agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1163 .



Moara
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2009-06-25  |     | 



Se desprimăvărase. Umblam amețită, inertă, printre oameni neinteresanți. Târam de trupul greu, așa cum târâsem odată de sacii cu grâu.
Bunica mă trimisese la moară. „N-are cine, mamă”, îmi spusese.
Fierul căruciorului săpase carne vie în palmele prea mici, nefăcute să care greutăți. Dar eu știam una și bună: trebuia să ajung la moară. Acolo se face pâinea noastră cea de toate zilele. „Dă-ne-o nouă astăzi!” Nu pricepeam de ce oamenii îi cer lui Dumnezeu pâine. Când ai putea să-i ceri atâtea lucruri minunate. Cum ar fi de exemplu, păpuși. Păpuși adevărate, nu din acelea din cârpe înfășurate pe linguri de lemn. Sau cum ar fi, atunci când îți dorești mult, să poți da timpul înapoi.
Până una alta, mă așezasem pe saci, cu fața în palmele rănite, plângând și rugându-L să îmi dea puteri să ajung până la moară. Era plânsul acela de ciudă, de neputință, nu doar în fața neputinței mele, ci și a altora. Eu îi spuneam plânsul rău. Căci există și un plâns bun, care alină, cicatrizând. Mai plânsesem odată așa, când îl răsturnasem pe bunicul în șanț. Cu tot cu căruțul de invalid peste el. Atunci mă salvaseră niște militari.
Când cu sacii de grâu, îmi pusesem nădejdea într-un om care trecea pe stradă.
„Ce-ai, taică, de plângi?”
„Mi-e greu, nu mai pot să târăsc de sacii ăștia. Nu m-ajuți?”, bâiguisem timid.
„Ajută-te singură! Și Crucea și-o poartă omul tot singur.” Și trecuse mai departe.
L-am urât. Dar într-un fel m-a ajutat, făcându-mă să înțeleg că nu trebuie să-mi pun nădejdea decât în mine. De-aș fi învățat de atunci lecția!
Am tras cu dinții de rochie, am rupt două bucăți cu care mi-am înfășurat palmele și-am dus povara la bun sfârșit.
Dar parcă tot a fost mai ușor decât acum, când târam după mine saci de iluzii, către moara care să le macine mărunt. Sufletul, când sângerează, cu ce să-l bandajezi?

Cum mergeam așa aiurită, îmi atrase atenția silueta Senatorului. E greu să nu observi o siluetă de 1,90, într-un costum impecabil, cu-n mers de manechin pe podium, cu tunsoarea perfectă, cu firele de păr aliniate precum soldații la raport.
Prin contrast cu aspectul aparent scorțos, m-am bucurat să regăsesc dincolo de „ambalaj” omul modest și sincer pe care-l știam, cel care nu uitase niciodată de unde-a plecat și care-mi povestise cu mult haz despre „calvarul” copilăriei lui, când aduna zilnic știr pentru porci.
Trecuseră cinci ani de când îl văzusem ultima oară, dar, când m-a fixat cu privirea neagră, jucăușă, parcă tocmai ce regăsisem un vechi tovarăș de joacă, dintr-o copilărie dragă de demult.
Încercând să leg o conversație, am dat să mă interesez de cariera lui politică. Mare greșeală! „Tot Consilier?” A râs de a răsunat bulevardul. „Cum, nu știi că sunt Senator?” Nu știam. Și nici nu mă interesa. Dar bineînțeles că mi-a venit să intru în pământ. Am dat să mă scuz c-o frază prin care-i spuneam că eu abia dacă știu cine-i Președintele țării, ceea ce nu e departe de adevăr. Dintotdeauna, politica și fotbalul au fost punctele mele tari. El se distra în continuare, apoi mi-a dat niște lămuriri: „Am ajuns acolo dintr-o întâmplare. Nu mi-am dorit și nici nu îmi place. Nu sunt făcut pentru asta. Dacă mâine n-o să mai fiu în Parlament, n-are după ce să îmi pară rău”.
Am mai schimbat vreo două vorbe și ne-am despărțit. Pe punctul de-a se depărta, mi-a aruncat râzând: „Mai du-te și tu să vezi Lacul lebedelor!”
Așadar nu uitase.
În urmă cu cinci ani, invitase toată delegația noastră la o recepție. Toți au înțeles că invitația fusese făcută pentru mine, dar și că, totodată, diplomatul atent la cel mai mic amănunt nu putea apela la o impolitețe care i-ar fi exclus pe ceilalți. S-au bucurat nevoie mare, călcându-se pe picioare la poarta de intrare în lumea în care, de altfel, niciunul n-avea acces. S-au dus toți. Mai puțin eu. Care-mi găsisem o scuză al naibii de credibilă – că merg la Operă, să văd „Lacul lebedelor”. Și, ca să mă conving pe mine mai întâi, chiar mă dusesem. În ultimul moment, când biletele deja se epuizaseră, dar am mituit casiera să mă lase să intru, să stau măcar în picioare. Ca și cum de prezența mea acolo ar fi depins soarta întregii omeniri. Închisesem telefonul, bineînțeles. În pauză, când l-am deschis, am găsit trei apeluri. Până să intru pentru actul următor, a mai sunat o dată. A încercat să mă convingă cu toate argumentele. „Reprezentația se mai dă și altădată. N-au intrat zilele în sac. O să mergem odată împreună. Hai că vin să te iau cu mașina!” „Nu!” Și nu a rămas. Că doar mie îmi plăcea să merg cu metroul.
Atunci îl auzisem ultima dată.

Fugind de el, fugisem de fapt de mine. De-aceea mă dusesem la balet, de teamă că, rămânând în hotel, aș fi acceptat invitația, cedând fie argumentelor lui, fie celor ale colegilor, care ar fi fost gata să mă ia pe sus.
Intenția lui de apropiere era clară, fiindu-mi sugerată și anterior, dar de data aceasta era ca un ultimatum, o acțiune care ar fi pecetluit-o. Iar eu îl plăceam prea mult. Altfel mi-ar fi fost simplu să-l refuz. Și nu trebuia să-l plac. Eram „ancorată” într-o relație care se consuma la mare distanță, dar „ancorajul” era sufletesc și, deci, puternic.
Astfel „am dat cioara din mână” pe o vrabie infectă care, de altfel, la scurtă vreme, mi-a și tras un mare șut în fund. N-am regretat. Dar nici nu uitasem. Așa cum – aveam să constat – nici el nu uitase.
Când mi-a luat mâna să mi-o sărute de „la revedere”, am văzut că-i crescuse și-o verighetă pe deget. Mie, în schimb, nu-mi crescuse nimic. Nici măcar o aripă. De lebădă, se-nțelege. Ba încă, vreo două pene amărâte pe care-mi imaginasem că le-aș fi putut folosi la zbor, îmi fuseseră și acelea frânte.
Și, din senin, m-a apucat iar plânsul acela rău, ca atunci când îmi sângerau palmele, cărând de sacii cu grâu către moară. Am vrut să-l strig să-l întreb cât e ceasul și dacă nu crede că Timpul poate fi dat înapoi. Dar mi-am adus aminte: „Ajută-te singură! Și Crucea și-o poartă omul tot singur.”

Am rupt fâșii dintr-o amintire, mi-am încropit un bandaj nepriceput și am mers mai departe. Pân-am ajuns la Moara de măcinat iluzii cu tot cu proștii care le cară după ei.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!