Ce este un hooligan? Pentru suporterii balonului rotund o specie de suporteri violenți, nu prea agreați în templele ovale ale fotbalului. Cum și-a găsit această noțiune însă drumul în titlul unei cărț mult discutată de critica literară din Germania și Elveția?

Pentru românii un hooligan este mai mult decât un bătăuș din tribună, este un huligan, un nemernic, un autoexclus al societății, sau un exclus de o societate anume, altfel spus un golan. Istoria de tranziție postdecembristă din România ne arată însă că golănia poate să obțină dimensiuni politice cu o stridentă tentă revoluționară.

Dacă ne uităm la numele autorului și a traducătorului, familiarizându-ne puțin cu biografiile lor, putem bănui deja că jurnalul „Die Rückkehr des Hooligan – Ein Selbstporträt“ (Întoarcerea huliganului – Un autoportret), apărut la editura Hanser din München, tematizează societatea românească sau cel puțin o tangențează. Autorul este Norman Manea, născut la 19 iulie 1936 la Burdujeni/Suceava, iar traducătorul din limba română în cea germană este criticul literar Georg Aescht, născut la 28 septembrie 1953 în orașul transilvănean Codlea.

Cartea lui Norman Manea a fost primit cu multe elogii în zona de răspândire a limbii germane. Magazinul săptămânal FOCUS a prezentat cartea deja la 16 februarie. Titulând „Retrospectivă în era urii – Autorul român Norman Manea povestește istoria emoționantă a vieții lui în două dictaturi“, autorul recenziei este fascinat de împrejurările care au dus la scrierea acestui jurnal. Scriitorul a părăsit România definitiv în 1986, stabilindu-se, după o ședere la Berlin, la New York. În primăvara anului 1997 s-a întors pentru 12 zile în România. Între 21 aprilie și 2 mai Norman Manea scria în România un jurnal, încercând în notițe să rețină câte ceva din atmosfera postceaușistă din țară. Întors la New York și trezindu-se a doua zi acasă în Upper West Side a constatat cu stupoare că fițuicile lui de jurnal rămăseseră în avion. Toate intervențiile la compania de transport aerian au rămas fără succes. Însemnările din România au rămas dispărute. Și ce speranțe își pusese Norman Manea în aceste notări! Doar suferea de o criză creativă, care dura aproape de zece ani. Nu-i rămânea decât să facă din nevoia o virtute. Rezultatul este tocmai acest jurnal, „o reușită măiastră, o autobiogrfie fără stilizare personală, un raport de viață care nu trădează niciodată pretenția de cea mai înaltă compoziție literară, și o povestire de jertfă din trecuturile totalitare ale României din secolul 20 care refuză orice atitudine eroică și nu renunță la oglindirea ironică a propriei personalități“.

În cel mai răspândit cotidian german FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG (20 martie 2004) s-a ocupat Joseph Croitoru într-un amplu articol de jurnalul lui Norman Manea. El consemnează faptul că literatura română se bucură deja de un alt jurnal care imortalizează denumirea de huligan în titlul său. „Wie ich zum Hooligan wurde“ (Cum am devenit huligan) se numește cartea lui Mihail Sebastian. Analizând cele 424 de pagini ale lui Norman Manea recenzentul sublinează faptul că din acest jurnal lipsește de fapt „timpul în Transnistria, unde a fost deportat cu familia sa la vârsta de cinci ani“. Croitoru recunoaște în scrierea lui Manea un oarecare proces de refulare a trecutului său evreiesc. Nici perioada comunistă este detaliat prelucrată, ceea ce generează întrebarea justă după caracteristicele acestui jurnal sui generis. Joseph Croitoru vorbește despre „urme fragmentare ale unei lucrări de amintire care poate fi citită în unele pasaje mai degrabă ca o refuzare a acesteia (amintirea)“.

Andrea Köhler de la NEUE ZÜRCHER ZEITUNG (Elveția, 19 aprilie 2004) l-a vizitat pe Norman Manea la New York. Jurnalista din Zürich a găsit un „autobiograf sceptic“, rămas adânc înrădăcinat în „spațiul limbilor romanice“. New York ar fi un hotel bun, se destăinuie scriitorul cu originea bucovineană. Manea trăiește acolo cu nevasta sa, care lucrează ca restauratoare, în timp ce el predă cursuri de Creative Writing la legendarul Bard-College. Dar totuși numai un hotel, „doar o cazare?“, constată Andrea Köhler cu un semn de întrebare. Omul din fața ei a rămas un „Hooligan“ cu o sete de nepotolit după Europa.

Într-un interviu cu Ina Hartwig de la ziarul FRANKFURTER RUNDSCHAU (6 martie 2004) Norman Manea explică alegerea numelui de „Jormania“ pentru țara în care își petrecuse cea mai lungă perioadă din viață. „Jormania“ a fost preluat de la Ion Petru Culianu care a încercat astfel să comprime „mentalitatea bizantină“ din România într-un singur termen. Norman Manea vorbește foarte deschis despre tinerețea sa: „Ca băiat am fost foarte fascinat de ideea comunistă. Utopia a fost transpusă într-o poveste, ceea ce pentru un copil a fost foarte atrăgător. Se părea că ar fi o posibilitate de a scăpa de trecut. Eu am fost așa ceva ca un tânăr revoluționar. Am încercat să mă desprind de familia mea, nu vroiam să mai aud nimic de gheto și de urmărire. Nu am fost interesat de ei, credeam în viitor.“ Cu aceeași sinceritate Manea vorbește despre exilul românesc. Referindu-se la comunitatea română din Chikago scriitorul nu ocolește nici bănuieli foarte grave când răspunde jurnalistei germane: „Cred că în cazul omorârii lui Culianu comunitatea din Chikago nu are mâini curate.“ Păcatul acestuia consta în critica lui la adresa lui Mircea Eliade, mai precis a laturii naționaliste ale filozofului român, care scrisese și el un roman cu titlul „Huliganii“. În timp ce huliganii lui Eliade fuseseră însă „iconoclaști“, cei ai lui Mihail Sebastian erau „dizidenți printre dizidenți“, iar cartea lui proprie „Die Rückkehr des Hooligen“ ar fi „o carte despre exil înainte și după exil“, singura patrie rămânând pentru el „limba mea“.

William Totok, scriitor și jurnalist berlinez, membru al fostului grup de scriitori germani din România „Aktionsgruppe Banat“ (desființat de Securitate în 1975, Totok fiind arestat), a purtat și el un interviu cu Norman Manea pentru DIE TAGESZEITUNG (15 aprilie 2004) din Berlin. Întrebat despre răsfrângerea exilului asupra situației sale de scriitor, Norman Manea a încredințat tiparului o luare de poziție mai degrabă filozofică decât politică. „Da, țara s-a îndepărtat și m-a exclus în același timp. Acest lucru generează un efect dublu, unu geografic și unu politic. ... Depărtarea țării are însă și un efect tămăduitor. Þinuta mea critică față de țara o simt în ultima instanță ca una patriotică, ca cea a unui om care nu s-a smucit încă definitiv de locul părăsit. Însă cu cât se îndepărtează țara mai mult, cu atât mai mult crește un oarecare sentiment de indiferență. Þara din depărtare dispare încetul cu încetul din imaginația mea și ar putea să devină într-o bună zi însăși ficțiune. Eu știu că m-am născut acolo și că româna va rămâne limba mea până la sfârșitul vieții mele.“

Fiind în luna mai oaspete al institutului „American Akademy“ din Berlin Norman Manea a comparat într-un interviu cu cotidianul DIE WELT cele două sisteme totalitare care au dominat evenimentele istorice ale secolului trecut. „Naziștii au fost în orice caz mai sinceri decât comuniștii. În esență făceau cu mare patimă și consecvență ceea ce anunțaseră. Comuniștii au vorbit din contră de o lume fără clase, fără exploatare – acest vis de copilărie – și foarte curând s-a deschis o prăpastie între promisiuni și adevăr. ... Comunismul a degenerat și a oferit fiecăruia un subterfugiu: subterfugiul ipocriziei.“

Rodica Binder de la postul de radio DEUTSCHE WELLE din Köln crede că Întoarcerea Huliganului a reușit să devină atât de repede un best seller în Germania nu numai datorită „tălmăcirii excelente“ a lui Georg Aescht ci și datorită faptului că „în Germania există o sensibilitate diferențiată, sporită față de destinul familiei acestui scriitor, față de propria lui soartă, de exilat, de scăpat al Holocaustului și al totalitarismului comunist“. Norman Manea este scriitorul român cu cele mai multe cărți traduse în limba germană.