agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2294 .



Anunț la mica publicitate - fragment -1
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ameliamo ]

2010-02-11  |     | 




Peste câmp alerga o femeia cu o sticlă de votcă la subsuoară. Eva strângea sticla cu putere sub brațul îndoit. Mâna se încleștase pe gâtul sticlei, lângă dop. Brațul îi amorțise. Lichidul din sticlă se clătina la fiecare pas. Pașii Evei se clătinau printre brazde. Se duceau spre locul unde fusese șanțul satului. Ochii Evei însă nu priveau într-acolo. Priveau spre pământ. Picioarele se împiedicau de bulgări. Bulgării săreau și se sfărâmau. Și bulgărele din pieptul ei sărea, dar încă nu se sfărâmase. Inima vroia să scape din strânsoarea coastelor și să fugă. Dacă ar fi scăpat unde s-ar fi dus? Oriunde. Gândurile erau brazde, arătură nouă peste un pământ vechi. Pământul din satul ei. De ce dracu’ se întorsese aici? Nu putea să înțeleagă. De tâmpită, altfel nu-și putea explica ce o apucase să pornească la drum, înițial fără țel precis și totuși să se trezească aici. Probabil că fusese beată moartă; mai mersese întâi și la Ion. Ce crezuse, că va fi primită cu flori? Că o să-i zică: “bine ai venit, eu te-am așteptat”? Ion, singura amintire limpede precum coniacul, care nu dispărea oricât de multă votcă și-ar fi turnat pe gât. Locul ei preferat era în sticla cu votcă. Acolo era întotdeauna cald și se topeau toate problemele, uite așa, la comandă. Baba o învățase să creadă în povești, puteau fi și rele și bune.
De câte ori se rotise pământul de la plecarea ei? Cine putea ști! Pământul se rotea întotdeauna prea repede; îi fugea mereu de sub picioare. Luna stătea sus atârnată de stele. Jos, câmpul nu avea de ce să atârne, poate numai de noapte. Eva se opri lângă ceea ce fusese cândva șanțul satului: două maluri șterse. Iarba era uscată, fructele ciulinilor, coapte, rânjeau în tufele țepoase; aveau și ele țepi pentru agățat, dacă nu aveau de cine, se agățau de vânt. Mintea Evei se agăța de trecut. Trecutul era plin de morți; unii morți de-a binelea, alții în așteptare, dar nu printre gândurile ei.
Vântul scuturase aburii de votcă și îi gonise somnul. Aici a fost!.. își zise Eva. Aici a fost coliba Babei, ceva mai încolo, cocioaba mamei Tinca. Nu mai rămăsese nimic în afară de ciulini. Ciulinii fuseseră aici dintotdeauna.
Eva ținea în mâna dreaptă șalul mototolit pe jumătate. Franjurile i se încurcaseră printre degete. Degetele încercau să se desfacă. Mintea desfăcută din aburii beției înțelesese că Ion țipase la ea în gară. Eva nu pricepea însă cum ajunsese șalul ei la Ion!
Ion nu o recunoscuse când bătuse la el în poartă. Nu o recunoscuse și nu o lăsase să-i vorbească. O gonise amenințând-o cu cei doi dulăi ce o lătrau de după gard:

- Cară-te cerșetoareo! Ce-ai venit la mine?! Eu nu dau pomană la vagaboande. Valea, că pun câinii pe tine!

Așa îi vorbise. Atunci, de ce îi adusese șalul în gară? De unde avea Ion șalul ei?!

Eva își puse fața în șal și plânse. Lacrimile udau șalul și trezeau mirosuri vechi. Parfum de flori și de ambră. Parfumul îi purtă sufletul... departe.
Ce-și amintea? Amețeala ce o cuprinsese la vederea luminilor orașului. Fusese ca și cum o lopată o scosese dintr-o groapă adâncă. O groapă în care era prinsă între rădăcini. De când se născuse, nu văzuse în jurul ei altceva decât pământ.Pământ aspru, uscat sau moale și clisos; îi îneca visele. La ce ar fi putut ea să viseze printre colibe de lut și sărăcie? Îi păruse că ajunsese în rai. Un rai negru, zgomotos, dar sclipitor. De unde ar fi putut ea să știe cum e raiul adevăratul? Altceva nu a mai văzut în afară de noapte cât timp a stat acolo, în oraș. Doar aeroportul, la plecare; fusese o zi însorită. Până la aeroport o dusese duba poliției. Duba nu avea ferestre. Nici camera unde o ținuse închisă madame Claude nu avusese. Câți ani avea când ajunsese acolo? Poate paisprezece sau poate nici nu îi împlinise.

Rupi o floricică de pe câmp și spui: e prea frumoasă pentru câmp. Locul ei este într-un pahar de cristal. Dar apa din pahar se împute. Floarea se ofilește și o arunci la gunoi. Unde fusese locul ei?

Dinții mari, bombați și lucioși ai madamei Claude împingeau lateral colțurile buzelor îngroșate cu silicon. Madame Claude zâmbea. Gura ei părea o felie de pepene roșu cu semințe albe.
Pe acolo nu se prea mănâncă pepeni roșii, numai verzi. Li se spune melon.

Madame Claude șoptea cu vocea ei groasă la urechea domnului distins, ce purta pe cap un melon (pălărie):

- C’est mignonne cette petite roumaine! Elle est très jeune. La plus jeune des toutes mes filles.

Ochii domnului cu melon au scăpărat printre zbârcituri ca o brichetă. Se rotunjiră și se aruncară lacomi pe decolteul Evei și apoi mai jos. Mult mai jos.

- Oui,.. oui!... Confirmă bărbia ciobită la mijloc și nasul ascuțit al domnului cu melon. Limba lui plescăia salivă.

Madame Claude nu era franțuzoaică. Dar madame Claude avea acte. Eva nu avea niciun fel de act. Eva fusese adusă clandestin. Eva fusese o afacere. Trebuia să fie ferită de ochii polițiștilor. Ochii lor scotoceau peste tot. Eva fusese încuiată în camera de la subsol. Camera nu avea ferestre. Doar o lumină roșiatică se scurgea din plafon peste roșul așternutului. O oglindă mare se căsca pe un perete. Oglinda înghițise multe trupuri goale. Eva purta desuuri frumoase, roșii. Peste ele nimic altceva. Nici nu îi trebuia. În cameră era cald și te sufoca mirosul de mosc.
Cum ajunsese ea acolo?! Cum?

Pământul uscat și prăfos i se prinsese de palme. Palmele erau ude. Își ștersese cu ele lacrimile de pe față. Fața i se mânjise cu pământ. Devenise la fel de neagră ca noaptea. Întunericul nopții îi apăsa inima. Se opintea cu zvâcniri scurte să i-o scoată afară din piept. Coastele din nou, nu o lăsau. Unde să se mai ducă acum, când ajunsese acasă? Eva scoase dopul sticlei. Mâna îi tremura. Și sticla tremura. Duse sticla la gură și bău. Nu era nevoie să înghită. Votca se descurca singură; știa drumul. Se lungi peste brazdă. Luna o acoperi cu umbra unui tufiș de ciulin. Eva nu mai era. Pământul sforăia încetișor.

Se făcea că redevenise o fetiță cu părul câlțos. Se juca în noroiul din mijlocul drumului. Nu era drum, ci un fel de șanț ce se strecura printre colibele de chirpici. După fiecare ploaie, acolo se aduna apă. Apa se făcea noroi. Noroiul se usca și se făcea praf. Praf erau și visele celor ce locuiau acolo. Dar asta nu îi împiedica să viseze.

Nu se juca singură. Era și Ion. El nu era dintre ai lor. Părinții luiIon aveau casa în sat. Părinții lui Ion aveau o casă, nu o colibă. După ce ploua, Ion venea aici să se joace. Numai aici, în șanț, se aduna apă mai multă. Băteau apa cu picioarele și țipau. Stropii le săreau pe față. Se făceau bube dulci. De ce le-o fi spunând dulci, când ustură?

Coliba Evei era pe jumătate săpată în pământ. Era mai simplu așa. Dacă mureai, erai pe jumătate îngropat. Acolo locuise o bătrână. Bătrâna nu fusese bunica ei, dar îi spunea Baba. Așa îi spunea tot satul. Ea o găsise pe maică-sa pe câmp, mai mult moartă decât vie. O luase la ea.
Era gravidă. Îi purtase de grijă ca unei fiice. Mama Evei nu știa cine este și de unde vine. Nu știa nici cine fusese tatăl Evei. Și nici ce și cum se întâmplase. Eva se născuse în colibă.

Mai fuseseră acolo, ceva mai departe, câteva case de chirpici. Nu erau săpate în pământ ca a lor. Erau lipite de suprafața lui. Erau lipite cu balegă și noroi. Toate aveau o prispă cu stâlpii înfipți în acoperișul de paie și doar câte o cameră. Acolo locuiau bunici, părinți și copii. Camerele aveau doar lavițe puse una lângă alta și sobă de
pământ. Nu se gătea acolo decât iarna sau dacă ploua. În fața caselor se făcea foc de lemne și deasupra lui se punea un ceaun pentru pregătit mâncarea. Undeva mai departe fusese o pădurice de salcâmi. Furau lemne de acolo. Copiii se jucau cu toții afară. Seara se adunau la focul făcut de Baba. Coceau porumb de furat.
Boabele trosneau pe jar. Gurile copiilor erau pline de cenușă. Baba le spunea povești cu zâne și vrăjitoare. Cei doi dinți din față i se mișcau odată cu limba. Când povestea despre vrăjitoare copiii se uitau la ea. Dar de ea nu le era frică. Baba era o femeie bună. O îngrijise
și pe Eva.

Mama Evei se comporta ciudat când era lună plină. Începea să urle ca lupul. Oamenii spuneau că probabil o chemau vârcolacii. Dacă nu știau de unde venise, ce puteau să zică? În rest era liniștită. Stătea într-un colț, în fundul colibei și torcea lână. Baba o învățase să toarcă. Îi mai aduceau din când în când lână la tors, femeile din sat.
În special cele care-și căutau bărbat. Ea torcea lână în fire atât de subțiri că ai fi zis că-s de mătase. Lumea spunea că sunt vrăjite. Dacă purtai haine făcute din ele se îndrăgostea de tine cine vroiai tu.

Eva mai crescuse. Picioarele i se înălțau din noroi, ca la barză. Dar nu semănau a picioare de barză. Erau frumoase.
Maică-sa îi făcuse și ei un șal dintr-un rest de lână. Pentru că lâna fusese puțină, torsese firul atât de subțire, încât îl vedeai doar în lumină. Atunci strălucea. Șalul ei era cel mai frumos lucru din câte făcuse maică-sa. Îl făcuse pentru Eva. Eva îl iubea. Era frumos și păstra dragostea mamei în el.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!