agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2167 .



Popa Ciocan II
proză [ ]
,,Pe aici nu se trece!!!``

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lory ]

2005-05-23  |     | 



Soarta a făcut ca preotul cel tânăr să se mute chiar gard în gard cu bunica Victoria. Trebuie să menționez că bunica munteancă e total diferită față de cea din Ardeal, din partea mamei, bunica ardeleancă fiind fiică de preot. De când o știu, vorbește numai răstit, și trăsătura principală a caracterului ei este zgârcenia. ,,Io nu te pup și nici nu-ți caut în coarne ca tac-tu, el e băiatu` meu da` nu l-am pupat decât când a fost ginere``. Declarația ei nu m-a întristat pentru că nici mie nu-mi dădea inima brânci s-o pup, speriindu-mă când eram mai mică, de dinții ei albi ,,de fier``. Mă duceam cu gândul la cățelușa cu dinții de fier din povestea lui Ion Creangă. În afară de faptul că e rea și zgârcită, n-are nici în clin nici în mânecă cu cele sfinte, spre amuzamentul mamei, care-i șterge icoanele de praf și-o-ntreabă de fiecare dată ce reprezintă fiecare. Ultima oară l-a încurcat pe sfântul Gheorghe ucigând balaurul, cu Iuda. De multe ori m-am gândit că tata, care e un om atât de cald și bun, n-are cum să fie fiul bunicei Victoria. Așa stând lucrurile cu credința ei, noul popă i-a trimis vorbă să facă bine să mai dea și pe la slujbă, alături de celelalte femei bătrâne care cotizau din plin și la pomelnice și la cutia milei. Bunica auzise clevetindu-se prin sat, dar se simțea sigură pe ea, pământul bisericii și-al cimitirului fiind donat de către părinții ei. Asta îi dăduse dreptul, cu vreo zece ani în urmă, să-și aleagă cel mai bun loc de veci, la ieșirea din biserică, pe care-l amenajase cu gard, cruci de marmură pe care pusese și poza ei și-a bunicului inclusiv anul nașterii și-o linioară, urmând să adauge numai anul strămutării.
- Tanti Victoria, ieși bre la poartă nițel! răcni soră-sa mai mică, Silvia. Văzând că bunica se face că n-aude intră în curte.
- Bre tanti Vico, popa vrea să intre peste locu` lu` matale! spuse ea într-un suflet, netrecând de bucătăria de vară, buncă-mea stând chiar în potecă, barându-i drumul.
- Aoleo! da` să intre dă tot să nu-l găsesc io, bunica zâmbea cu o față care nu prevestea nimic bun.
- Mi-a spus Aurică, dascălu`, că n-ai acte pă el și-l dă lu` Ion Stoicescu.
- Cum fă să dea pământu` lu` tata, te-ai stricat la cap?
Mama, auzind cursul discuției, se retrase discret, în spate, la păsări, să fumeze o țigară în mijlocul naturii.
- Mamaie, hai cu mine la cimitir! mi se adresă ea, fară drept de apel, luându-și bățul cu care se sprijinea doar când ieșea din curte.
M-am uitat în jur neajutorată, tataia o ștersese și el, la fel de ,,englezește`` ca mama, deci n-aveam ce face, trebuia să fiu scutierul bunicii, care intrase-n casă să se pieptene și să caute ,,actu``.
Biserica e la doi pași, dar bunica se oprea cu toată lumea de pe drum să spună tărășenia. Femeile dădeau din cap, cu prefăcătorie, in realitate considerând-o pe bunica o scrântită care umblă la șapteșcinci de ani în pantaloni și-n capu` gol. Ajunse la cimitir, eu îl zării pe popa printre morminte, cu vreo doi- trei oameni, dar bunica, uitând de băț, pe care mi-l dăduse mie să-l țin, s-a dus glonț la viitoarea locuință. Eu rămăsesem mai în spate, simțindu-mă nu știu cum cu bățu` bunicii-ntr-o mână, actu` la piept strâns și bunica în față, pusă pe scandal.
- Ia treci încoa` și nu mai tălâmbi, că d-aia te-am luat după mine! ia vezi, astea nu e urme proaspete? zise ea, arătându-mi urmele pe care tocmai călcase. Cu-o zi înainte plouase, așa că pământul era încă moale.
- Nu știu bre mamaie ce să zic, parc-ar fi ale matale, încercai eu timid o concluzie.
- Las` că-i arăt io lui! aci` stăm până vine incoa` dacă are coraj! stabilise ea, înfigându-și picioarele în glia moștenită de la taică-su`.
Preotul a mai zăbovit o vreme, după care a venit hotărât să intre în biserică, fără măcar s-o bage în seamă pe bunica.
- Părinte, bună ziua! vreau să vorbesc și io două vorbe cu dumneata! zise bunica, hotărând pe loc să nu-i zică ,,vânzătorului de rogojini``, dar mai ales ,,răpitorului de glie``, dumneavoastră.
Popa Ciocan nu se obosi să-i răspundă la salut, și se-apropie, uitându-se-n treacăt la mine și învăluindu-mă c-un damf de after shave de calitate.
- Ce s-a-ntâmplat mamaie? o-ntrebă el pe bunica.
- S-a-ntâmplat că ăsta tot cât vezi cu ochii, e pământ donat dă tata, și ăsta pă care stau , continuă ea infigând călcâiul în pământul moale, e locu` meu dă veci!
- Și ce-i cu asta, întrebă pirpiriul prelat, vădit plictisit.
- Am auzit că vreți să-mi dați locu` lu` Stoicescu, aruncă bunica mărul discordiei.
- Nu mamaie, a fost o discuție, o propunere de schimb.
- Și astea ce e? se repezi bunica să-i arate popii propriile-i urme, dar în zelul ei, de vină fiind și pământul moale, și-a agațat pantalonii supraelastici în gardul de fier, și fără veste, bunica se lungi de-a latul locuinței mult disputate. Popa pufni în râs și se uită la mine, care încremenisem cu bățu-n mâna și actu` la piept, ca un slujitor de nădejde ce eram. În ciuda junghiurilor de care se plângea, bunica sări în două picioare, se scutură în zadar pentru că era plină de noroi pe burtă, și-i spuse popii, care devenise, brusc, serios.
- Io spun numa` atât părinte, cine calc-aci, aci-l îngrop, cu mâinile mele!...mai întreabă lumea, sunt fata lu` Miu Nistor, care n-a fost un fitecine, spoiește tingiri!
- Desigur, încheiase popa în zeflemea, și-acum fiindcă ți-a venit nepoata, poate mai dai și matale pe la slujbă, aruncă el, ca să nu ramână dator.
- La biserică viu când știu io, și nepoata nu se omoară cu slujbele, spuse bunica, aruncându-mă pe tărâmul necredincioșilor fără să clipească din ochi. Atât am spus, la revedere!

.......................................................

va urma

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!