Alexandrina Halic este una dintre cele mai îndrăgite actrițe pentru copii de la Teatrul "Ion Creanga" din Bucuresti, cu sute de roluri jucate, între care cel mai cunoscut este cel al lui Pinocchio din spectacolul cu același nume în regia lui Cornel Todea.


Î: Cum și-a început cariera Alexandrina Halic în teatrul pentru copii?

R: Am început să joc încă din anul III de facultate în teatrul pentru copii nou înființat. Nu exista până la acea vreme un teatru specializat pentru copii. Am început eu să joc în teatrul pentru copii când îmi pierdusem speranța că aș putea fi actriță. Adică toată lumea se întreba ce-aș putea să joc cu vocea și cu statura mea. Chiar făcusem în anul III de facultate un semestru de filologie, pentru că aveam posibilitatea să mă transfer de la teatru la filologie. Mă gândeam cu groază la examenele care trebuiau să vină iarna, care însemnau lingvistică, dialectologie, slavă veche, niște lucruri care mi se păreau mai complicate decât matematica ce am făcut-o în liceul real pe care l-am absolvit. Din fericire, acest lucru nu s-a întamplat, pentru că în institut era profesor, nu la noi, la o clasă paralelă, Ion Cojar, un mare regizor și un mare om și un profesor minunat. Era regizor la teatrul pentru copii și s-a gândit că pot să fac față unor roluri pentru copii acolo. Și atunci, datorită lui am rămas și-am terminat facultatea de teatru.



I: Ați jucat unul din cele mai îndrăgite personaje pentru copii, Pinocchio, iar spectacolul a rezistat 18 ani. Cum e fost trecerea de la personajul Pinocchio la personajul Greierele cel Bătrân din același spectacol?

R: A fost destul de abruptă trecerea. Până-n '9... și ceva încă-l mai jucam pe Pinocchio. Și pe urmă, vârsta și-a spus cuvântul, aveam cinci decenii și ceva, deja, de viață, m-am dat binișor deoparte și, în locul meu, au venit în aceleași roluri colegii mai tineri. Așa s-a întâmplat și cu David Copperfield, așa s-a întâmplat și cu Pinocchio. Brusc am trecut de la copii la bunicuțe, la doici, la Greierele Bătrân, la Bătrânul Corb din "Albă ca Zăpada". Nu știu dacă totdeauna rolurile pot fi acoperite numai cu talent și sinceritate, nu mă laud singură, dar trebuie să ți se și potrivească până la urmă, trebuie să-ți fie aproape, să poți să spui ceva când le joci.



I: Legat de filmul Margo, deși nu a fost bine primit de critici, s-a spus că dați bine pe ecran și că ați făcut un cuplu foarte bun cu Marius-Florea Vizante. Cum reușiți să fiți apreciată și de adulți, nu numai de copii?

R: În "Margo", a fost un rol care mi s-a potrivit oarecum, mi-am făcut debutul în cinematografie la 64 de ani, acum am 65. Colaborările mele cu cinematografia s-au limitat la a împrumuta vocea mea unor personaje copii, chiar multe au fost, în "Maria Mirabela", "Veronica", am făcut niște voci în "Alarmă în Deltă", "Copilul muntelui", au fost multe filme, nici n-are rost să le număr acuma. Așa, pe ecran, n-am mai apărut.
Cred că m-a ajutat foarte mult și prezența lui Marius Vizante, care este un personaj fabulos, plin de umor, de firesc și aparent cred că ne și potriveam așa, puteam fi credibili ca mama și fiu, mi-a făcut plăcere. Sincer, mi-a plăcut colaborarea.



I: Mai nou, sunteți bunică în telenovela "Vocea inimii "de pe Antena1. Cum e să joci în film față de teatru?

R: Este o mare diferență. Eu consider că e altă specializare. Marii actori joacă la fel de bine și pe scenă și pe ecran. Dar, există, totuși, un fel anume de-a juca în film. La teatrul pentru copii totul se joacă în tușe mai groase, să ajungă limpede la copil, nu mai sunt firescul și sinceritatea pe care le ai în fața unei camere de luat vederi, e altceva! De multe ori, actorii buni în teatru se trezesc foarte teatrali și nesinceri pe ecran. Trebuie să te comporți cu camera ca și când ai avea în față un partener viu, asta înseamnă și talent, dar mai ales meserie, trebuie să faci mult film ca s-ajungi la performanțele-astea. În scenă, partenerul îl ai viu și mai simți și reacția sălii și pe urmă, ce-ai greșit astăzi poți să repari mâine. În film totul rămâne bătut în cuie odată pentru totdeauna, cu regretele de rigoare.



I: Ați făcut și multe spectacole și emisiuni radiofonice. Dacă ar fi să alegeți între radio și scenă, ce ați alege?

R: Eu îi sunt foarte recunoscătoare radioului, o mare parte din tot ce mi se întâmplă bun în meserie o datorez radioului, dar pentru un actor care a gustat din relația cu publicul viu în sală, nu cred că alegerea ar fi de partea radioului. E altceva să ai copilul în față, să-i vorbești, să-l simți.



I: Ce ați simțit în 1998 cand ați obținut Premiul Uniter pentru întreaga carieră?

R: A fost, într-adevăr, o mare, mare bucurie. În primul rând nu m-așteptam, nu credeam că un actor de la un teatru oarecum minor poate primi un fel de recunoștință a muncii lui. Pe urmă am făcut un bilanț, mă gândeam, oare-l merit, mă uitam pe lângă ce nume mi-a fost dat acest premiu. Am mulțumit din suflet celor care au participat la treaba asta, apoi euforia a trecut. Sigur c-a rămas premiul, l-am pus undeva pe perete. Pentru că el e pentru întreaga activitate, m-am și gândit la un moment dat, oare ea s-a încheiat aici, din fericire a mai fost nevoie de mine pe ici pe colo. Nu zic că ce mi se-ntâmplă acuma e ceva de anvergură, dar faptul că încă mai exist în teatru e foarte important pentru mine.



I: Brandușa Silvestru spunea că actorul pentru copii e, la rândul său, un „copil mai mare”. Pe dumneavoastră vă caracterizează sintagma?

R: Nu știu. Câteodată mă și deranjează. Nu rămânem niciodată, decât poate pe dinăuntru așa, copii, în sensul că ne putem păstra o anumită doză de bucurie în fața vieții sau, un anume fel de-a privi viața, care-i propriu copilăriei, dar când spui „copil mare”, te gândești la un imatur, la un om care încă nu și-a asumat niște responsabilități, nu cred că putem rămâne copii, mai ales că toată experiența pe care-o adunăm în viață ne marchează și nu mai putem fi copii. E păcat, dar nu mai suntem...
I: Cum e Alexandrina Halic acasă, în spatele scenei?
R: În spatele scenei nu prea are haz. Asta o spun cu toată sinceritatea, așa. Un om ca toți oamenii, mai caraghios, poate, decât ceilalți, cu destulă inerție, pe de altă parte, destul de optimistă și echilibrată, o bunică mulțumită, dar nu bunică foarte activă, nu prea multe de spus despre mine. Îmi găsesc destule defecte pe care n-are rost să le-nșirăm.



I: Un mesaj de sărbători?

R: Sărbători fericite, bucurie și liniște și un sfat. De sărbători, oamenii, în loc să se relaxeze, să se bucure de ele, se agită mai mult decât trebuie și au nevoie după sărbători de odihnă. Și pe urmă, un pic de răgaz pentru o introspecție, pentru dobândirea liniștii. Ar fi bine să stăm de vorbă cu noi înșine, să ne gândim cam ce sărbători sunt acum în apropiere. Una ar fi sărbătoarea luminii, a Crăciunului, a Nașterii Domnului, a dragostei între oameni, să ne gândim cam ce facem noi pentru cei apropiați, pentru ceilalți, să facem și-un bilanț, că vine Anul Nou, cam ce-am făcut în anul care-a trecut.
În concluzie, de sărbători să lăsăm și-un pic de loc pentru a vorbi cu noi înșine.