Nu are nici un înțeles… Sunt captivă în ceva fără început și fără sfârșit. Capul culcat pe mâna stângă nu ajută decât părul să-mi intre în ochi. Nu-i liniște nici acolo.

Îmi amintesc dupămiaza în care frântă de oboseală am decis să mă aventurez într-o călătorie cu autobuzul. Nu am vrut să știu unde plec, unde ajung ori cum mă întorc. Am văzut oameni, fețe, certuri și sărutări; locuri, drumuri și clădiri… Am vazut luminile (rare la vremea aia) de pe stradă cum se uneau într-un tub luminos și împrejmuiau trotuarele bacăului. L-am vazut pe el și pe celălalt și pe mulți alții.

Am început să număr țigările stinse sub șlapi și sticlele goale rostogolite sub pat. Mi-am adus aminte de punga cu orez din raftul de sus al șifonierului și flanul de după alcool. Cu ochii în palme revăd toate ca dintr-o altă lume. Avea dreptate… păpusi de lemn cu răni pictate; și avea dreptate și când a spus că de dragul artei ne-am născut ca să provocam acțiuni care să genereze reacții. La ce folos toate sclipirile de geniu, toata frustrarea și toata mina consumată? E prea usor. Tot. El, restul, ea, apa, drumul… Toate sunt asumate ca și merit pentru simplul fapt că existăm. Fiece treaptă, fiece vis, fiece gând călcat în picioare, lăsat în urmă, acoperit cu praf și cu resentimente se răzvrătesc învolburandu-mi mintea.

În mulțimea de ciorne se aud bătăi de inimă. Partea proastă atunci când reușești din prima e că nimeni nu-și dă seama de efortul depus… bineînteles că nimănui nu-i pasă… Tu însă rămâi același… ca și ieri, ca și săptămâna trecută… ca și anii trecuți, ca întotdeauna. Tu nu te rupi presionat de oameni și greutăți. Prezinți aceeași stabilitate incertă sau mai bine aceeași certitudine de instabilitate. E, totusi, un punct de pornire. Ea însă e captivă. În sigurantă, dar captivă. Ca un vultur într-o cușcă superb amenajată. S-ar descurca perfect în sălbăticie dar dacă lași poarta deschisă se va întoarce în cușcă. Materia e deja depășită și nu mai sunt legături fizice palpabile. E doar lumânarea aprinsă, prosopul de pe jos și draperia trasă. Numai televizorul cu “ecran plat” și căruciorul furat de la supermarket. Mai sunt foi și creioane, radiere și lacrimi.
Doar atât.

Picură sunetele peste amintiri și parcă încerc să le salvez, ca pe vechile scrisori, să le usuc și să le corectez pe ici pe colo, unde s-a întins cerneala. Azi sunt o pagină pentru că azi m-am scris cu toc ascuțit și am găsit-o pe ea printre slove. Ea, cea care nu s-a îndoit nici o clipă. Cea care mă ascultă când delirez și le așterne pe ciorne. Cântă-mă și colorează-mă, i-am spus… Caută-mă și lasă-mă căci în pădurea secretă fiecare scorbură e pictată în raze unice care strigă în liniște și-mi fură creionul încercând să aștearnă cât mai multe trăiri.

Acolo eu nu mai controlez, acolo e o lume de delir. Acolo sunt gânduri cu țigara stinsă în sticla de suc de portocale, acolo sunt plasele cu aluminiu de sub pat, acolo sunt focuri de artificii, sandale rupte și cântări în parc. Numai acolo poți vedea fabrica fără pereți și paranoia de la ultimul etaj. Și încă mai poți visa, încă te mai poți pierde… în delir.

Azi am simțit gustul. Gust de tren întârziat, gust de salivă cu tutun și de poduri suspendate. M-am asezat pe pervaz și vântul îmi gadila tălpile plimbate la cațiva metri de iarba împodobită cu ghirlande încă înflorite. Sunt jumatate a mea, jumatate a nimanui. Am stins gânduri în perdeaua de sticlă ce mi-ar împiedica oricănd caderea liberă și am simțit gust de răcoare. Acea răcoare de la 5 dimineața după ce ai petrecut toată noaptea pe drumuri, acel miros de ochiuri cu salată mâncate undeva… nicăieri.

Am numarat dale ce nu se termină la orizont și am ascuțit creionul de nu știu câte ori ca să nu zgârâi pagina cu tocul de lemn. Am mototolit cu grijă fiecare foaie după ce am văzut că nu mai are rânduri libere și m-am semnat pe verticală. Am închis ochii la marginea lumii și am descoperit goliciunea zilelor pline cu nimic. Nici lumea nu e a mea și nici eu nu sunt a lumii și am decis să nu-mi mai caut posesor. Nu vreau să mai caut puncte, e prea devreme.

Încă sunt umană, și până și tu știi că nu suntem invincibili. Nu te voi arde, la fel cum am făcut cu frații tăi, dragul meu jurnal. În ritualuri multe sentimente au plecat spre cer. Lângă stâlpul de iluminat al cărui bec l-am spart de nenumărate ori cu pietricele am îngropat prea multe bucăți de inimă. Fiecare slovă ardea în săgeți ce mi se răsuceau în conștiință. Pe tine te voi lăsa liber. Ție îți voi da ceea ce eu caut de multă vreme. De data asta, arată-te și spune-mi ce nu mi-ai spus toți anii ăștia.
Ești liber.