agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2442 .



La cules de rodii în cartierul Rahova 5
proză [ ]
roman de amintiri 5/La Barieră

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Almalo ]

2010-03-28  |     | 







Intersecția principală din cartier nu se numește astăzi nicicum.

În rotonda, care e de fapt un fel de hexagon turmentat, se ciocnește Strada Antiaeriană (arată ca o șosea adevărată, pe ea în alte vremuri treceau chiar și tancuri – după cum zicea domnul Fleacă, care le știa pe toate) cu ultimii metri din Podul Calicilor (astăzi Calea Rahovei), ceea ce se vede cu ochiul liber, când te uiți la balcoanele blocurilor și la oamenii, care-și păzesc letargic magazinașele de jur împrejurul intersecției. Podul Calicilor continuă drept înainte prin gropi, intrând cu tot praful, ori molozul adunat pe traseu, direct în Șoseaua Alexandriei.

Tot de aici pornește Șoseaua Măgurele, ce se sfârșește abia peste șase kilometri drept la Institutul de Fizică Atomică, spațiu care și-a propus să fie orășel studențesc. Cei câțiva studenți chinezi și arabi uneori îi dau un aer internațional.

În anii șaizeci inoficial acest diform AICI se numea La Barieră.

Noi copiii eram siguri: undeva trebuie să fie ascunsă o barieră adevărată, știută numai de cei mari ca să îi prindă pe cei mici, adică pe noi, care hălăduiam după școală ori în vacanțe pe străzile cartierului după curiozități: dulciuri de la tantilele (femei la plural pe vremea aceea) care stăteau în fața porții, cât era ziua de lungă, ba și vara seara în praful autobuzelor, coliva de pe la morții care se odihneau în cămăruțe joase, păziți să nu o ia din loc de bărbați amețiți și muște grase, apoi căutam biciclete sau triciclete vechi. Ale noastre aveam voie să le scoatem în public doar duminica.

Și astăzi bătrânii zic “la Barieră” și toată lumea știe despre ce e vorba. Pe hartă numele La Barieră nu există.

.............................................

Am întrebat cândva vecinii, care acum nu mai sunt printre noi, ce știu despre denumirea “La Barieră”.

Bătrânul Bobric (sună a croat!) de pe strada Șoseaua Vârteju - care era de fapt o simplă stradă ce ducea până în comuna Vârteju, și care avea cele mai bune prune într-o curte tare înghesuită, de nu se supăra nimeni când ceream să ne dea din ele - , el a fost de părere că îi spune “la Barieră” pentru că acolo se termină linia de tramvai și se “sfârșește de-a dreptul raionu’ ”, adică trage să moară raionul Lenin.

Podul Calicilor va să zică se găsea în Raionul Lenin. Acesta nu era condus de un edil anume. Totul, totul, dar absolut totul, adică toate cartierele și periferiile, orașele și satele, străzile și blocurile, fabricile și școlile, marea și munții, pădurile și “cântecul de rață”.....cum zice o glumiță, erau conduse toate în același timp de un singur tovăraș, Che-ul românesc, rămas neîmpușcat multă vreme.

El apărea deghizat ba în muncitor, ba în sudor, brutar, mecanic sau țăran, depinde unde îl pozau și unde credea el că știe să mimeze cel mai bine. Sper să găsim în arhivă o poză în care el e cu un urs. L-am admirat când eram mică și eram convinsă că tare s-a luptat să îl prindă pe urs și să-l convingă să stea la pozat… Noi, copiii din cartier, nu prea stăteam locului nici la pozat. D’apoi un urs!

Acasă nu aveam voie să vorbim despre acest tovarăș, ori se vorbea în șoaptă, îi spuneam N.C..

Bucureștiul, până la reforma ceaușistă, trăia foarte bine în “raioane”, ce purtau numele celor mai luminați fii ai poporului. Nu-mi amintesc decât de o singură “fiică”, una Elena, dar care în principal nu era fiica poporului, ci “Tanti Leana din capul satului” în bancurile la care râdeam de ne stricam. Râdeam mult de tot, mai mult decât azi.

Acești “fii”, trebuie să mai adaug pentru a lămuri ce făceau fiii și tăvarășul, ei bine, ne-au luminat atât de tare, încât la prima scurtcircuitare socială s-a dat totul peste cap și am ramas fără raioane, romanțe și La Barieră.

Nu existau baroni locali în nici un cântec pentru că nu existau maneliști. Nu existau maneliști pentru că lumea asculta Gică Petrescu, Ioana Radu sau Maria Tănase, muzică de dor și inimă albastră, dar prelucrată de muzicieni și textieri – la difuzoare de stradă, în zilele de sărbătoare, sau la radiouri mici pe pervazul ferestrelor de lemn fără grilaje, pe care se cățărau prin forțe proprii zorelele mov sau albe.

............................................................

La Bariera a existat fără probleme, fără stop, fără reclame jupuite de grindină și praf ori elementul de pază, pe care scrie acum pe tricouri negre mulate pe mușchi beton “security” (de care ți-e mai frică decât de hoții adevărați).

Am luat pulsul Raionului Lenin, o intersecție înconjurată de pomi, de magazine mici și primitoare cu miros de cafea adevărată, bomboane de ciocolată amăruie și fondante, fără coloranți, sau semințe prăjite “de la Ioana și Olimpia”, care avea un bărbat “la unitate”, adică angajat în unitatea de alături, și avea astfel voie să vândă cornetele de semințe fără nici o problemă. Tanti Olimpia avea și o mașină în fața curții, direct în intersecție, o Volgă mare și gri. Nu am văzut-o mișcată din loc niciodată și nici n-o șofa nimeni, dar era simbol de mare bunăstare. Probabil o cumpăraseră din banii pe semințe.

“Taxele pe venit”erau necunoscute și nimeni nu s-ar fi așteptat ca într-o generație până și cuvintele să fie întoarse pe dos și date la o “croitorie de vorbe”. De pildă, “romanțele” au devenit “manele”, din care unii s-au îmbogățit tare de tot, încât li se iartă azi mediocritatea și printre dinții lor de aur își permit “a vorbi către națiune”.

Tot la televizor și cu același patos ca și Tovarășul! Astăzi publicul nu mai dă nici din cap când crede că ceva nu e bine. Astăzi se tace într-un fel arțăgos, și nici nu se mai speră în vremuri mai bune pe trotoarele de la La Bariera, pe lângă o bere de Azuga or mici împăturiți în ziarul “Informația Bucureștiului”.

“Spălătoria răului”, cum numea mama bodega, într-un fel făcea bine, mulți nu trebuiau să fie singuri, se ajutau cu vorba sau cu o cinzeacă și uneori îi vedeai sprijinindu-se unii de alții chiuind refrene doar de ei știute. Plecau pe mijlocul Șoselii Măgurele, ajungând acasă foarte târziu, printre țipete de copii și înjurături de femei posomorâte de grijile zilnice.

………………………………………………………………………
Unii îl numeau Majoru alții Mater, vecinul lui Bobric, un bărbat mereu îmbrăcat în costum de general, care nu știu dacă se numea așa cum își spunea sau chiar era general. Avea o nevastă, doamna Mater, de dimineața până seara fardată strident și vopsită într-un negru ca noaptea. Nu aveau copii și nici nu erau buni, dacă ne pierdeam mingea prin curtea lor.

Acest general Mater susținea că nemții, ăia de-au venit cotropitori peste București și au furat tot aurul țării, i-au spus intersecției La Bariera. Ei au pus acolo o barieră, când au intrat cu tancurile și puteau să controleze astfel ieșirile și intrările în oraș.

Nea Sandu Găuță, violonistul subțirel, calm și cu pălărie, un fel de Social Club-ul cartierului Rahova, cu trei copii de trei culori ce se certau toată ziua, ba între ei, ba cu vecinii, nu știa prea multe despre La Bariera, dar acolo pe marginea ei a trăit mai mult de-o jumătate de veac, cântând la vioară cu patos, cu bucurie și calm în privirea lui cenușie, valsuri austriece probabil auzite de te miri unde.

Acolo se făceau înțelegerile pentru viitoarele cununii și nunți, se închiriau hamali și căruțe pentru toate ocaziile, acolo pe colțul din dreapta unde era bodega mică cu o tejghea joasă, scaune de plastic pe care nu se știe de ce nu le fura nimeni, pe terasa care stătea într-un fel chiar în drum, nederanjând însă prea tare, până la “Eliberarea” din 89.

Șeful căruțaș pe zonă se numea domnul Pațac, avea doi cai, o căruță mare pentru scânduri lungi și una mică pentru saci. Om falnic, cu cea mai mare burtă dintre toți locuitorii de pe Șoseaua Măgurele, cu o mustață ce îi ajungea pe piept și o nevastă opusul lui, pitică, slabă, se mișca repede, făcea prețurile la tocmeală și era mereu îmbrăcată în negru. Tanti Pațac era șeful instituției care transporta tot ce nu putea fi cărat cu brațele. Familia Pațac nu avea copii, avea angajați câțiva nevoiași care stăteau la ei pe casă și masă. Terenul lor cu casa care era formată din câteva camere mari și câteva camere mici din pământ, era vecin cu cea a arhitectului Brătianu, doctorul de pomi, altoia și găsea soluția tuturor bolilor la vița de vie ori a trandafirilor.

Cei care beau prea mult se odihneau pe colțurile Barierei și își continuau afacerile sau beția după o scurtă trezire cu pâine caldă, cârnați proaspeți cu gogonele și varză murată în butoaie uriașe.


......................................................
Vis-à-vis era un centru de pâine, o alimentară și mai mică, unde un “mandatar deștept vienez” adusese cândva râșnițe uriașe din cupru roșcat închis. Mama mi le arăta de fiecare dată și zicea cu pieptul împăcat: “Astea mai sunt din cele de dinaintea războiului”, un fel de “bine că ele măcar au scăpat”. Cu ele se măcinau continu boabe frumoase de-un singur sortiment, venite în saci mari, pe care stăteau scrise litere cu smoală în limba engleză. Dar atunci engleza era limba dușmanului de clasă, toată lumea în jurul meu învăța rusa din manuale “Să învățăm limba rusa cântând”. Dar pe nici un sac, egal ce era în el, nu scria nimic în rusă.

În singurul frigider al măcelariei de-o șchioapă erau expuse și capete de miel, porc sau iepure cu ochi fără gene, ce mă înspăimântau cu privirea lor fixă și rece. Nu mai mâncam carne o vreme de frică să nu fi înghițit un ochi.

Fosta frizerie este astăzi un mic magazin cu tot felul de fiare. Ea era plasată direct în stația de autobuz. În timp ce așteptai, te puteai tunde, bărbieri sau puteai sta pur și simplu de vorbă despre știrile venite prin sita unui radio vechi, uitat probabil de soldații germani.

Totul era îngust, dar curat, mirosind a săpun. Nu știu dacă dezinfecția se făcea cu altceva decât cu spirt sau o piatră amară, dar nu-mi amintesc ca cineva să fi avut apoi vreo exemă. Piepțenii erau din os sau dintr-un fel de metal argintiu și rezistenți, nu din plastic. Pedichiura și manechiura nu se făceau decât de la Piața Rahova spre oraș, aici nici vorbă. Frizerul era un bărbat mic, șchiop, cu o nevastă la fel de mică și aproape oarbă. Precis că nu aveau prea mare școală de frizeri, dar scaunele lor erau mereu pline cu oameni mulțumiți. Înaintea sărbătorilor așteptau ciorchine la ușă, atunci aduceau și copiii.

Eu mergeam la Ciufulici, la nenea frizerul n-am fost niciodată, decât mă uitam prin geam și n-aveam curaj să întreb de unde a luat ligheanele de porțelan italienesc. Astăzi sunt sigură: tot vreun soldat german le adusese, ca să fie sigur că frizerul îl tratează curat “ca la el acasă”, adică în Germania dinainte de Război.
............................................................

Pescăria era o tarabă mare, pe care tronau ligheane înconjurată cu găleți, toate pline cu pești vii,lângă cișmeaua din colțul bisericii, ce era continuu plină. Pe vremea aceea singurii pești morți erau în conserve albăstrui cu o sardea prăfuită sau cei câțiva de decor între cuburi mari de gheață. Ah, să nu uităm: frigiderul era o raritate, il chema Fram sau Polar si il aveau doar cei cu dare de mână, restul omenirii cumpara gheață, de pildă prin Cotroceni unde stăteau multi elevi copiii lu cutare si cutare, ghiața venea acasa cu omul care aduce ghiata.

Biserica era mereu plină ochi: era atât de mică încât alaiul de oameni la sărbători, nunți sau înmormântări inunda de fiecare dată Șoseaua Măgurele.

Astăzi cetățenii cu dare de mână au renovat lăcașul și au ajutat la refacerea acoperișului și a vitraliilor. Ce era înainte Cârciuma și colțurile din La Bariera înseamnă astăzi Biserica.

Ea, Biserica din La Barieră, este ultimul și singurul martor al celor șase decenii care au trecut peste acest colț de Rahova. Restul gardurilor, caselor, magazinașelor s-au lăsat privatizate, vândute, demolate, strivite parcă de-un mare bocanc cu plachiuri sau pingele uriașe, ce-a reușit să distrugă prieteniile între violoniștii cartierului cu profesorii școlii de pe șosea, sau buna vecinătate a vânzătorilor cu localnicii.

Ceea ce e mai trist: noii vecini care au cumpărat din economiile lor incredibile din Italia, sau de oriunde, terenurile de pe lângă La Bariera, sau casele localnicilor sărăciți sub valurile democrației, au adus cu ei și tradiții necunoscute cartierului nostru. Procesul de adunare a aluviunilor sufocă malul unui fluviu, proces ce se regăsește astăzi printre oameni.

Prin așa-zisa eliberare de la marginea Europei, unde se află România cu adevărat înscrisă pe hartă, regăsim acest proces natural: aluviuni de tot felul ce sufocă, mărfuri la care cu câteva decenii în urmă nu s-ar fi uitat nimeni, gesturi, vorbe, măscări și mai ales nume pe care le auzi scrâșnite din dinți sau țipate în gura mare... N-am avut desigur nicio colegă pe care s-o cheme Formația. Sau altcineva nu și-ar fi numit nicidecum copilul benevol Telegrama.....

Culorile caselor nu mai sunt albe sau cărămizii sau gri, ci culori dureros de stridente. Uneori cred că vor să imite atmosfera de prin Italia sau Spania, dar acolo acele culori dau bine în altă lumină și sub un alt cer.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!