agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2556 .



Șalul vișiniu - roman
proză [ ]
Fragment -3- Ana

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ameliamo ]

2010-01-19  |     | 







Dan plecase. Pur și simplu o părăsise. În fiecare dimineață, Ana se trezea cu mintea cufundată într-o baltă cenușie de tristețe. Vroia să se ridice, dar își simțea capul prins sub o pătură de mâl gros, ce nu-i permitea să respire. Cu un efort deschidea ochii și încerca să se ridice. Se îndrepta amețită spre fereastra pe care o deschidea larg. Aerul rece gonea spaima viselor de noapte. Vise ce-i făcuseră inima să alerge într-un galop la fel de sălbatic ca și disperarea de care fugea. Dar conștientizarea unei noi zile, la fel cu cea de ieri, probabil la fel cu cea de mâine, nu putea fi o consolare pentru ea. Dan plecase. Pur și simplu, o părăsise. Deschidea televizorul la un post particular, unul care prezenta și horoscopul. Îl urmărea zilnic. Și Dan se uitase la aceeași emisiune, înainte să plece. Avea chiar un soi de caiet zilnic în care nota, nu se știe ce. Dan își dorise o altă viață, o altă iubire. Acum, totul îi era clar Anei. Ea nu-și dorea decât ca el să se întoarcă. Absența lui o sufoca. Orice loc din casă îi aducea aminte de el. Nu se mai culca în dormitor. Îl ținea închis, ca și cum Dan ar fi fost acolo și vroia să-l păstreze pentru ea. Numai pentru ea. Avea impresia că îi aude vocea vorbind la telefon. Când vedea pe stradă vreun bărbat care i-ar fi putut semăna din spate cât de cât, inima făcea salturi și o apuca amețeala de emoție. Bineînțeles, el nu a mai venit. Dar ea continua să-l aștepte. Ana spera... Spera cu încăpățânare. Spera și căuta semne premonitoare peste tot. Și cel mai la îndemână era horoscopul ce urma după știrile dimineții.
La emisiunea de știri ce încă nu se terminase, crainicul anunța:
- A fost găsit cadavrul unei femei pe calea ferată lângă localitatea X. Mai multe amănunte de la fața locului, ne va da colega noastră Corina Trăncui. Corina, ce poți să ne spui despre acest caz?
- Bună dimineața! Nu se cunosc amănunte importante, cum ar fi: identitatea victimei, de unde venea și ce căuta în comuna X. Locuitorii din zonă au afirmat că nu o cunosc. Femeia nu avea nici un act de identitate asupra ei. Era, în tot cazul, trecută de 40 de ani și cu un aspect sărăcăcios. Cu atât mai ciudată este prezența unui șal vișiniu foarte elegant și de bună calitate, găsit în apropierea cadavrului. Pornind de la acest indiciu, s-ar putea pune mai multe întrebări: Șalul îi aparținea? Posibil să mai fi fost cineva acolo?... Crimă, accident sau sinucidere? Poliția va face cercetări. Oricum, dacă cineva recunoaște acest șal și poate să dea indicii, este rugat să anunțe poliția. Andrei!
O imagine neclară a unui trup culcat peste șine a fost arătată pentru câteva secunde, apoi șalul vișiniu în prim plan.
Seamănă cu șalul pe care i l-am dat eu Anicăi, când nu am mai putut să o păstrez în serviciul meu, și-a zis Ana. Era un șal splendid de cașmir pe care Anica îl admirase și pe care și-l dorise. Ana nu îl purtase niciodată. Șalul acesta fusese o amintire ciudată din adolescența ei. Învăța la Liceul din apropiere de casă. Casa ei din cartierul Uranus, pe care îl demolase Ceaușescu. Când se ducea la ore și traversa Podul Izvor, se întâlnea mereu cu o tânără de aproximativ aceeași vârstă. O apariție halucinantă, coborâtă ca dintr-un vis. Avea niște ochi de un negru strălucitor, atât de misterios, atât de promițător... Așa ar fi putut fi privirea Evei când i-a întins mărul, lui Adam. Zâmbetul ei ușor schițat în colțul gurii arăta că este conștientă de propriul farmec; dar părea și o invitație amețitor de promițătoare la o împlinire imposibilă…După îmbrăcăminte, după fustă și bluză și după splendidul șal vișiniu aruncat pe umeri, s-ar fi putut presupune că era țigancă. Þigăncile pot fi uneori atât de straniu de frumoase…Toată lumea se uita după ea. Într-o zi, ultima de fapt când a mai văzut-o, aceasta s-a urcat într-o mașină neagră, iar la urcare i-a căzut șalul. Ana l-a ridicat. Mașina s-a îndepărtat în viteză și de atunci nu a mai întâlnit-o niciodată pe tânăra aceea...L-a păstrat, fără să îl poarte vreodată. Deși îi plăcea să fie elegantă, șalul acesta nu i se potrivea…
- Mulțumesc Corina, a continuat crainicul. Când vom afla mai multe amănunte despre acest caz, vă vom ține la curent. Dacă o persoană recunoaște obiectul, este rugată să anunțe la Poliție. Poate va ajuta la rezolvarea cazului. Acum urmează știrile sportive și horoscopul zilei.
Emisiunea care o interesa pe Ana: iluzii, speranțe, nimic…Problemele ei le considera mult mai importante decât acest amărât de șal. Desigur, murise cineva în condiții neelucidate, dar era o persoană necunoscută. În nici un caz, nu putea fi Anica persoana de pe șine…Ce să fi căutat ea la dracu-n praznic, în comuna X?! Nu avea pe nimeni acolo, după câte știa. E drept că avea ceva rude la țară. Niște frați care se purtaseră urât cu ea; dar undeva pe lângă București. Anica! Mai știi? Doamne ferește de ceasul rău! O să vadă mai târziu ce-i cu șalul și cu Anica; acum are problemele ei…
Și avea multe probleme picate pe cap; o adevărată grindină iscată din senin, credea ea. Un senin ce devenise brusc amenințător. Din albastrul naiv se făcuse întunecat precum o smoală fierbinte, prăvălindu-se într-un potop de granule din asfalt încins peste confortul ei psihic. Viața ei liniștită ca un drum de țară, se transformase într-o șosea în curs de asfaltare. Un drum negru, fumegând încă, ce avea să devină totuși, aproximativ neted și cenușiu-albăstrui. Dar asta, abia după ce-și va fi petrecut o bună bucată de timp frământat sub roți și picioare.
Toată viața ei de femeie măritată fusese temeinic legată de soț, ca un braț ce, dintr-o oarecare pricină dislocându-se din umăr, trebuise să fie imobilizat pe lângă corp. Fusese strâns bine cu o fașă lată, învârtită în multe straturi, până ce totul devenise numai un trunchi gros. Nu mai rămăsese nimic vizibil din braț; ca și cum acesta nu ar fi existat niciodată. Da, mâna devenise invizibilă. Nu se mai vedea decât trunchiul solid, cu un oarecare, nesemnificativ început de burtă. Mâna ce o reprezenta pe ea fusese bine ascunsă sub fașă pe lângă corp. Părea că i se absorbise prezența în cea a întregului. Ana credea în utilitatea acestui gest protector. Fiind o fire excesiv de comodă, considera că astfel a scăpat de griji. Din punctul lui de vedere, adică al soțului, pentru o vreme fusese bine. Temeinic legată inclusiv la ochi, ea nu ar fi putut să vadă ce ar fi ascuns acesta prin colțurile activității sale extraconjugale. Din punctul ei de vedere, ar fi fost bine și în continuare. Ea nu-și dorise nici un fel de dezlipire de el, în viitorul ei. Cu timpul, trupul robust a cărui ceafă roză cu piele delicată și mătăsoasă o mângâiase ea cândva, ceafă ce începuse să se dividă în colăcei țepoși, nu a mai dorit mângâierile ei. Ana suferea crunt, ca o fetișcană părăsită de primul ei amor juvenil înainte chiar de primul sărut. În tinerețea ei i se mai întâmplase să o părăsească iubitul. Numai că acela nu îi fusese practic iubit în adevăratul înțeles al cuvântului. Legătura carnală cu binecuvântarea Domnului, căsătoria, avea un statut imuabil pentru Ana.
Povestea, și tot povestea, la început oricui, că soțul ei o părăsise. Era o răbufnire sub presiunea ce o exercitau nenumăratele „de ce-uri” ce-i izvorau neîncetat în minte. De ce? De ce? De ce? De ce a părăsit-o? Nu putea să priceapă. Nu vroia să priceapă.
„Va reveni, ai să vezi că va reveni ”, dorea să audă pentru justificarea propriei speranțe interioare. Dan plecase când, în sfârșit, ar fi avut toate motivele să fie fericiți. El își redobândise averea familiei sale. Decepția ei fusese și mai mare când el îi spusese, de altfel dur și sec, ca zgomotul produs de un bostan care s-a spart pe drumul de întoarcere din piață: „este averea mea!”. Sacoșa ei cu vise devenise goală, așa cum urma să-i fie și viața de atunci încolo. Din păcate, ea personal nu reușise să obțină nimic din moștenirea părintească, deoarece totul fusese demolat. Despăgubirile anunțate, deși recunoscute, nu vor fi onorate probabil niciodată. Birocrația știa să tergiverseze situația „à la longue”, pentru cetățenii anonimi…
Dan își cumpărase un apartament în centru. Numai pentru el. Pe ea o exclusese total din viața lui.
Rămăsese deci singură, prizonieră în casa pe care o ura acum, cu atât mai mult cu cât nu o iubise niciodată. Fusese parodia de apartament în care au fost obligați să se mute, după demolarea de către Ceaușescu a casei părinților ei.
Își povestea necazul fiecărei femei ce vindea lumânări la bisericile în care intra. Pentru că în toate zilele alerga cu acatiste pe la cât mai multe Biserici. „Cu cât te duci să te rogi la mai multe Biserici, cu atât e mai bine”, o sfătuiau babele, deși rămăseseră și ele singure și nimic nu le mai adusese înapoi soții plecați în lume sau din lume. Acolo aprindea după obiceiul bisericii respective, una sau 33 de lumânări puse în cruce. Marți după marți era prezentă în Biserica închinată Sfântului Antonie cel Mare, de la Unirii. Aici, cu lumânarea aprinsă în mână, aștepta ore întregi în picioare la coadă, să ajungă în fața preotului care citea acatistele și să se închine la icoana Sfântului. Ceara fierbinte îi picura pe degete și haine, lacrimile îi picurau și ele pe obraz. Avea impresia că venise sfârșitul lumii pentru ea. Fără Dan nu-și putea închipui existența personală. Își simțea sufletul cum se desface ca o salată sub jetul de apă de la chiuveta din bucătărie. Foaie cu foaie, împroșcând-o cu stropii amintirilor despre ei doi. Ei doi pe vremea când Dan o iubea. Cât durase fericirea ei? Cât o boabă de rouă. Ce rămăsese? Ce rămâne și după o picătură de rouă. Întâi o urmă verde și apoi un fir uscat.
Coada la icoana făcătoare de minuni a Sfântului, se ondula în meandre și se întindea până în stradă. Erau numeroși cei ce sperau în ajutorul Domnului, iar curtea Bisericii, deși spațioasă, era insuficientă. Vremea nu conta. Fiecare trăgea nădejde că meritul lui este mai mare și Sfântul îl va ajuta mai abitir, dacă suportă frigul, ploaia sau zăpada. Multora le era frică să întrerupă devoțiunea ce trebuia făcută nouă marți la rând. La coadă, auzeai fără să vrei povești despre lucruri cumplite ce li s-au întâmplat unora sau altora, dintre cei care au renunțat înainte de vreme. Credința în superstiții era atât de mare pentru această lume pestriță prezentă acolo, încât te puteai întreba în ce consta de fapt credința lor în Dumnezeu. Erau la un loc femei simple de la țară cu haine de-ale bolnavilor de acasă, oameni amărâți ei înșiși, bolnavi sau cu probleme judiciare și certuri pentru moșteniri. Þigănci venite să ia apă sfințită pentru făcut sau desfăcut farmece, fete care doreau să se mărite, orășence părăsite de soți sau iubiți. Se mai strecura și câte un bărbat dornic să pipăie, folosindu-se de înghesuială, trupul bine făcut al vreunei tinerele. Odată depistat intrusul, furia colectivă îl azvârlea repede afară din rând. Ana încerca să nu asculte sporovăiala celor din jur. Sporovăială aidoma celei de la cozile la carne, sau la alte produse ce nu se găseau ușor pe vremea lui Ceaușescu. Ea încerca să repete în gând rugăciuni. Dar orgoliul rănit și gelozia nu-i dădeau o stare propice înălțării spirituale. Pendulând între implorare și furie, era agățată de lumânarea din mână cu toată greutatea sufletului; ca un alpinist de coarda ce-i va susține greutatea trupului, în cazul în care s-ar prăbuși în gol.
Dar nu numai la Biserică povestea ea ce i se întâmplase. Se plânsese prietenelor, vânzătoarei de la magazinul de pâine și oricărei alte femei cu care se nimerea să intre în vorbă. Doar vecinilor de bloc nu le spusese nimic. Îi era rușine! Deși îi venea să plângă și să le strige: „A plecat soțul meu. M-a părăsit! Înțelegeți prin ce trec?” Îi era rușine să recunoască faptul în sine. Ar fi fost o umilință prea mare.
Începuse să slăbească pentru că ținea posturi lungi și severe, în speranța că Dumnezeu o să-i rezolve astfel problema mai repede. Dumnezeu nu dădea însă semne că are de gând să se grăbească. Așteptarea o tulbura și mai tare, supărându-se acum și pe Dumnezeu. Poate, dar nu vrea! Își spunea furioasă. Nu-i păsa de suferința ei. Se simțea părăsită și de Dumnezeu. Începuse să se fardeze și purta haine excesiv de tinerești. Dar la vârsta ei efectul era dezastruos. Îi mai adăuga cel puțin 10 ani în plus, iar disperarea devenea vizibilă ca un bec ce-ți explodează în față. Și Ana nu era capabilă să se privească pe ea însăși. Privirea ei rămăsese agățată undeva în trecut, de chipul celei ce fusese cândva, la 20 de ani, când Dan se îndrăgostise de ea..
Ultima discuție cu Dan o obseda: „De ce nu vrei tu să pricepi că nu te mai iubesc?” – îi spusese el cu un calm ce se vroia convingător și fără replică. „M-am străduit, am încercat, am așteptat, dar nu se mai poate. Trebuie să-ți accepți situația cu demnitate.” Vocea lui începuse să tremure de enervare și, evident, nu avea chef de ceea ce numea el teatru ieftin. Discuția o socotea încheiată, nu mai era nimic de adăugat. Apoi plecase hotărât, neînduplecat, fugind efectiv de rugămințile și bocetele ei! Se auzea pe ea însăși, aproape că se și vedea. Îi era rușine cât de deplorabilă putea să fie. Nu se putuse stăpâni, pentru că dincolo de orice manifestare exterioară lamentabilă, spaima și durerea erau reale. Starea de rău fizic devenise maximă: totul era negru, dens, învârtindu-se nebunește, dezmembrându-i coastele până la răsuflarea ce se desfăcea în opinteli sacadate, seci, goale. Se comportase ca toate gâsculițele de mahala: o femeie nepieptănată, care se lamenta cu hainele în dezordine, încălțată cu un singur papuc, celălalt îi alunecase din picior și se rostogolise pe parchet undeva sub un scaun…O alta, disperată, care țipa isteric, repetând mecanic argumente verbale perimate: „ Nu te gândești la copilașii noștri? Eu ce am să mă fac?” Hohotea cu sughițuri încercând în zadar să se agațe de brațul lui.
Utilizase inconștient același clișeu folosit de toate femeile pe care le considerase proaste, inculte, stupide. Devenise una dintre ființele acelea pe care atât le disprețuise…
( va urma)


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!