agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4951 .



Interviu cu un clasic în viață (I)
presa [ ]
"Nimeni nu este instalat în mod definitv într-o credință și nu are îndoieli și căutări" - Gabriel Liiceanu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [revelatie ]

2006-09-03  |     | 



L-am întâlnit pentru prima data pe Gabriel Liiceanu, la Sibiu. În toamna lui 1995. L-am regăsit după 11 ani, în aceași locație. Același Gabriel Liiceanu, dar mai “aplecat” spre sine însuși, spre filosofia individului. Ca și cum ar fi insuficient pentru el conducerea editurii Humanitas, fiind mai mult decât pasionat de fenomenologie și-a păstrat catedra de la Facultatea de Filosofie din București și a înființat alături de tinere valori culturale, Societatea Română de Fenomenologie a cărei președinte este.

Florin Otrocol.: Domnule Gabriel Liiceanu, aș dori să spuneți dumneavoastră mai multe despre cine sunteți…
Gabriel Liiceanu.: Mi-ați făcut o intrare fastuoasă.De fapt să știți că multe dintre funcțiile mele sunt focalizate în direcții culturale.

F.O.: Categoric că în direcții culturale. Sunteți unul dintre marii intelectuali ai României. Aveți încă multe de spus. Având în vedere poziția dumneavoastră de director al Editurii Humanitas, aș dori să aflăm cât de mult se implică editura în promovarea valorilor culturale românești și cum se realizează această promovare?

G.L.: Da ... ce să vă spun? Aproape am ostenit spunând că singurul criteriu pentru orice domeniu cultural este valoarea. Deci lucrul pe care încerc să-l evit de 16 ani de zile de când mă ocup de editura Humanitas este ca provincialul, relațiile personale să nu prevaleze sub nici o formă sau să nu existe sub nici o formă în criteriile de selecție a autorilor. Orice editor care se respectă se gândește la două lucruri: la ceea ce rămâne din ceea ce publică după el și ceea ce trece dincolo. Ceea ce trece dincolo înseamnă ceea ce are șansă la nivelul literaturii, mă rog al ștințelor umaniste, să fie publicat, preluat de alte edituri din străinătate. La noi se pune în clipa de față tot mai mult problema, cu ce vom apărea noi în fața europenilor atunci când vom fi integrați. Când se vor deschide granițele politice cultura va urma în mod automat. Iată! Cam acesta va fi crtiteriul. Binențeles că debuturile de valoare sunt un criteriu fundamanetal atunci când facem o selecție.

F.O.: La ce vă referiți exact când vorbiți despre selecție? Mă gândesc că la editura dumneavoastră ajung foarte multe manuscrise. Foarte mulți tineri sau mai puțini tineri scriitori ar dori să publice sub antetul editurii Humanitas, care haideți să spunem este o editură foarte respectată, poate cea mai respectată editură din România. Aveți timp să citiți, să parcurgeți tot ceea ce vi se trimite? Sunt convins că există colegi ai dumneavoastră care vă susțin în acest demers de a parcurge tot ce se trimite către editura dumneavoastră.
G.L.: Dumnezeule ! ... Nu se pune problema să citești tot ceea ce ți se trimite. Există o echipă. Succesul unei edituri depinde în mare măsura de echipa pe care managerul ei a reușit să și-o formeze și cu cât echipa este mai bună, mai bine rodată cu atât lucrurile merg mai bine. Revin la răspunsul anterior. Când am spus că se urmăresc lucrurile care înseamnă valoare și nu relații private și nu o cultură de genul “Europei marginalizate” sau ale complexului pe care îl tragem noi după noi de atâta vreme ca o cultură minoră, toate acestea trebuiesc depășite. Deci, trebuie să ai în minte mereu ce anume poate să treacă dincolo, ce are valoare dincolo de momentul imediat sau de micul nostru cerc!? Aceasta era o obsesie pe care am preluat-o din interbelic după cum bine știți. Pe Emil Cioran îl obseda ideea culturii minore. Noi nu putem știi dinainte ce va trece și ce nu va trece, dar în măsura în care avem o percepție a valorilor alfabetului culturii europene putem să aproximăm care sunt autorii care pot trece dincolo. Vă dau câteva exemple! Îmi pare rău că revin la aceleași persoane. Mircea Cărtărescu este persoana care a trecut cel mai mult granița în acești 16 ani. Cărțile lui au fost traduse în 12 limbi. Andrei Pleșu a trecut granița în cel puțin patru, cinci culturi. De asemenea, recent Horia Roman Patapievici a fost tradus cu “Omul recent” în Spania și cu “Ochii Beatricei” în Italia. Mă rog, pe mine mă pun în paranteză. Nu discutăm despre persoanele implicate direct. Însă, ce înseamnă asta!? Că acești autori sunt autori deja atestați la nivelul exigențelor culturii europene. Acuma eu nu spun că tot ce este cultură europeană este neaparat impecabil. Dar faptul că poți să ai un dialog cu o altă lume decât a ta, nemijlocit e un semn de spargere a unei marginalități, a unei culturi minore, cum vă spuneam, provinciale. M-ați întrebat de selecție ... Evident că selecțiile se fac în echipă. La mine ajung manuscrise care sunt legate de debut. Atunci când se pune problema lansării unui autor nou cu totul, mi se atrage atenția că a apărut ceva deosebit și eu cer de obicei să citesc. Așa am făcut în noiembrie anul trecut, în cadrul târgului de carte “Gaudeamus”, cu două debuturi strălucite: Anca Maria Mosora – “Arhanghelii nu mor” și cartea lui Alain Gavriluțiu – “Nu toată iarba e la fel”. S-ar părea că aceasta din urmă este o carte care aparține generației tulburată, răsturnată de tinerii care sunt încă în liceu astăzi. Cartea asta este o formidabilă undiță aruncată în dramele acestei noi generații apărute după ’90. O să fie tradusă în Grecia. Lucian Boia este un om care și-a publicat primele opt volume în Occident, în Franța și în Anglia. Deci asta înseamnă selecție sau să ai în vedere ce publici. Deci tot ce este bun, intră. Nu, nu ... Nu e nici un pericol să ratezi apariția!

F.O.: Dacă tot v-ați pus pe dumneavoastră între paranteze îmi permit să fac o mică remarcă la adresa autorilor pe care i-ați nominalizat. Nici Andrei Pleșu, nici Horia Roman Patapievici și nici Mircea Cărtărescu nu își ating profunzimea cum o atingeți dumneavoastră ...
G.L.: ... Sper că le-ați spune și lor același lucru dacă ați vorbi cu ei. (Râde) Nu faceți comparații de acest gen. Sper că din fericire și nu din nefericire i-ați citit pe toți.

F.O.: Cum devin valorile culturale românești aflate la debut, certitudini?
G.L.: (Zâmbește) Valorile nu devin niciodată de pe o zi pe alta certitudini. Dacă luăm de pildă cazul celebrităților atestate ale culturii românești, nu ne întoarcem mereu la aceeași mari patru, cinci, șase români care au devenit valori planetare? Eugen Ionesco sau Eliade sau Cioran ... În clipa în care ei au apărut sau au publicat în prima parte a vieții lor, ei nu erau certitudini. Cioran nu însemna mare lucru în interbelic. Era, sigur că da, un personaj pitoresc care a stârnit discuții mai ales pe marginea schimbării la față a României ( n.p. este vorba de cartea „Schimbarea la față a României”), dar nici el, nici Ionesco, nici Noica – Eliade avea o celebritate mai bine marcată – nu erau certitudini la nivel planetar. În momentul de față credința mea este că România trăind într-o izolare culturală implicit, formidabilă datorită celor cinci decenii de comunism, tot ceea ce s-a produs mai grozav în țara asta nu a avut prilejul să fie verificat pentru a fi absorbit într-o altă cultură europeană sau în culturile europene Occidentale. Lucrul acesta se va petrece cu timpul și acuma când izolarea României pare să cunoască un capăt, acuma se va pune problema: ce anume în următoarele două decenii va fi preluat în alte culturi decât cea română!? Sau, înăuntrul culturii românești, pentru că e vorba de certitudini așa cum ați întrebat, și la nivelul culturii noastre fără dialog cu celălate culturi, iarăși numai timpul poate să ofere răspunsuri. Ceea ce nouă ne pare extraordinar astăzi nu va fi neaparat mâine extraordinar. Cezar Petrescu era o culme a literaturii interbelice, era unul dintre cei mai celebrii scriitori. Astăzi este un scriitor depășit complet. Nu-l mai citește aproape nimeni. La fel , Ionel Teodoreanu ș.a.m.d.. Deci , noi nu știm dacă ceea ce iubim noi astăzi în mod deosebit va face pasul în istoria viitoare. Eu cred că un scriitor ca Mircea Cărtărescu va trece, va rămâne. Cred de asemenea că un eseist de talia lui Pleșu, formidabil ca stilistică, ca tot ce vreți, va trece. Dar nu puteți să mă întrebați care sunt certitudinile pentru că certitudinile nu le putem avea nici unul dintre noi.

F.O.: Nu avem certitudini? V-ați oprit din nou asupra lui Pleșu și a lui Cărtărescu. Să înțelegem că societatea românească mai are valori culturale la ora actuală? Putem vorbi despre așa ceva, pentru că într-adevăr așa cum ați spus dumneavoastră este foarte greu să repetăm sau să atingem valorile românești devenite valori universale. Așa cum au fost Noica, Cioran, Ionesco, un Mihai Eminescu ...
G.L.: Apropo... Mihai Eminescu iarăși, nu era un personaj faimos neaparat după ce a publicat volumul de poezie editat de Maiorescu. Adică, toate aceste personaje capătă dimensiuni în posteritate pe care contemporanii nu le aveau legate de figurile lor. Asta este important. Bineînțeles că avem valori. Cum să nu avem valori!? Deocamdată sunt valori atestate doar de noi. Dacă ele vor comunica și cu „departele” lor, în timp sau în spațiu, deocamdată nu știm cu precizie. Putem să avem criterii. Unul dintre ele este cel al trecerii graniței. De pildă, în muzică este Dan Dediu care trece în occident de ani de zile. Face opere, i se comandă piese muzicale, special. Nu știm dacă peste 20 de ani muzica lui Dan Dediu va fi preluată în continuare. Mircea Cărtărescu, vă repet, este editat în 12 limbi. Nu înseamnă iarăși, că a fi editat în străinătate este automat un succes.

F.O.: Există un anume adevăr în afirmațiile dumneavoastră. Am văzut recenzile apărute la una din cărțile dumneavoastră: „Ușa interzisă”. Erau păreri pro și contra și la fel există astfel de păreri vis-a-vis de operele lui Cărtărescu, Pleșu sau Patapievici. Nu toți pot fi mulțumiți. V-aș întreba însă, dumneavoastră când scrieți, o faceți la nivel afectiv sau la nivel mental, pentru că despre Emil Cioran se poate spune, mai ales de către dumneavoastră care l-ați cunoscut personal, că el era aplecat cu predilecție spre terapia de șoc.
G.L.: Întrebarea dumneavoastră cere o precizare. Nici un om care scrie în mod autentic, nu scrie la un nivel sau la altul. Ființa unui scriitor este pusă în întregime în scrisul lui. Iar noi suntem indestructibili. Suntem o armonie de suflet și minte. A apărut în România o carte care se numește „Eroarea lui Descartes”. Într-un fel dumneavoastră nu sunteți vinovat că punând această întrebare cădeți în eroarea în care a căzut Descartes. Oamenii nu sunt numai minți. Nu există gândire pură, nu există afect pur. În clipa în care un om funcționeză numai la nivel mental pur, el este caz psihiatric. Există un neurolog canadian faimos în clipa de față, Antonio Damasio, cel care a scris cartea de care vă vorbeam, și care a spus exact lucrul acesta. A atras atenția oamenilor că nimeni, nici o ființă umană nu poate gândi în mod pur absolut. Dacă gândirea umană ar fi gândire pură, dacă mentalul ar putea fi izolat de „baia” afectivă în care se mișcă, am avea de-a face cu cazuri patologice. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi este un conglomerat de gândire și afect. Vă dați seama, dumneavoastră când scrieți, pentru că mi-ați spus că scrieți eseuri, nu le faceți numai cu mintea. Puneți în ele tot felul de pasiuni, de ingrediente afective de care sunteți sau nu conștient. Filosofia mare a lumii a vorbit despre asta. În filosofia lui Heidegger există analiza condiției umane, se numește situarea afectivă a fiecărui individ. Este o componentă fundamentală a ființei umane. Nici un scriitor autentic nu scrie doar cu mintea sau cu sufletul ...
F.O.: ... le combină ...
G.L.: ... evident. Dacă scrii numai cu mintea se cheamă că ești o făcătură. Este un produs artificial. Și aceste produse nu contează, nu rămân. Sub nici o formă.

F.O.: Să revenim la editura Humanitas. Am înțeles că veți deschide la Cluj o filială a editurii Humanitas. Care este justificarea acestei acțiuni?
G.L.: Mă bucur că îmi adresați acestă întrebare. Am fost de curând în Cluj. Gândul meu a fost a fost tocmai acesta. Să lansez în rândurile intelectualității umaniste clujene un proiect de extindere editorială la care țin foarte mult. De la ce anume a plecat ideea acestui proiect? Am avut brusc revelația că în Ardeal, în speță în Cluj, există o elită intelectuală a cărei forță de creație și a cărei energie mentală, intelectuală nu este exploatată. O să îmi spuneți, în fond nu are importanța unde se află o editură, pentru că astăzi trăim în epoca poștei electronice. Există mijloace de a trimite manuscrise în orice colț al lumii. Nu despre asta este vorba. Este vorba de faptul că acei câteva zeci de intelectuali care se află în Cluj și care formează elita în științele umaniste clujene pot să provoace o mișcare culturală reală, dacă sunt provocați editorial și dacă li se spune: “ haideți să gândim împreună proiecte în domeniul dumneavoastră. Studenții pe care îi aveți, doctoranzii pe care îi aveți, tinerii pe care îi cunoașteți pot fi detectați cu tot ce au mai bun în ei”. A face o filială a editurii Humanitas în Cluj mie mi s-a părut a fi o idee spectaculoasă. Ea ar urma să dreneze tot ceea ce este valoros în potențialul de creație al Ardealului. Am pornit de la ideea că în momentul de față Ardealul nu este bine reprezentat editorial. Nu există o editură care să impună atunci când numești Clujul sau Oradea sau Sibiul, numele acestor orașe nu se leagă automat de numele unei edituri faimoase care funcționeză. Acesta este gândul pentru care m-am lansat în ideea unei filiale Humanitas la Cluj. Le-am spus prietenilor și colegilor mei de acolo: “ va fi o editură a dumneavoastră”. Nu în sensul că ei vor decide până la urmă toate aparițiile, ci în sensul că vor detecta, vor selecta aparițiile. Dacă ele pot să treacă și de un marketing cultural, atunci sigur că da, toate proiectele lor vor deveni realizări.

F.O.: Cine vă sprijină în realizarea acestui proiect cultural la Cluj?
G.L.: Dialogul prim l-am avut cu Virgil Ciomoș. Ceilalți sunt oameni pe care îi cunosc, pe care îi apreciez, un Ștefan Borbely, Corin Braga și soția lui Ruxandra Cesăreanu, Ion Pop, profesorul Marius Jucan (Anglistul). Aveți la Cluj un remarcabil cercetător în filosofie, Alexander Baumgarten, cu care editura deja colaborează, el cercetează surse antice. Toate aceste personalități pot să coaguleze în jurul lor forțe de energie intelectuală aducând deasupra doctoranzi și oameni care au proiecte culturale neștiute și pe care nu au curajul să le promoveze singuri bătând calea Bucureștiului. Deci, este un mod de a aduce editura la îndemâna clujenilor, și a Ardealului în speță.

F.O.: Cu Tudor Cătineanu nu ați luat legătura?
G.L.: Nu. Relațiile mele au fost legate de Virgil Ciomoș pe linia filosofia fenomenologiei, în special a lucrurilor de care m-am ocupat atâta timp.

F.O.: Care este rolul Societății Române de Fenomenologie, unde sunteți președinte? Care este rolul ei în societatea civilă românească?
G.L.: Este destul de simplu. Uitați cum stau lucrurile. La Cluj există cel mai puternic centru de Fenomenologie din țară. Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, spre deosebire de cea din București, a pus un accent aparte înlăuntrul studiului filosofiei pe ceea ce se numește azi filosofia continetală, filosofia tradițională de tip Occidental spre deosebire de filosofia anglo-saxonă care este înclinată mai degrabă către teoria cunoașterii și către logică. Ori, filosofia continentală, metafizica tradițional-europeană este reprezentată cel mai puternic în clipa de față de curentul fenomenologic, pus pe picioare de Puster și de Hiedegger. Aceștia sunt figurile tutelare ale filosofiei de azi în Europa. Sunt marii maeștrii ai gândirii în jurul cărora se rotesc în clipa de față cele mai interesante figuri ale filosofiei contemporane care sunt din Franța și din Italia. Ori, în București, în facultatea de filosofie studiul fenomenologiei nu a luat aceeași amploare ca la Cluj sau ca la Iași. Și atunci, în clipa în care am venit la catedră după 1990 gândul meu a fost să fac o catedră de fenomenologie la facultatea din București. Nu am reușit direct din cauza blocajelor administrative, dar am reușit prin cursurile pe care le-am făcut să scot câteva generații de studenți remarcabili care au devenit ulterior doctoranzi și care sunt acum în număr de 12-14 și care reprezintă acum o forță extraordinară în domeniul filosofiei și care vor deveni elita filosofică de mâine. Cu acești oameni s-a creat Societatea Rom-nă de Phenomenologie care are sediul în Casa Lovinescu, acolo unde avea loc Cenaclul Lovinescu, “Zburătorul”, și care a fost recuperată de câțiva ani grație fundației Humanitas. Casa Lovinescu este pusă la dispoziție celor care continuă cenaclul “Sburătorul” condus de Ioana Pârvulescu, pe de altă parte celor care studiază fenomenologia și care își au sediul acolo. Acești oameni de 24-25 de ani, trei sau patru dintre ei au pus pe picioare o revistă de fenomenologie care apare în clipa de față în Occident, editată de Humanitas, dar ea este difuzată în cele mai faimoase librării filosofice din Occident. Daca vă duceți la Paris, în Place de la Sorbone o să vedeți în faimoasa librărie Vrain, revista de fenomenologie românească editată în limba franceză, engleză și germană. Această poveste este creată, în exclusivitate, integral de acești tineri formidabili de care vă spuneam. M-ați întrebat ce rol vor avea în societatea civilă? (zâmbește) Vor avea un rol extraordinar în istoria culturii românești. Eu sunt sigur că ștafeta filosofiei este bine predată. Știți, asta este important. Vă spuneam că vor fi elita filosofiei românești.

F.O.: Interesantă formulare: ștafeta filosofiei este bine predată. Eu sunt puțin cam sceptic având în vedere generațiile care ne urmează. Am fost profesor pentru două generații de liceeni, în perioada 2000-2002. Materialul uman-didactic pe care l-am avut la dispoziție mă întrista…
G.L.: În acea perioadă se năștea Humanitas. Cei care au făcut liceul după anul 2000 au avut o dietă spirituală destul de bună cel puțin pe selecția de cărți pe care am făcut-o…

F.O.: Am avut șansa de a fi sprijinit pe când eram în liceu, de un profesor universitar care mi-a fost profesor de limba și literatura română. Am fost la el acasă, și în camera de studiu, absolut totul era constituit numai din cărți. Șansă pe care liceenii de azi, poate nu o mai au…
G.L.: Dumeavoastra, ați avut șansa dumneavoastră. Destinul dumneavoastră nu a fost chiar ingrat, din punct de vedere cultural …

F.O.: ( Zâmbim concomitent). … Vă mulțumesc domnule Liiceanu. Este ingrat acuma, probabil.
G.L.: De ce ingrat acuma? Că stăm împreună de vorba? (Râde cu voluptatea trăirii de moment)
F.O.: Ingrată, pentru că sunteți la Sibiu și nu la Cluj…
G.L.: Știți de ce sunt la Sibiu? Pentru că în București dacă stau mai mult de două săptămâni risc să mă sufoc, să mor. Acolo nu mai pot să funcționez. Am nevoie de câte o săptămână în care să-mi trag sufletul. Să pot să scriu, să pot să gândesc cu mintea limpede. Bucureștiul a devenit în clipa de față o junglă în care trebuie să faci 10 lucruri pe zi , cel puțin. Ori atunci, viața unui om se face praf…

F.O.: Dacă tot vorbeam de locuri de refugiu, să ne întorcem la trecut. Ce reprezintă Păltinișul pentru dumneavoastră?
G.L.: Păltinișul, uitați, are o poveste frumoasă. Păltinișul a însemnat cabana Noica. Ce a însemnat Păltinișul în anii ‘70-’80 pentru o mână de oameni, asta este o poveste de iubire alpină care a fost denunțată în gura mare și iertată de către cel care a fost trădat în felul acesta, Constantin Noica. Atunci când am scris “Jurnalul de le Păltiniș” eram conștient că fac o delațiune, că fac public un lucru de care mi se părea urât, egoist să mă bucur numai eu și o mână de tineri. Mi s-a părut că trăiesc ceva atît de extraordinar acolo încât acest lucru trebuia cunoscut de cât mai multă lume. Așa a apărut “Jurnalul de la Păltiniș”, cu destinul pe care poate îl știți sau nu îl știți. Însă, Păltinișul însemna de fapt, locul unde se retrăsese Noica începând cu 1977 într-o cameră mizerabilă a unei cabane din Păltiniș. La momentul acela Păltinișul avea câteva cabane frumoase de lemn construite în deceniul III al secolului XX. Era o cabană care aparținea Oficiului Județean de Turism și unde Noica își închiria o cameră cu plată lunară, plată care îi lua jumătate din pensie. Vizitele pe care i le făceam au dat naștere a ceea ce mai târziu s-a numit “Școala de la Păltiniș” . S-a creat un anumit spirit, o izolare în cultură, cultură cu valoare de salvare, de altă ținută. Cabana în care a stat Noica este o modestă cabană de 4 camere, care după 1990 prin bunăvoința celui care cumpărase sistemul de cabane de acolo, având o discuție plângăcioasă cu el l-am rugat să renunțe la una din cele 20-30 de cabane pe care le deținea. L-am rugat să o dea fundației Humanitas pentru a-i păstra funcția muzeală și pentru a crea o memorie culturală fără care orice țară este mai săracă. A acceptat, cabana a fost cumpărată de fundația Humanitas și după doi, trei ani de amenajări, anul trecut a fost pusă din nou în circuit cultural. Acolo poate merge orice om, doctorand, orice tânăr care vrea să lucreze în domeniul filosofiei, care dorește să scrie ceva, să traducă ceva. Această cabană este deschisă în amintirea a ceea ce a însemnat Noica acolo. Dacă o să aveți vreodată prilejul să mergeți acolo o să vedeți ce lucru formidabil am reușit să facem. Dacă m-ați întrebat ce însemnă Păltinișul pentru mine, vă răspund sec că este perioada vieții mele care mi-a dat matricea spirituală. Acolo am fost crescut în respectul pentru valorile tradiționale ale culturii. Pentru ceea ce se numește clasicitatea culturii europene. Vorbim de valori care în clipa de față par să se estompeze, să dispară într-un orizont din care revenirea nu mai pare posibilă.

F.O.: Cât de mult v-au influențat în atitudine Constantin Noica și Emil Cioran?
G.L.: (Zâmbește)…sunt două personaje complet diferite, ambii în viața mea au avut roluri diferite. Pot răspunde scurt: Noica ne-a dat câtorva dintre noi superstiția absolută a culturii. Un om care nu își face o formație în domeniul culturii este un om neîmplinit. El spunea: “există un fel de a fi nespălat și e în ordinea firii”. La Noica, problema culturii era o problemă a desăvârșirii umane. Nu ești om atâta vreme cât nu ajungi să îți pui problemele fundamentale ale condiției tale, iar probleme fundamentale ale condiției tale nu le poți pune fără un bagaj cultural adecvat. Cioran reprezenta o altă variantă. La Noica toată povestea asta presupunea performanță culturală. La Cioran accentul cădea pe capacitatea de a trăi obsesiv o idee. Deci Cioran avea o portee existențialistă mult mai interzisă. La el, conta gradul de obsesivitate, cât de mult trăiai o idee… La Noica conta cât de mult poți să desfășori o idee, să o duci mai departe. La Cioran era vorba de intensitatea trăirii unei idei, de capacitatea fiecăruia dintre noi de a se investi în ceva.

F.O.: Sunteți autorul acelui “Exercițiu de admirație”. Mai sunteți inițiatorul “Apocalipsa după Cioran”. Sunt filmele făcute pe marginea interviului cu Cioran din vara lui ’90. Cum vi s-a părut “dialogul” dintre Petre Þuțea și Emil Cioran? Nu pot uita replica lui Cioran adresată lui Þuțea: “ Petre, tu nu ești ceea ce crezi tu despre tine, ci ceea ce cred eu despre tine”…
G.L.: …nu era un dialog propriu-zis, pentru că este foarte greu să dialogheze un om care a atins credința și o trăiește fără umbră de îndoială, aici vorbim de Petre Þuțea, cu un om care s-a chinuit. Cioran nu era un ateu. Era un om care își punea problema în varinta dostoievskiană, dacă Dumnezeu există sau nu!? În orice caz, Cioran avea nevoie de Dumnezeu ca termen al unui dialog altfel purtat decât în termeni umani. Lui Cioran nu-i ajungea să discute cu oamenii. El avea nevoie de ceva care depășea umanul. La el Divinitatea era un termen necesar într-un dialog vast și imposibil. Adevăratul dialog, Cioran l-a purtat cu Dumnezeu, iar dialogul lui cu Þuțea de care îmi vorbiți era unul imposibil în măsura în care unul era instalat într-o credință, într-o certitudine, iar celălalt într-o căutare permanentă.

F.O.: Interesantă viziune. Despre Emil Cioran se spune că este un nihilist, un antichrist …
G.L.: … mă rog … avea o oponență. Era normal ca ea să existe.

F.O.: Eu l-am perceput pe Cioran altfel. Acest dialog cu Divinitatea provenea nu din ateism, pentru că se trăgea dintr-o familie unde tatăl era preot, ci pentru că el avea o teamă vis-à-vis de ceea ce se află dincolo de moarte. Un neînțeles pentru el …
G.L.: … cum să vă spun!? Cioran făcea parte dintre revoltații condiției umane. Era un om îngrozitor de orgolios care nu putea accepta că a apărut pe lume fără să știe cine este autorul acestui act, în afară de mămica și tăticul lui. Deci, de unde și până unde, cine a îndrăznit să ne creeze fără să ne ceară permisiunea? Cioran a fost tot timpul agasat de situația în care ne-am trezit. Suntem aruncați în locul ăsta fără să știm cine ne-a aruncat. Ba mai rău, ne naștem cu o condamnare la moarte în buzunar. În același timp nici nu știm ce se întâmplă cu noi când ieșim din scenă. Ieșim de tot sau este o simplă trecere? Această condiție lui Cioran nu i-a plăcut niciodată. De aici a pornit toată vehemența lui.

F.O.: Domnule Liiceanu, care este relația dumneavoastră cu Divinitatea?
G.L.: Nu este un subiect pe care să îl putem discuta într-un interviu. Aș fi cel mai fericit om să pot să fiu instalat ferm într-o credință. Dar nu fac parte dintre acele naturi fericite. De fapt nu cred că … Nimeni nu este instalat în mod definitv într-o credință și nu are îndoieli și căutări. Eu sunt mai degrabă, sau fac parte din familia celor nefericiți. Nu mă mulțumesc evident cu condiția imanentă a rămânerii. Nu vreau să trăiesc numai cu tavanul pe cap. Încerc să scot capul dincolo de tavan. Nu îmi este teamă să privesc dincolo de tavan.

F.O.: Să vorbim despre situația actuală. Cum vedeți România și societatea românescă?
G.L.: România am văzut-o tot timpul dramatic în acești ultimi 16 ani. Pentru că noi nu ne-am dat seama după 1990 că avem de tras după noi o moștenire care nu poate fi rezolvată, eliminată, uzată imediat. Tragem după noi o întârziere. Suntem ca un tren care a întârziat în istorie, câteva secole încoace, toată istoria noastră merge cu o întârziere pe care nu o putem recupera. Întrebarea este ce vom face cu acestă întârziere acuma!? Drama României în acești 16 ani a fost că a trebuit să tragă după ea o clasă politică care nu a fost decât prelungirea transfigurată a perioadei de înainte de 1990. Dacă nu exact aceeași oameni, dar oricum alții asemănători care au condus România înainte de 1990 sunt la rampă și în zilele noastre. Dacă nu vom face un Nuremberg public, nu în sensul în care s-a făcut cel al condamnării la moarte al naziștilor, dar măcar un Nuremberg public al comunismului, noi vom trage după noi toți activiștii și securiștii de dinainte de ’90. Dar nu suntem singurii vinovați. Grav este că Europa nu a fost destul de severă cu noi în anii de până acuma. Europa a stat de vorbă și cu Iliescu și cu Năstase. Dacă alegerile din 2004 ar fi arătat altfel, Europa ar fi acceptat orice echipă ce ar fi ieșit chiar și Năstase “reloaded”, un Năstase reîncărcat la nivelul propriului său cult. Dacă ar fi avut criterii mult mai severe și în justiție și în administrație și ar fi impus standardele cu altă severitate, noi am fi intrat la anul în UE cred că mai bine pregătiți. Drama României este că va intra în UE trăgând cu ea o societate extrem de vlască în raport cu crtieriile occidentului, dar cu complicitatea occidentului.

F.O.: Ce își propune editura Humanitas să realizeze după integrarea României în structurile europene?
G.L.: (Râde) De ce credeți că trebuie să treacă ceva în plus? Tot ce am făcut de 16 ani a fost un mod de a integra România în Uniunea Europeană. Deci eu mi-am făcut treaba. Dacă mă întrebați de editura Humanitas, ea se tot integrează de vreo 16 ani. Editura nu are de făcut gesturi în plus, semnificative. Își continuă cursa în felul în care a început-o. Deci, n-aș ști să va spun că brusc de la anul sau de când va fi integrarea, editura o sa aibă politici noi.

F.O.: Sunteți un pionier. Dar mai aveți și dumnevoastră încă multe de făcut. Din fericire sunteți capabil de foarte multe. Am convingerea că dumneavoastră puteți oferi societății și culturii românești, precum și culturii europene și universale mult mai mult decât ați oferit până în prezent. Ieșiți prea rar la rampă. Afișați un oarecare dispreț vis-a-vis de conjuncturile în care s-a aflat neamul românesc.
G.L.: Vă contrazic. Asta nu se întâmplă așa. Asta vine la capătul unui efort disperat de a încerca să schimbi ceva, urmat de o oboseală enormă. În primii cinci, șase ani de după ’90 am cheltuit cam toată energia care putea fi pusă în joc pentru a reuși să schimbăm cursurile lucrurilor de atunci. Însă, a fost o luptă inegală ca mijloace. Ei aveau toate televiziunile, aveau radiourile și o bună parte din presă. Între 2000 și 2004 a apărut un aproape monopol al puterii. Știți prea bine, doar lucrați în presă. Nu primesc acestă piatră în ograda mea. Dacă depinde de mine, am făcut tot ce am putut. Repet, mijloacele erau inegale în luptă.
F.O.: Clujul se vede altfel de la București?
G.L.: Tocmai de aceea merg la Cluj. pentru a pune pe picioare proiectul Humanitas din Cluj. Să știți că este un lucru pe care îl fac pentru Ardeal, pentru noi toți. Nu îl fac pentru mine.

F.O.: Mă văd nevoit să mă repet. V-am spus că sunteți mai profund decât Cărtărescu, Patapievici sau Pleșu. Ei ar spune că ar face asta pentru neamul românesc. Dumneavoastră spuneți că o faceți numai pentru Ardeal…
G.L.: Nu așa. (Râde). Toți facem ceva pentru neamul românesc. Andrei Pleșu avea o vorbă: ” Elita este compusă din oamenii care dau mai mult decât primesc”. Problema este că trebuie să dai mai mult celorlalți. Vă mulțumesc pentru discuția pe care am avut-o.





.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!