agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 11995 .



Scrisori către un tânăr poet
proză [ ]
fragmente

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Rainer_Maria_Rilke ]

2005-04-05  |     |  Înscris în bibliotecă de serban georgescu



Paris, 17 februarie 1903

Mult stimate domn,

Scrisoarea dumneavoastră mi-a ajuns abea de câteva zile. Vreau să vă mulțumesc pentru marea încredere ce mi-o acordă. Nu pot mai mult. Nu pot lua în discuție în amănunt versurile dumneavoastră, căci departe de mine orice intenție critică. Cu nimic nu ești sortit să rămâi mai departe de opera de artă decât prin cuvintele critice; rezultatul este mereu neînțelegere, mai mult sau mai puțin fericită. Lucrurile toate sunt nu pe atât de sesizabile pe cât opinia curentă ar vroi de obicei să ne facă să credem; cele mai multe evenimente sunt inexprimabile, ele au loc într-o sferă care n-a fost călcată niciodată de vreun cuvânt; și mai neexprimabile decât toate sunt operele de artă; existențe enigmatice a căror viață, pe lângă a noastră care trece, durează.
(...)
Întrebați dacă versurile sunt bune. Mă întrebați pe mine. Înainte ați întrebat pe alții. Le trimiteți unor reviste. Le comparați cu alte poezii și vă neliniștiți când anumite redacții vă refuză încercările. Deci (pentru că mi-ați permis a vă da sfaturi) vă rog să renunțați la toate astea. Nu faceți decât să iscodiți lumea din afară, și asta mai cu seamă acum n-ați avea voie să faceți! Nimeni nu vă poate sfătui sau ajuta. Nimeni!
Nu există decât o singură cale. Cufundați-vă în dumneavoastră înșivă. Cercetați cauza ce vă îndeamnă să scrieți; cercetați dacă această cauză își întinde rădăcinile până în locul cel mai adânc al inimii; recunoașteți, față de dumneavoastră înșivă, de-ar trebui să muriți dacă vi s-ar interzice să scrieți. Mai cu seamă asta: întrebați-vă în ora cea mai de taină a nopții: trebuie să scriu?
Răscoliți-vă după un răspuns adânc. Și dacă ar fi să sune a încuviințare, dacă aveți voie să întâmpinați această întrebare serioasă cu un simplu și răspicat "trebuie", atunci clădiți-vă viața după această necesitate; viața trebuie să devină până în miezul orei celei mai indiferente și minore, semn și mărturie a acestei dorințe vii.
Atunci vă apropiați de natură. Atunci încercați ca, prin om, să spuneți ce vedeți și ce trăiți și ce iubiți și ce pierdeți. Nu scrieți poezii de dragoste, ocoliți mai întâi formele prea uzuale și obișnuite: sunt cele mai dificile, căci e nevoie de o putere mare și coaptă spre a da ceva personal acolo unde sunt cu duiumul creații bune și în parte strălucite ale tradiției. De aceea salvați-vă de la motivele generale spre acelea pe care vi le oferă cotidianul dumneavoastră. Zugrăviți-vă tristețile și dorințele, gândurile trecătoare și credința într-o frumusețe - oricare ar fi ea - zugrăviți toate acestea cu o sinceritate profundă, tainică și smerită și folosiți spre a vă exprima obiectele ce vă înconjoară, imaginile viselor dumneavoastră și obiectele aducerii aminte. Dacă cotidianul dumneavoastră vi se pare prea sărac, nu-l învinuiți; învinuiți-vă pe dumneavoastră, spuneți-vă că nu sunteți destul de poet ca să-i deșteptați bogățiile, căci pentru cel ce creează nu există nici sărăcie nici loc sărac sau indiferent. Și chiar dacă ați fi într-o pușcărie ale cărei ziduri n-ar lăsa să pătrundă în simțurile dumneavoastră nici unul din zgomotele lumii - nu v-ar rămâne, chiar și atunci, copilăria? Această de neprețuit, regească bogăție, acest tezaur al aducerilor aminte. Încercați să ridicați senzațiile cufundate în adâncul acestui trecut îndepărtat; personalitatea vi se va întări, singurătatea vi se va lărgi și va deveni o încăpere în amurg, de care va rămâne departe zgomotul celorlalți. Și dacă, din această îndreptare spre interior, din această adâncire în propria lume, vor apărea versuri, atunci nu vă veți gândi să întrebați pe cineva dacă sunt versuri bune. Nici nu veți face încercarea să interesați reviste pentru aceste lucrări; căci veți vedea în ele posesia dumneavoastră dragă și firească, o bucată și o voce a vieții dumneavoastră.
O operă de artă este bună dacă a apărut din necesitate. Originea sa dă aprecierea; alta nu există
(...) Poate însă, după coborârea în adâncul și solitudinea dumneavoastră, va trebui să renunțați la a deveni poet (ajunge, după cum vă spun, să simți că ai putea să trăiești fără să scrii, ca să nu ai voie să o faci). Chiar și atunci această reculegere nu va fi fost în zadar. De aici încolo viața dumneavoastră o să găsească în orice caz drumuri personale; și ca ele să fie bune, bogate ori largi, asta v-o doresc mai mult decât v-o pot spune
(...) Versurile pe care ați binevoit a mi le încredința, cu prietenie vi le înapoiez. Și vă mulțumesc încă o dată pentru măreția și cordialitatea încrederii dumneavoastră, de care am vrut să mă fac mai vrednic decât sunt în realitate, ca străin, prin răspunsul acesta sincer

Cu tot devotamentul și cu simpatie
Rainer Maria Rilke



Viareggio, lângă Pisa, (Italia), 23 aprilie 1903

(...)
Mi se pare nimerit să vă fac o rugăminte: citiți cât mai puține lucruri estetic-critice - sunt ori opinii polemice sclerozate, ajunse să nu mai aibă sens în înțepenirea lor lipsită de viață, ori sunt jocuri abile de cuvinte, la care azi câștigă această opinie iar mâine cea opusă. Operele de artă sunt de o infinită solitudine și nu poți să le ajungi cu nimic mai puțin decât prin critică. Doar iubirea poate să le cuprindă, să le țină, doar ea poate fi dreaptă față de ele. Da-ți vă de fiecare dată dreptate dumneavoastră și sentimentului dumneavoastră față de fiecare asemenea discuție, dezbatere sau introducere; dacă ar fi totuși să nu aveți dreptate, atunci creșterea firească a vieții dumneavoastră interioare vă va duce încet și cu timpul spre alte concluzii. Lăsați părerilor personale evoluția proprie și liniștită care trebuie să vină profund din interior, ca orice progres, și nu poate fi prin nimic împinsă sau accelerată. Totul trebuie să se pârguie până la capăt și abea apoi să fie cules. Trebuie să lași să se desăvârșească orice impresie, orice sâmbure de sentiment, în sinea ta, în întuneric, în necuvânt, în inconștient, în sfera pe care conștiința n-o poate atinge, și să aștepți cu adâncă smerenie și răbdare ora de naștere a unei noi clarități; asta, doar asta înseamnă a trăi ca artist: în înțelegere și creație.
Aici nu se măsoară cu timpul, nu există anul, și zece ani nu reprezintă nimic; a fi artist înseamnă a nu face calcule și a nu număra; a te dezvolta ca și copacul care nu-și grăbește sevele și care stă consolat în furtunile de primăvară, fără spaima că după asta ar putea să nu vină vara. Vine! Dar nu vine decât la cei răbdători, care stau ca și cum ar avea veșnicia în față, atât de liniștiți și de lipsiți de griji.
O învăț în fiecare zi, o învăț cu suferințe cărora le sunt recunoscător: Răbdarea este totul!
(...)
În ceea ce privește cărțile mele, aș dori cu mare plăcere să vi le trimit pe toate care v-ar putea face cât de mică plăcere. Dar sunt sărac și cărțile mele, din momentul în care au apărut, nu-mi mai aparțin mie. Eu însumi nu le pot cumpăra - și cât aș voi s-o fac de des - pentru a le dărui celor care le-ar îndrăgi.
De aceea vă scriu pe un bilet titlurile (și editurile) cărților mele apărute recent (ale celor mai recente; în total am publicat vreo 12 sau 13) și trebuie s-o las, dragul meu domn, în seama dumneavoastră, de a vă comanda ceva din ele, când veți avea ocazia.
Îmi place să-mi știu cărțile în mâinile dumneavoastră.
Rămâneți cu bine, al dumneavoastră,
Rainer Maria Rilke


Worpswede, lângă Bremen
16 iulie 1903

Acum vreo zece zile am părăsit Parisul destul de suferind și obosit și am călătorit spre o câmpie largă, nordică, ale cărei nesfârșire și liniște și cer să mă pună iar pe picioare. Dar am intrat într-o ploaie lungă care abia azi a început să se lumineze nițel deasupra pământului ud și învăluit în vânt și folosesc acest prim moment luminos spre a vă saluta, dragul meu domn.
(...)
Dacă vă țineți de natură, de ceea ce e simplu în ea, de lucrul aparent fără importanță care abia este băgat în seamă de cineva și care poate să devină, așa, neobservat, măreț și nemărginit, dacă aveți această dragoste față de cele mărunte și dacă încercați modest de tot să câștigați încrederea lucrului care pare sărac, atunci toate vă vor părea mai ușoare, unitare și, într-un fel, se vor îmbina, poate nu în rațiune, care rămâne în urmă uimită, dar în conștiința dumneavoastră cea mai adâncă. Asta înseamnă a fi treaz, a ști.

Sunteți atât de tânăr, atât de înaintea oricărui început, și aș vrea să vă rog dragă domnule, cât de bine mă pricep să o fac, să aveți răbdare față de lucrurile nesoluționate ale inimii dumnavoastră și să încercați să îndrăgiți întrebările înșile ca pe niște odăi închise, sau cărți scrise într-o limbă foarte străină. Nu cercetați acum după răspunsuri care nu vă pot fi date, pentru că nu le-ați putea trăi. Trebuie să trăiți totul! Trăiți acum în întrebări. Poate că așa o să trăiți cu timpul, fără s-o observați, într-o zi îndepărtată, spre miezul răspunsului. Poate că purtați în dumneavoastră posibilitatea de a crea și de a forma ca o modalitate deosebit de fericită și curată a existenței; educați-vă în acest sens - dar luați ce vă e dat cu mare încredere, și dacă se trage doar din voința dumneavoastră, dintr-o necesitate, dar vitală, a intimității dumneavoastră, primiți-o și nu copleșiți nimic cu ură. Anevoios este tot ce ne-a fost dat să înfăptuim. Chiar și sexul e anevoios.
(...)
Voluptatea trupească este o trăire senzuală, nu foarte diferită de contemplarea pură sau sentimentul pur cu care un fruct zemos îți desfată limba; este o experiență mare, nesfârșită, care ne e dată, o cunoaștere a lumii; aduce plenitudine și strălucire, ca orice act de cunoaștere.
Și nu faptul că o primim e rău; rău e că aproape toți abuzează de această experiență, o risipesc și o iau drept excitație în momentele de osteneală ale vieții. O iau drept distracție, în loc s-o adune spre revelații.
Oamenii au făcut și din hrană altceva: neajunsul pe de o parte, prisosința pe de altă parte. Au tulburat claritatea acestei necesități, și tot atât de confuze au ajuns toate necesitățile profunde, simple, în care viața se reînnoiește.
Dar individul și le poate clarifica și le poate trăi limpede (și dacă nu individul, care e prea dependent, atunci măcar solitarul). El poate să-și aducă aminte că toată frumusețea din animale și plante este o formă perenă și liniștită a dragostei și a dorului (...)
Creația spirituală se trage din cea fizică, e de aceeași natură cu ea, doar parcă mai ușoară, mai extaziată și mai infinită repetare a voluptății trupești. Gândul de a fi creator, de a procrea, de a crea, nu înseamnă nimic fără continua sa devenire și realizare în lume, nimic fără însutirea din partea lucrurilor și animalelor. Iar plăcerea ce o provoacă e doar de aceea atât de nedescris de frumoasă și bogată, pentru că e plină de amintiri moștenite din momentele de procreere și naștere a milioanelor.

Într-un gând creator retrăiesc o mie de nopți de dragoste uitate și îl umplu cu măreție și sublim. Iar cei care se întâlnesc noaptea și sunt împletiți în voluptate legănată adună miresme, profunzime și forță pentru cântul unui poet ce va veni și se va ridica pentru a spune bucurii fără de nume.
Ei cheamă viitorul și chiar dacă greșesc și se îmbrățișează orbi, viitorul tot vine, un om nou se ridică(...)

Nu vă lăsați dus în eroare de cei superficiali; în adâncuri totul devine lege. Iar cei care trăiesc fals și rău secretul (și ei sunt foarte mulți) nu-l pierd, decât pentru ei înșiși, și totuși îl transmit mai departe, ca pe o scrisoare nedesfăcută, fără s-o știe.

Să nu vă lăsați derutat de multitudinea numelor și de complicația cazurilor.

Poate că deasupra tuturor se află o maternitate mare, ca un dor al tuturor.

Frumusețea unei virgine, a unei existențe care, așa cum atât de frumos spuneți, "încă n-a dat nimic", este maternitatea care se presimte și se pregătește, care se teme și căreia îi este dor. Și frumusețea unei mame este maternitatea slujindă. Și într-o femeie foarte în vârstă este o mare aducere aminte. Și chiar și bărbatul e maternitate, îmi pare, fizică și spirituală. Procrearea lui este tot un fel de a naște. Și e o naștere a crea din plenitudinea cea mai profundă.
Și poate că sexele sunt mai înrudite decât s-ar părea și marea înnoire a lumii va consta poate în aceea că bărbatul și fata se vor apropia eliberați de toate sentimentele eronate și de toate aversiunile, nu ca dușmani, ci ca frați și vecini, ca OAMENI spre a purta împreună, simplu și cu răbdare sexul care le e încredințat.
Dar tot ce cândva probabil va fi posibil pentru mulți, solitarul o poate pregăti de pe acum și clădi cu mâinile sale care se înșeală mai puțin.
De aceea dragă domnule, iubiți-vă singurătatea și purtați durerea pe care vi-o cauzează cu jale frumos tânguitoare. Căci cei care vă sunt apropiați sunt acum departe, după cum spuneți, iar asta arată că începe să se facă larg în jurul dumneavoastră. Și dacă apropierea vă e departe, atunci depărtarea vă este deja printre stele și foarte mare (...)
Evitați să furnizați material acelei drame care e mereu puternică între părinți și copii; consumă multă energie copiilor și veștejește dragostea părinților, care e vie și hrănitoare, chiar dacă nu pricepe nimic. Nu cereți sfat din partea lor și nu contați pe înțelegere; dar credeți într-o iubire care se păstrează pentru dumneavoastră ca o moștenire și încredeți-vă că în această iubire e o putere și o binecuvântare din a cărei rază nu trebuie să ieșiți, pentru a merge departe de tot (...)

Toate urările mele sunt gata de a vă însoți și încrederea mea e a dumneavoastră.
Al dumneavoastră,
Rainer Maria Rilke



Roma, 23 decembrie 1903

Dragul meu domnule Kappus,

Să nu rămâneți fără un salut din partea mea, acum când se apropie Crăciunul și când în miezul sărbătorii vă purtați solitudinea mai greu decât de obicei (...)
Ceea ce e necesar rămâne doar atât: singurătatea, marea singurătate interioară. Să te cufunzi în tine și să nu întâlnești pe nimeni ore în șir - asta trebuie să fii în stare să poți face. Să fii solitar, așa cum ai fost în copilărie, când adulții umblau de colo-ncoace împletiți cu lucruri care păreau importante și mari pentru că cei mari păreau atât de ocupați și pentru că nu înțelegeai nimic din purtarea lor. Și dacă recunoști într-o bună zi că ocupațiile lor sunt sărăcăcioase, că meseriile lor sunt sclerozate și și-au pierdut legătura cu viața, de ce să nu continui să le privești pe toate acestea ca un copil, ca pe niște lucruri străine, din adâncul propriei lumi, din nemărginirea propriei solitudini, care ea însăși e muncă și rang și chemare? (...)
Ceea ce se întâmplă în dumneavoastră este demn de întreaga dumneavoastră dragoste. Trebuie chiar să lucrați la asta, aș zice și să nu pierdeți prea mult timp și curaj cu elucidarea pozitiei pe care ar trebui să o aveți față de oameni. Cine vă spune măcar că aveți așa ceva, o poziție față de ei? (...)
Doar individul în parte, care e solitar, care e expus profundelor legi, ca un obiect, sau dacă cineva pornește spre dimineața care începe, sau dacă se uită afară spre seara care e plină de evenimente, și dacă simte ce se întâmplă acolo, atunci este eliberat de orice, ca un mort, deși stă în miezul vieții (...)

Pretutindeni e așa, dar asta nu e motiv de teamă sau tristețe: dacă nu există comunitate între oameni și dumneavoastră, încercați a fi mai aproape de lucruri. Ele nu vă vor părăsi. Încă mai sunt nopți și adieri care trec prin copaci și peste țări multe; încă mai e între lucruri și animale totul plin de evenimente la care puteți lua parte; și copii mai sunt încă, așa cum ați fost și dvs, atât de triști și de ferciți - și dacă vă gândiți la copilărie, trăiți din nou printre ei, printre copii însingurați, și adulții nu înseamnă nimic, și gravitatea lor nu are nici o valoare(...)
Cel mai mic lucru pe care îl putem îndeplini pentru Dumnezeu este să nu-i facem devenirea mai grea decât i-o face pământul primăverii, când vrea să vină.

Și fiți bucuros și încrezător.
Al dumneavoastră,
Rainer Maria Rilke



Roma, 14 mai 1904

Dragul meu domn Kappus,
S-a scurs multă vreme de când am primit ultima dumneavoastră scrisoare..... (...)

Oamenii au rezolvat (cu ajutorul convențiilor) toate lucrurile cât mai comod posibil și le iau nespus de ușor. E însă limpede că trebuie să ținem de ceea ce e grav în ele. Tot ce e viu ține de asta, totul în natură crește și se apără după felul său și este ceva distinct, încearcă să fie asta cu orice preț și împotriva oricărei opoziții. Știm puține, dar că trebuie să ne ținem de cele grave e o certitudine care nu ne va părăsi; e bine să fii solitar, căci solitudinea e grea, iar faptul că un lucru e greu trebuie să ne fie motiv în plus pentru a-l îndeplini. (...)

În asta se înșeală tinerii atât de des și atât de grav: că se aruncă, ei, cărora le stă în fire să fie nerăbdători, unul în fața celuilalt atunci când îi copleșește iubirea, se risipesc, așa cum sunt, în neînțelegere, dezordine, haos .... Și ce să fie apoi? Ce să mai dreagă viața în grămada aceea de lucruri stricate pe jumătate, pe care ei o numesc "comunitatea" lor și pe care cu drag ar numi-o "fericirea" lor? Aici fiecare se pierde de dragul celuilalt și încă pe mulți alții care au mai vrut să vină... Și fiecare pierde nemărginirea și posibilitățile, schimbă apropierea și retragerea unor lucruri abea auzite, pline de presimțiri, pe o descumpănire stearpă, din care nu mai poate veni nimic, nimic, decât poate puțină scârbă, dezamăgire și sărăcie sufletească, și salvarea în una din nenumăratele convenții sociale care sunt înșirate, ca și cabanele pentru public, pe acest drum, care este unul din cele mai periculoase care au fost vreodată. Nici un domeniu al trăirii omenești nu e atât de încărcat cu convenții ca acesta: cordoane de salvare de cele mai diverse tipuri, bărci și colaci; refugii de toate soiurile a știut să găsească concepția socială, căci, întrucât a fost înclinată să ia viața sexuală drept distracție, a trebuit s-o înzestreze cu accesorii ușoare, să fie totul ieftin și fără pericol și cât mai "sigur", așa cum sunt toate distracțiile publice.

Ce-i drept, mulți tineri simt cât de greșit iubesc, adică doar dăruindu-se unul altuia, refuzând solitudinea (media va rămâne probabil mereu la asta). Simt apăsarea unei rătăciri și vor să transforme situația în care au ajuns, în felul lor, aptă de a trăi și fecundă: căci natura le spune că problemele dragostei pot fi soluționate mai puțin decât orice alt lucru important în public și după cutare sau cutare învoială; că sunt întrebări, întrebări intime, de la om la om, care au nevoie în orice caz de un răspuns nou, special, doar personal. Dar cum să mai găsească ei, care s-au îngrămădit și care nu se mai delimitează și nu se mai deosebesc, care deci nu posedă nimic personal, o scăpare din ei înșiși, din adâncul solitudinii lor care deja nu mai există?

Acționează numai din neputință colectivă și ajung, dacă vor să ocolească cu cea mai bună credință convenția de care își dau seama (bunăoară căsnicia) în plasa unei soluții mai puțin publice, dar tot atât de ucigător de convenționale; căci ajunge să fie totul în jurul lor, chiar departe, convenție. Acolo unde se acționează dintr-o comunitate tulbure, adunată foarte de timpuriu, orice acțiune nu e decât convențională. Orice relație spre care duce o asemenea rătăcire își are convenția, oricât ar fi de neuzuală (adică în sensul obișnuit imorală); ba chiar despărțirea ar fi aici un pas convențional, o hotărâre de întâmplare, nepersonală, fără putere și fără rod.

Cine privește lucrurile cu seriozitate găsește că nu există, așa cum nu există pentru moarte care e tot grea, o inițiere în dragoste, că nu s-a găsit nici o soluție: nici semn, nici drum; și nici nu se va putea descoperi pentru aceste două poveri, pe care le purtăm și le transmitem acoperite fără a le desface, o practică comună, bazată pe convenție.
Dar, în aceeași măsură în care căutăm să încercăm viața ca izolați, ele i se vor arăta individului, cu mai multă claritate. Pretențiile pe care le ridică în fața noastră dificila muncă a iubirii sunt supraomenești și nu le putem stăpâni, începători fiind. Dacă totuși luăm această povară pe seama noastră, atunci să o purtăm ca povară și timp de ucenicie, în loc să ne pierdem în tot jocul acela ușor și superficial în dosul căruia oamenii s-au ascuns din fața severității existenței. Atunci poate se va face simțit un mic progres și o ușurare la acei care vor veni mult după noi; asta ar însemna foarte mult.
Acum reușim doar să privim, fără preconcepție și la esență, relația unui om în parte față de alt om în parte, iar încercările noastre de a trăi asemenea legături n-au nici o pildă în față. Și totuși e deja ceva în mersul vremii ce vrea să vină în ajutorul bâjbâielilor noastre.

Fata și femeia, în desfășurarea ei nouă, personală, nu vor fi decât trecător-imitatori ai proastelor maniere și meseriilor bărbaților. După nesiguranța unor asemenea treceri se va arăta că femeile au trecut prin mulțimea și diversitatea acelor deghizări (deseori ridicole) doar pentru a-și purifica felul lor cel mai intim de influențele falsificatoare ale celuilalt sex.

Femeile, în care viața stăruie mai direct, mai fecund și mai încrezător, trebuie să devină în fond, oameni mai împliniți, mai omenoși decât bărbatul, care este mai ușor și nu este atras, prin greutatea unui fruct trupesc, dincolo de suprafața vieții, el care subestimează, încrezut și grăbit cum e, ceea ce crede că iubește. Această viață purtată tacit în dureri și umilință va apărea clar atunci când se va fi eliberat de convențiile "doar-feminin"-ului, prin evoluția stării ei exterioare. Și bărbații, care încă nu simt că asta se va întâmpla, vor fi surprinși și învinși. Într-o bună zi (și sunt acum, mai cu seamă în țările nordice, semne temeinice care se aprind), într-o bună zi va apărea fata și femeia al cărei nume nu va însemna doar opoziția față de ceva masculin, ci ceva independent, ceva la care nu te gândești ca la o completare și o limită, ci doar ca la viață și existență: OMUL FEMININ.

Acest progres va transforma trăirea iubirii care este acum plină de rătăciri. Mai întâi foarte împotriva bărbaților depășiți. Ea se va schimba din temelie, va deveni relație care e voință de la om la om, nu numai de la bărbat la femeie. Și această iubire mai umană, care se va desfășura nespus de cu tact și încet și bine, și clar în prinderi și în dezlegări, va fi asemănătoare aceleia pe care o pregătim acum zbătându-ne și istovindu-ne: dragostea care constă în aceea că două Solitudini se apără reciproc, se învecinează și se înțeleg.
Și asta încă: nu credeți că a fost pierdută acea iubire mare, care v-a fost pusă în soartă cândva, băiat fiind?
Puteți spune că nu s-au copt atunci dorinți mari și bune și hotărâri din care mai trăiți și astăzi?
Cred că acea iubire rămâne atât de puternic și grav în amintirea dumneavoastră tocmai pentru că e prima solitudine adâncă și prima muncă interioară din viața dumneavoastră.
Toate dorințele de bine pentru dumneavoastră, dragă domnule Kappus.

Rainer Maria Rilke

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!