mare profesor și critic literar, Ion Rotaru, în monumentala sa "Istoria literaturii române", comparabilă cu istoria lui Călinescu. Nu figurez în această carte, deoarece regretatului profesor, care mă simpatiza și m-a invitat la dânsul la masă, unde am discutat mult cu dumnealui, nu i-am arătat nici una din poeziile mele, deși îi promisesem. Este vina mea. Mulți tineri mă condamnă pentru faptul că am revenit la versurile scrise "în dulcele stil clasic", cum ar zice Nichita și că nu abordez o versificație modernă precum este la modă. Desigur, nu aparțin generației poeților noi și asta ar fi o explicație. Totuși, deși forma în care mă exprim, de exemplu, în sonete, este excesiv de clasică, figurile de stil de tip inedit cresc în progresie geometrică și îi asigur pe toți "teenagerii" că ei nu pot să imite stilul clasic, care este foarte pretențios, după cum pictorii și sculptorii moderni nu ar putea, niciunul, să picteze astăzi un tablou desăvârșit precum "Cina cea de taină" a lui Leonardo da Vinci sau să creeze o sculptură ca "Pieta" a lui Michelangelo. Asemenea opere de inspirație divină necesitau luni și ani întregi de lucru, pe când, în arta modernă cubistă sau expresionistă, un tablou în stilul lui Braque, Kline, Guston, O'Keeffe, Francis, De Kooning - ca să dau doar câteva nume la întâmplare - solicită doar câteva minute sau ore de lucru. Cam la fel stau lucrurile și cu poezia modernă care, mai recent, s-a coborât până la "lirismul pornografic" cu termeni de sexualitate numiți în cuvinte populare explicite, pe șleau, cum face talentatul poet Emil Brumaru. Oare asemenea creații ne elevează cu ceva spiritul ? Probabil acesta să fie unul din motivele reale pentru care masele largi de cititori s-au îndepărtat de lecturarea poeziilor, cum se întampla cu 30-40 de ani în urmă (chiar circulă, recent, o vorba: "Poezia de asăzi este citită numai de poeți, căci se citesc doar ei între ei"). Cred că există o criză a poeziei contemporane, chiar dacă mulți se prefac că o înțeleg, ca să nu pară proști în fața altora. Este exact ca în povestea cu hainele împăratului. Vă mărturisesc că am încercat să scriu și poezie ermetică și mi-a reușit. Ea mi-a fost lăudată, fiindcă pot fi un bun imitator, dar nu era nici originală și nici nu îmi ieșea din inimă. În plus, după ce am aflat că spiritul satanic inspiră artele plastice moderne, muzica modernă și literatura contemporană, în aceeași măsură, am început să cred și eu că este un păcat să te lași inspirat de aceste duhuri, de altfel, foarte darnice și productive, în primul rând pentru cine le solicită direct sau indirect...

Adina: Vă rugăm să enumerați volumele de versuri publicate.

Atunci când dicționarele de literatură apărute în țară și străinătate mă citează în primul rând ca prozator, ca romancier, trebuie să le dau dreptate. Din această cauză nu mă pot lăuda cu prea multe cărți de poezie. În ordinea aparițiilor, am publicat următoarele titluri: "Amplificările tăcerii" (poeme, 1993), "Nestinsa lumină" (poeme religioase, 1993), "Visuri cosmice" (poeme cosmice, 1994), "Stindarde transparente" (poeme în vers liber, 2006). Am apărut și într-un volum colectiv de versuri pentru copii, ("Stropi de rouă", 1987). Cu această ocazie, trebuie să menționez și o carte mai deosebită, de maxime și cugetări, intitulată "Cioburi de cristal". Cuprinde 4000 de maxime, începute la vârsta de 18 ani și terminate în jurul vârstei de 40 de ani. Cartea are o prezentare scrisă de Acad. Dumitru Panaitescu-Perpessicius și o prefață a criticului și istoricului literar M.N. Rusu.

Adina: Ați fost și editor?

Da, am fost editorul unor lucrări importante ale Academiei de Arte și Științe Română Americană (ARA) - "Journal 21-22" (1996/07), "Journal 23-24" (1998-99), ediții bilingve, română și engleză, cu toate paginile dactilografiate de mine. De asemenea, am îngrijit și editat o carte de poezii de Vasile Militaru, "Stropi de rouă", în 1994. Am editat, de asemenea, câteva articole inedite din "Dicționarul universal Wikipedia", secția romana: 1. Compozitorul Emil Vasilescu; 2. Corneliu Șerban (poet); 3. Mihai Nicolae (scriitor, romancier); 4. Dan Fornade (editor din Canada, scriitor); 5. Mariana Zavati Gardner (scriitoare româncă, poetă din Marea Britanie); 6. George Băjenaru (critic literar, poet, publicist); 7. Radio Europa Liberă/Radio Liberty; 8. Fecioara de la Parepa (Maria Petre, vizionară creștin-ortodoxă); 9. Dumitru Buhai (poet); 10.Aurel Sasu (prof. univ., scriitor, editor lexicograf); 11. Am completat articolul despre orașul Boldești-Scăieni, jud. Prahova; 12. Completare succintă la art. despre mareșalul Ion Antonescu; 13. La departamentul de limba suedeză, l-am introdus pe lingvistul suedez Alf Lombard, după câteva încercări respinse din cauza greșelilor de limbă suedeză (după care cineva de la secția suedeză mi-a corectat și completat articolul). În momentul de față continui colaborarea cu Wikipedia.

Adina: Ați scris și câteva romane interesante. Care sunt acestea și ce teme ați abordat ca romancier?

Încă din clasa a VII-a, influențat de cărțile de aventuri geografice ale lui Jules Verne, am început să scriu un roman de călătorii fantastice, pe care l-am intitulat "În nordul Groenlandei", dar nu am terminat decât capitolul întâi, deoarece tata, care era directorul unei școli, mi l-a luat spunându-mi că mai întâi trebuie să termin un liceu și o facultate, ca să fiu în stare să scriu un roman adevărat. Nici după ce am terminat două facultăți, nu l-am mai văzut. La 24 de ani am scris un alt roman - acesta terminat - "Sânge spaniol", pe care l-am pitit de părinți. Acad. Perpessicius l-a citit și mi-a apreciat mult partea a doua a cărții care dezbătea implicațiile voluntarilor români în războiul civil din Spania, dar mi-a cerut să-i schimb prima parte, ceea ce n-am făcut și l-am lăsat baltă. În anul 1986, după ce am ajuns în America, într-o singură lună, am scris, zi și noapte, cele peste 400 de pagini ale romanului "Dincolo de curcubeu", publicat în SUA, un prim roman religios în limba română, care dezbătea convertirea la creștinism a trei tineri atei. Cartea a fost prezentată la radio "Vocea Americii" și a fost bine primită de mai toți cititorii creștini, dar criticată de câțiva cititori atei. Am avut și un necaz cu ea, fiindcă atunci când a ajuns din America în România, romanul mi-a fost copiat de o editură pirat și s-a vândut pe multe tarabe prin toată țara, cu nume puțin schimbat (Cristian Pătru Balan, în loc de Petru), fără să știu cine mi-a piratat cartea. Acest lucru l-am aflat de la criticul Marian Popa. Dar asta este! O variantă a acestei lucrări, oarecum modificată, a apărut și în țară, la editura Eminescu, sub denumirea de "Zborul destinului". O mare căutare a avut romanul "Oaspeții din Elizeu", apărut în 1994, la aceeași editură. El s-a epuizat în numai câteva zile din librării. Cartea a apărut în colecția "Fantasy" și speculează un subiect născut din experiențele transcendentale ale unui bătrân inginer care pretindea că putea să reîncarneze, prin spirtism. folosind un medium, în "laboratorul" lui, mari personalități istorice și din lumea științei ori a marii arte (Mozart, Shakespeare, Napoleon, Beethoven, Leonardo da Vinci, Hitler, Stalin, Churchill, Roosevelt, Einstein, Eminescu ș.a.), punându-l pe fiecare să-și povestească viața la persoana întâi. Personajul era real - o cunoștință de-a mea care îmi oferise amănunte despre preocupările lui secrete. Eu m-am inspirat din povestirile lui cu reîncarnările, fără sa-l verific dacă erau reale sau imaginare. De fapt, le-am speculat în mod creator, folosindu-le ca sursă de inspirație, iar din ciudatele relatări am reconstituit viețile unor celebrități care, în romanul meu, apar "vii" și își povestesc viața... În cele din urmă, când este arestat pentru atari experiențe stranii, inginerul mărturisește securiștilor la anchetă, că nu făcuse altceva decât să hipnotizeze pe cei de fața și să le creeze impresia falsă că acele celebrități "reînviate" nu fusese decât o experiență de hipnoză regresivă perfectă și, acuzat de escrocherie și nebunie, experimentatorul este trimis la un ospiciu. "Oaspeții din Elizeu" este un roman experimental plin de multe detalii captivante pentru curiozitatea cititorului.

Adina: Ați publicat, de asemenea, "Viața lui Iisus". Cum s-a născut această operă?

"Opera" este cam mult spus, însă este, de asemenea, o carte neobișnuită în felul ei. Există mii de biografii , cele mai multe, deosebit de interesante, despre viața Mântuitorului nostru și a mai adăuga încă una în plus este ca și cum aș turna o găleata cu apa într-un izvor. De aceea trebuia să nu merg pe o cale bătătorită și am respectat întru totul ceea ce am adăugat ca subtitlu al acestei cărți: "Viața lui Iisus (prezentată în secvențe cronologice)". Asta înseamnă că fiecare din activitățile desfășurate de Mântuitor trebuia încadrată într-un timp paralel cu mediul în care se desfășura ea, iar cronologia am considerat necesar să o pornesc chiar înainte de întruchiparea fizică a Fiului lui Dumnezeu care era preeminent din veșnicie, pornind (cu numărătoarea inversă) de la anii 48-47 î.d.H., apoi 46 până la 01, după care începe calendarul creștin cu anii crescând (d.Hr.). Astfel, începând cu anul 1, până în anul 33, când Iisus S-a înălțat la ceruri, am plasat evenimentele într-un cadru geografic și istoric precis, arătând ce alte evenimente aveau loc în acei ani în întreaga lume - în Imperiul Roman, în Dacia, în China antică, în America precolumbiană etc. Fiecare din acești ani este defalcat pe secvențe sezonale, pe anotimpuri. De ex.: Primăvara anului 29: Iisus și ucenicii sunt implicați în probleme controversate cu conducătorii cultului iudaic tradiționalist...etc; Vara anului 29: Mântuitorul și cei 12 apostoli călătoresc spre nord, prin Fenicia, spre regiunile Tirului și Sidonului; Toamna anului 29: Iisus sosește la Ierusalim în ziua sărbătoririi Tabernacolului etc. Iarna 29: Iisus și apostolii călătoresc cu toții prin Pereea... Așa este urmarită, an cu an, activitatea mesianică, după care cartea trece, tot așa, pe perioade sezonale, la Faptele apostolilor. În fond, întreaga biografie cristică este un rezumat foarte concentrat al Noului Testament plasat într-un context al istoriei universale și folosind numeroase citate din Noul Testament. Cartea s-a născut din dragostea pentru Hristos. Altfel nu se putea naște. Nu cred că aș fi putut scrie o asemenea lucrare fără a primi un imbold de sus; fără dragoste reală față de Mântuitorul nostru nu se poate scrie nimic util despre El! Pentru cei care nu au citit niciodată Biblia, îndeosebi Noul Testament, această lucrare biografica este un ghid extrem de explicit și de folositor, o poartă de intrare în lumea credinței. Cine a citit-o mi-a mulțumit iar printre cititorii ei au fost numeroși preoți, pastori, studenți etc. Una din personalitățile de seamă care a citit-o a fost însuși defunctul Patriarh al BOR, Teoctist, care, atunci când a primit-o din mâna mea, mi-a sugerat să o retipăresc la Editura Patriarhiei, ceea ce nu am făcut. Desigur, republicarea ei într-un tiraj mai mare cred că ar aduce un mai evident câștig în viața spirituală a multor oameni.

Adina: V-ați apropiat cu succes și de teatru. Ați scris două piese de teatru: "Ispită și virtute" și "Neprihănitul Iov". Ați ales și un subiect biblic, deci, și nu unul simplu: suferința îndurată de Iov, un personaj biblic complex, aș putea spune. De ce?

În primul rând pentru că Iov reprezintă simbolul maximului de potențial al suferinței omenești care, în lipsa unei credințe încăpățânate în Dumnezeu, indiferent de cantitatea nenorocirilor abătute asupra omului, acesta s-ar autodistruge. Dar credința învinge și Iov va fi supra-răsplătit... Cartea lui Iov este cea mai veche carte din Biblie și, în ciuda caracterului ei atât de tragic, rămâne, totuși, o carte a optimismului atoate biruitor. Subiectul este atât de tentant, încât totdeauna m-am întrebat cu mirare cum de marele Shakespeare nu l-a folosit în tragediile sale... Când m-am apucat să scriu piesa, am înțeles de ce nu a speculat acest subiect marele Will (care cunoștea bine Biblia, mai ales că el este cel care a corectat ediția King James Version)... Motivul era faptul că această excelentă dramă umană are un caracter static: toate personajele nu acționează, decât vorbesc - spun cuvinte minunate, dar stau și vorbesc. Acțiunea este lipsită de dinamismul scenic. De aceea, capitolul acesta biblic nu i-a tentat pe regizorii de filme religioase, nici pe autorii dramatici, deși au existat câteva încercări palide. Eu am profitat de acest lucru și cred că am reușit să-i imprim un anumit dinamism lucrării mele, unde pe scenă trebuie să apară Iov, soția lui, prietenii lui, copiii lui, Dumnezeu, îngerii și Lucifer. Arătând-o unor regizori, ei mi-au spus că este foarte costisitor de a o pune în scenă, deoarece decorul iudaic e greu de procurat. Nu același lucru mi-a spus cunoscutul actor, maestrul Hary Eliad, prietenul lui Toma Caragiu și directorul Teatrului Evreiesc de Stat din București (unde majoritatea actorilor sunt români) și care mi-a promis că va încerca el acest lucru "imposibil". Așa că... drama lui Iov continuă și sub această formă expectativală, rămânând în faza de stand-up... Și pentru că tot veni vorba de lucrări dramatice, cred că , dintre ele, cea mai importantă rămâne, totuși, scenariul meu de film "Geniu sublim" (Viața lui Mihai Eminescu), scris pe când aveam 29-30 de ani. Lucrarea a fost achiziționată oficial de Studiourile de film Buftea în 1967, primind pentru ea o sumă frumoasă de bani. Scenariul are peste 220 de personaje și prezintă viața Luceafărului nostru, din copilărie până la plecarea lui în eternitate. Deși semnasem un contract cu Cinematografia română, prin care se stipula ca nu am voie să-l public, am încălcat acest contract impus de legile comuniste, atunci când am emigrat în America, unde l-am publicat în 1996 la "Western Publishing, Chicago". După câte știu, atunci era singurul scenariu de film Eminescu din țară și chiar se discuta serios despre transpunerea lui pe ecran. După ce am fugit ilegal din România, în 1985, pe când mă aflam în lagărul de emigranți de la Treiskirchen, Austria, am auzit că nu se mai discută deloc despre vreun film Eminescu după scenariul meu. Nici până în ziua de astăzi nu am mai auzit pe cineva că ar vrea să se toarne în țară o asemenea necesară peliculă. Banii merg însă pe telenovele comerciale despre viața țiganilor care, cu cât sunt mai reușite și mai vândute în Europa, cu atât europenii ne confundă mai mult cu eroii unor asemenea telenovele și de geaba ne rugăm de ei cu lacrimi în ochi să nu mai confunde pe rromi cu românii dacă noi înșine le dăm străinilor apă la moară întărindu-le erorile...

Adina: Domnule Cristian, sunteți și autorul a două lucrări inedite: "Ghid de conversație român-latin" și "Enciclopedia imnurilor de stat ale țărilor lumii". Ce doriți să ne spuneți despre aceste lucrări de rezonanță?

Vreți să vă dau un răspuns dezolant la această întrebare - sau chiar două răspunsuri - pentru că folosiți cuvântul "lucrări de rezonanță"?... În contextul grijii actuale față de capitolul cultură, aflat în plin picaj, în ciuda eforturilor disperate ale unor entuziaști promotori lipsiți de fonduri, mulți tineri din România postrevoluționară, sunt tentațti sa înțeleaga prin "lucrări de rezonanță" ultimele manele lansate de Adrian Copilul Minune și de Nicu Salam ori Florin Salam, foarte mediatizate prin rdio-televiziune... Pe cine mai interesează în biata noastră Românie un "Ghid de conversație român-latin", chiar dacă este o premieră absolută în cultura românească? Însuși vicepreședinte Uniunii Scriitorilor din România, dl. prof. univ. Horia Gârbea, într-un număr din revista literară "Luceafărul de dimineață", după ce îmi laudă efortul de a scrie o asemenea carte interesantă, adaugă că este, probabil, inutilă, deoarece latina continuă sa fie o limbă moartă... Totuși, cartea a fost lăudată de șefa catedrei de limba latină de la Universitatea București. Tare mă tem că, în ciuda multor laude aduse celeilalte cărți, "Enciclopedia imnurilor de stat ale țărilor lumii", în care am tradus în românește imnurile naționale ale tuturor țărilor - o carte apărută într-o ediție de lux, însoțită de un CD, prefațată de maestrul Gheorghe Zamfir - tare mă tem, zic, că forța uriașă a tuturor imnurilor lumii, pe actualele plaiuri mioritice ar putea fi bruiată și astupată de urletele văicărețe ale manelelor gypsyene, care se aud pe toate străzile, prin toate restaurantele de cartier și prin majoritatea mașinilor care trec pe lângă tine cu radioul dat la maximum - așa, să se bucure tot românul sau să facă haz de necaz de tot ce se întâmplă în jurul lor. Ce ne mai trebuie să știm imnurile lumii și istoria lor dacă manelele au devenit "imnul" național al Românilor, impus de mafia perversă care ne ucide cultura?

Adina: Să trecem de la arta literelor la cea a imaginii. Sunteți sculptor și pictor, și nu unul oarecare. Unde vă sunt expuse lucrările?

Pictura și sculptura sunt pentru mine un hobby, o alternativă la lucrările literare. Le-am învățat, să zic așa, "după ureche", iar când am urmat niște cursuri de artă la un colegiu din Chicago, deja executasem câteva picturi și sculpturi văzute de mii de oameni, majoritatea expuse în locuri publice. În orașul Gloggnitz, din NiederOsterreich, Austria, am pictat două icoane mari pe zidul exterior al uneia din vilele compozitorului Gustav Mahler (astăzi muzeu). Icoanele reprezintă pe Mântuitorul nostru și pe Fecioara Maria și sunt dedicate eroilor austrieci căzuți pentru patria lor în ambele războaie mondiale. În Gloggnitz, unde am locuit cca un an de zile, s-a născut, Karl Renner, primul președine al Austriei. Pe fațada bibliotecii "Karl Renner" din oraș am pictat portretul președintelui. Lucrările mele au fost apreciate de localnici și de televiziunea vieneză care le-a prezentat pe unul din canalele ei. Vă marturisesc că mi-e dor de picturile mele din Austria să le revăd... Ceva similar am pictat și în România, în orașul Boldești-Scăieni, din jud. Prahova, pe frontispiciul Casei locale de cultură "Mihai Eminescu", unde am pictat cel mai mare portret al Luceafărului existent în țară. Tot în acel oraș, cu toate străzile botezate de mine, postasem pe o coloană de 8 m statuia cu Lupoaiaca romană (Lupa capitolina, cu Romuls și Remus), la fel cu cele din Roma, București, Cluj, Timișoara etc. Lupoaica, împreună cu un înger de 1,60 m, postat pe capela unui cimitir și cu două busturi ale lui Teodor Diamant, mi-au fost distruse la cutremurul din 1977. Din fericire, o altă lucrare de-a mea, "Rupătorul de geam" din curtea fabricii de geamuri Scăieni, o statuie de otel, de 4,5 m înălțime, se mai păstrează încă, deși, mi-a fost șters numele de pe soclu atunci când am emigrat ilegal din țară în anul 1985. Tot pe capela cimitirului, aflată pe o stradă centrală, am pictat mai multe icoane mari, reprezentând pe Iisus, Fecioara Maria, Sf. Apostoli Petru și Pavel, îngeri etc. Acasă am tablouri pictate cu soția mea, Dorina, și fetițele noastre, Codrina și Ozana; de asemenea un bust al regretatei mele mame. Amintesc aici că fără Dorina, care m-a ajutat enorm în activitatea mea de scriitor sau de artist plastic, nu cred că aș fi putut realiza nimic. Fotografiile tuturor acestor lucrări sunt reproduse în monografia închinată de mine acestei așezări prahovene. După cum vedeți, predominante sunt icoanele religioase, dar în prezent am trecut la subiecte peisagistice, cum ar fi apusurile de soare.

Adina: Ați călătorit mult. Ce locuri vizitate v-au rămas „pe retină” și v-au impresionat în mod special?

Desigur, am călătorit prin mai multe țări, dar nu prin atât de multe ca alții. Despre unele din ele am scris o carte de călătorii pe care am intitulat-o "Vagabond pe mapamond"... Acolo am adunat impresiile mele inedite despre frumusețea și ciudățenia unor locuri care vor rămâne de neuitat pentru mine. În mod deosebit m-au impresionat călătoriile făcute în Noua Zeelandă, Australia, China (Hong Kong, Macao), dar și vizitarea locurilor sfinte din Israel. Nu am amintit în ea despre vizitele facute în Canada, Rusia, Polonia, Ungaria, Germania, Franța, Bulgaria, Basarabia, Ucraina, Iugoslavia, Transnistria, Austria sau Grecia, nici despre vizitarea Bosniei-Herzegovinei, unde am fost la un celebru loc de pelerinaj pentru creștinii catolici, Medjugorje, dar am pomenit de aceste locuri în alte pagini. Neuitate vor rămâne frumusețea peisajelor neozeelandeze, a marelui oraș Auckland sau a peisajelor australiene, a frumoaselor orașe Sydney, de pe coasta de est australiană, cu zonele ei montane și păduri de eucalipt, sau a frumosului oraș Adelaide, de pe coasta sudică, a Insulei Cangurilor spre care am călătorit, la ducere, cu avionul și ne-am întors cu feribotul. Nu mai puțin impresonantă este splendoarea ultra-modernului Hong Kong ori a fostei colonii portugheze Macao. Dar știți care este cea mai frumoasă țară vazută de mine? Îmi pare bine că ați ghicit... Da, într-adevăr, este minunata și eterna noastră Românie...

Adina: La ce lucrați în prezent și... când va vedea lumina tiparului această nouă lucrare?

După o pauză oarecum condamnabilă, mi-am reluat activitatea de poet care scrie în "dulcele stil clasic", abordând, de data aceasta, forma fixă a bătrânelor sonete. În vara aceastui an cred că voi edita în țară o carte de sonete intitulată "Eros-Sonetele". Ea cuprinde cca 50 de sonete de dragoste. Sentimentul etern al iubirii este mai cantabil și mai plin de romantism atunci când apare prezentat în sonete. După aceea, intenționez să scriu o nouă carte de poezii, folosind tot o formă prozodică fixă, închinată Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Adina: Ce v-ați propus să mai realizați în viitor?

Să-mi dublez numărul picturilor cu temă peisagistică spre a le prezenta într-o expoziție și să mă întorc la romane și piese de teatru, genurile mele preferate.

Adina: Vă multumesc pentru acest interviu, și Dumnezeu să vă ajute să realizați tot ce v-ati propus!

Cristian: Și eu vă mulțumesc și apreciez sincer revista Dv. apărută în noul ei format electronic.



Interviu realizat de Adina Sas-Simoniak

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!