Azi mi-s ochii închiși.

Îmi sprijin fruntea pe capătul neascuțit al creionului și aștern sentimente pe o foaie imaginară. Mi-am contemplat fiecare bătaie de inimă, fiecare clipire, fiecare zvâcnire de mușchi, fiecare suspin. Am început să șterg deja cu radiera de pe foaia închipuită.

Mi-au dat lacrimile văzând bucăți de vină plutind iar în acea combinație fluidă de hidrogen și oxigen. Îmi era tristă pupila dreaptă în timp ce apa își schimba culoarea pâna la neclaritate și înapoi. Aș fi vrut sa îmi pot coordona mișcările insistente în haotic, sau cel puțin să îmi sincronizez zâmbetul ironic cu lacrimile înecate.

Vreau puțină liniște. De fapt vreau să nu mai aud nimic. Nici măcar liniștea.

Vreau să simt miros de somn și să văd iar umbra creionului cum lasă urme de scris, pe pagina albă din vis. În semiumbră e demență, iar eu mă las dusă de val. Închid ochii și mă legăn în acea alienație mintală sora cu paralizia cerebrală. Contemplez o supradoză de obraji în palmele deja deschise și un suflet scufundat în opintiri de pianist. Azi nu mai am putere.

Am obosit.

Mă obosește această indiferența față de indiferență. Și totusi, încă las urme pe foaia albă din vis. Mă fascinează gestul creionului de a-și ascuți umbra ca într-o sărutare cu buzele țuguiate și ochii închiși. Îmi sprijin iar capul de bordul de scris iar cadrul metalic îmi lasă urme de riduri. Expir mai rece decât de obicei și scriu pe diagonală.

Ciudat. Mi-e rândul perpendicular cu sufletul iar marginea dreaptă e acum prea departe – de neajuns. Am concediat radiera înfometată și numărând dățile în care am vrut să las creionul din mâna am ajuns la 5.
În final am cedat.

Am obosit.