poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2260 .



Viața mea zbuciumată și adevărată, de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VII)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2010-03-11  |     | 



În vara aceea, într-o seară, un urs s-a repezit în oi pe la ora trei noaptea. Αveam doi câini răi și cu putere pe care îi hrăneam numai cu lapte Dumicot. Când s-au încăierat câinii cu ursul, acesta țipa că îi rupeau pielea câinii, dar și ambițios ursul. Cu toți câinii care îl rupeau la spate, prindea câte o oaie și o arunca într-o râpă. Când a văzut bunicul că deși câinii îl rupeau pe urs, acesta nu pleca și zdrobea mereu oi, a luat doi tăciuni aprinși, s-a apropiat de urs și i-a trântit ursului tăciunii cu foc. Atunci ursul s-a speriat și a luat-o la fugă. Așa am scăpat de urs.
Dar ce să vezi? Când s-a dus bunicul să vadă, erau mai mult de douăzeci de oi aruncate în râpă, zece din ele moarte, iar restul cu picioarele rupte și bolnave. Spuneau cei bătrâni că nu țin minte să se mai fi întâmplat așa ceva.
Am avut o dată un câine care nu se lăsa până nu-l trântea pe lup. Dar era și o lupoaică pe care nu o mușca, doar se ducea pe lângă ea. Norocul meu era că nu mânca lupoaica oi. Era cuminte și de multe ori o vedeam prin preajmă. S-a împrietenit și cu noi, oamenii. Dacă am văzut că nu strică nimic, n-am vrut s-o împușcăm, că pe atunci aveam armă. Căci nu întotdeauna aveam armă, fiind interzise de lege.
Să vă povestesc acum altceva. Într-o vară au apărut prin regiunea noastră niște hoți. Pe unul îl chema Tranda, iar pe celălalt Furfolea. Aceștia prindeau lumea, îi jefuiau de bani. Îi băteau rău pe cei prinși până când le spuneau unde au banii ascunși, sau unde-i cutare bogătaș și multe altele. Erau doi bărbați din neamul meu, pe unul îl chema Zarcada și pe celălalt Dinu, pe care acești hoți i-au legat de mâini și de picioare și le-au pus ouă fierte, încinse drept pe piele, frigându-i. Așa cei chinuiți au spus în cele din urmă locul unde se ascundea bogătașul căutat de hoți, iar hoții l-au prins pe acesta și i-au luat toți banii.
Dar pe urmă poliția a fost informată că cei doi au spus hoților despre bogătaș și i-au bătut de i-au nenorocit ca să spună unde sunt hoții. O săptămână i-a ținut poliția numai într-o bătaie. Atunci acești doi bărbați din neamul meu Zarcada și Dinu au declarat la poliție: „Dați-ne drumul, că noi mergem și îi omorâm pe amândoi hoții. Dar să ne dați arme!” Zis și făcut.
Au plecat și s-au întâlnit cu hoții Căci aceștia doi, Dinu și Zarcada, după ce l-au predat pe bogătaș s-au împrietenit cu hoții, altfel nici nu s-ar fi apropiat de ei. Atunci când s-au întâlnit deci cu hoții, au început să se vaite că poliția i-a omorât din bătaie, s-au dezbrăcat în fața hoților și le-au arătat vânătăile de pe corp. Văzându-i hoții așa de vineți, s-au convins de prietenia lor și s-au întovărășit cu ei.
Într-o seară, trebuiau să se ducă la o turmă de oi și să ia o oaie, să o taie și să o mănânce. S-a întâmplat că s-au dus unul dintre hoți cu unul dintre bătuți, Furfolea și cu Dinu. Cei doi „bătuți” au făcut un plan: când va fi să vină cu oaia încoace și să schimbe oaia între ei, căci oaia era grea și nu putea numai unul s-o ducă, Dinu să-l înjunghie pe Furfolea. Zis și făcut.
Pe când veneau deci cu oaia în spinare o schimbau de la unul la altul, ba o ținea unul dintre ei, ba celălalt. Iar la un moment dat, când o luă hoțul ăl vechi, Furfolea, Dinu a băgat cuțitul în el pe la spate și l-a omorât, lăsându-l acolo. Hoțul cel nou, Dinu, a luat oaia și s-a dus la ceilalți. Hoțul vechi care se numea Tranda dormea. Celălalt era atent și s-au năpustit amândoi asupra lui Tranda cu cuțitele și l-au omorât.
Dar a dat și norocul pe acești doi bătuți, că statul grec pusese un premiu pe capul hoților, că cel care îi va denunța sau îi va omorî va primi două milioane de drahme. Dinu și Zarcada au primit astfel acești bani și s-au făcut milionari.
Să vedeți însă ce șmecherie a vrut să facă comandantul poliției. El știa că premiul este de două milioane de drahme. Iar când s-au dus ăștia care i-au omorât pe hoți cu capetele lor în mână la poliție, comandantul poliției le-a spus să nu spună că i-au omorât ei, ci să declare că i-a omorât poliția, căci altfel or să vină neamurile hoților ca să se răzbune și să-i omoare.
Cei doi au fost la început de acord, fiindcă nici ei nu știau de cele două milioane de drahme ca răsplată pentru cei care îi vor omorî pe hoți. Dar după cercetări s-a dovedit că nu i-a omorât comandantul poliției, ci Dinu și cu Zarcada. Atunci pe comandant l-au degradat din cauza declarației mincinoase, iar Dinu și Zarcada au luat cele două milioane. Fiecare dintre ei și-a cumpărat câte o vilă la Atena, automobile și nu știu câte alte bunătăți.
O dată, pe când eram eu mic, cam la vreo zece ani, veneam de la mare la munte împreună cu tata, mama și cu toată familia, cu cai încărcați cu saci plini de covoare, haine și provizii de hrană. Chiar eram pe drum, cu un cârlig în mână, când vine lângă mine unul pe care îl chema Tușa și-mi spune: „De ce mi-ai luat cârligul? Cârligul era al meu!” Și pune mâna să-mi ia cârligul. Eu i-am zis atunci: „Nu vezi că cârligul nu e al tău?”, dar nici n-a vrut să audă.
Tata, când a văzut că ăla dă în mine, vine, îl ia de gât și îl trântește cât colo, dar se reped alți doi din neamul lui Tușa și acum erau câteșitrei pe tata. Eu, care aveam pe atunci aproape zece ani, când văd că toți trei s-au repezit să dea în tata, o dată mă apropii de Tușu și îi dau una cu cârligul, cu amândouă mâinile, cât am putut de tare. L-am lovit pe falcă, pe os și într-un minut falca i s-a umflat de nu mai vedea cu ochii. Atunci Tușu a alergat după mine să mă prindă, dar degeaba, că eram eu atuncea la zece ani, dar la fugă nici cu câinii nu putea să mă prindă!
Să vedeți însă ce încercare am avut. Era acolo un râu mare, care venea din câmp și mai jos se împreuna cu un munte. Printre munte și pârâu trecea un drum lat cam de vreo patru metri. Pe o parte a lui era râul, iar pe cealaltă prăpastie, nu puteai să treci pe nicăieri altundeva. Tușu s-a pitit într-o tufă între prăpastie și râu și mă pândea să trec, ca să mă prindă. Eu l-am văzut că stă acolo și mă pândește și atunci m-am pitit și eu într-o tufă și mă uitam la el dacă pleacă sau mai stă.
După vreo oră de așteptat se întâmplă că vine fratele lui Tușu călare pe un cal și începe să mă strige: „Măi Mitică! Măi Mitică!” Eu, când l-am văzut pe fratele lui Tușu, George îl chema, am ieșit imediat din tufă, căci mă iubea așa de mult acest George și eu îl iubeam foarte mult! Când m-a văzut, mi-a spus: „Unde-i nebunul de frate-miu? Lasă că îl aranjez eu. Suie-te pe cal la spatele meu.” „Nu, nene George, că Tușu stă acolo în cărare cu toporul în mână.” „Nu ai nici o frică, că îi rup oasele dacă se atinge de tine.”
Atunci am încălecat pe cal la spatele lui nenea George și am ajuns la trecerea aceea strâmtă. „Uite, nene George, în tufa aceea este!” Nici n-am terminat vorba că se repede Tușu cu toporul și până să coboare nenea George de pe cal m-a lovit cu toporul pe braț. Dar nu am pățit nimic, numai haina mi-a tăiat-o puțin. Doamne, când a coborât nenea George de pe cal și l-a prins pe fratele lui, Tușu, l-a nenorocit în bătaie. Îi dădea și îi spunea: „Măi, nenorocitule, cu copilul ăsta vrei să te bați tu și dai cu toporul în el?” Domnule, m-am speriat eu de câte i-a dat!
Atunci nenea George se suie pe cal în față și eu la spatele lui și am ajuns la locul unde poposea familia noastră cu încă șapte familii, împreună cu care își puseseră corturile la un loc. Poate nu știți ce înseamnă cârlig. Este un băț din lemn de corn, lung de un metru și jumătate, puțin mai gros ca degetul mare, iar la vârful bățului are pusă tot din lemn o cârlibană îndoită puțin. O desenez ca să aveți idee. Cârligul acesta este făcut să prinzi oile de picior mai de departe, ca să nu se sperie. Iar când le intră piciorul aici, nu mai iese din cârlig.
Să vedeți ce s-a întâmplat mai pe seară. Aveam un frate, pe nume Hristache, Dumnezeu să-l odihnească, căci s-a dus demult dintre noi. El era mult mai mare ca mine, avea vreo douăzeci de ani și era foarte luptător. Atunci când s-au întâmplat cele ce v-am spus el era plecat cu turma de oi. Când a venit seara acasă și a auzit ce-am pățit, a luat toporul din cort și s-a dus să-l caute pe Tușu. Dar Tușu atunci s-a ascuns, că știa ce-l aștepta. Toată noaptea l-a căutat Hristache, însă n-a putut să-l găsească. Dacă îl găsea, era vai de pielea lui! Atunci era primăvară. Dar în vara aceea tot l-a prins, la munte, și l-a bătut de l-a făcut măr, apoi l-a legat cu frânghia de măgar și i-a spus: „Să mergi după măgar că de nu, iar te iau la bătaie.” Căci fiecare turmă avea cu ea și un măgar, care transporta alimente și haine necesare ciobanului.. Și a mers Tușu după măgar toată ziua, iar seara i-a dat drumul și a plecat la oile lui. Fratele meu Hristache avea așa o putere, că nici trei persoane împreună nu puteau să-l doboare. Era cum e fierul!
Era o dată fratele meu Hristache cu oile pe munte. Pe atunci avea vreo douăzeci și șase de ani și era de o putere nemaipomenită. Ziua, pe la ora nouă, oile pășteau, când veniră la oi, la fratele meu, trei persoane dintre cunoscuți. Ei își făcuseră un plan cum să-l ia, ca să nu bănuiască fratele meu că au venit cu un gând rău. I-au spus deci așa: „Ce mai faci, vere, că noi suntem neamuri!”, și așa mai departe. S-au așezat atunci pe iarbă câteșipatru și se întreceau să-l laude pe fratele meu, dar el nici nu și-a închipuit ce voiau acești trei oameni, vecini de pe-acolo, chiar și puțin neamuri. Ei își pierduseră niște oi și credeau că fratele meu le-a găsit și le-a tăiat.
După ce au stat puțin de vorbă, cei trei și-au făcut semn și prin consemn au sărit câteșitrei asupra fratelui meu, cum stătea el jos pe iarbă. Dar când s-a înfuriat o dată Hristache și a început să le dea câte un brânci la fiecare, au început să cadă unul încoace, altul încolo. Și când a luat cârligul... numai pe unul a putut să-l prindă, că ceilalți doi fugeau de rupeau pământul. Iar cel pe care l-a prins, trei zile a stat bolnav în pat de câtă bătaie a mâncat. Fratele meu nu numai că era puternic, dar era cu inimă tare, nu știa ce-i frica.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!