agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2509 .



Pecetea frigului
proză [ ]
cap I

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lory ]

2010-05-16  |     | 



Se afla întinsă pe pat, nu știa de cât timp era acolo, nu recunoștea nimic din ce zărea în jur - mai bine zis, nu vedea decât forma unor contururi în alb și negru .
Mâna stângă îi era amorțită și durerea moale, egală, o făcea să simtă un frig coborând din ceafă până spre jumătatea pieptului, ca un fir subțire de gheață.
Frigul... dușmanul ei de moarte, cel care o urmărise din copilărie, pe care îl întâlnise prima oară în seara aceea în care tatăl ei o înjunghiase pe maică-sa cu briceagul în braț. Femeia - oarbă complet, la început privise undeva, spre podea, apoi cu privirea aceea goală și parcă dând să schițeze un zâmbet, dusese mâna cealaltă la locul de unde sângele țâșnea în șuvoi. Frământa aluat pentru pască și șorțul alb cu care încinsă începu să absoarbă sângele șiroind din mâna ei îndoită.

Ea era pe scăunelul de lângă soba mare de teracotă, se juca cu o păpușă de cârpă cu ochii din doi nasturi mici și părul frumos împletit din mătase arămie de porumb. Avea încă una, mare și frumoasă, cu rochiță roșie de catifea, dar asta fusese făcută de mâna mamei într-o seară, când îi spusese că tatăl ei, care acum era în cer și care fusese preot o învățase cum să facă tot felul de jucării din lemn și cârpe, lucru pe care îl învățase în anii seminarului de la călugării care slujeau cu rândul în biserica de la Râmeți și se îngrijeau de orfelinatul din Alba. Părea ciudat cum se legase de aceea jucărie, mai puțin estetică și care în mintea ei căpătase viață, avea nevoie de dragoste și de atenția ei. Imaginea păpușii pe care o îngrijea cu instinctul primar al maternității pe care-l are o copilă de șapte ani, avea să fie obsesia înfricoșătoare a nopților ei în care coșmarurile se transformaseră într-o maladie secretă, halucinantă, dureroasă și încet, încet, asumată.
Tatăl, cu ochii tulburi de băutură, înainte de-a ieși pe ușă, dădu cu ochii de ea, care privea mirată la pata imensă, purpurie, care se tot lățea pe albul pânzei șorțului. Se repezi cu ură la ea , îi smulse jucăria sărăcăcioasă din mână și-o scuipă drept pe obrazul mic și palid, de copil suferind; ,,vezi cum curge sângele din mă-ta și nici nu scâncești! nu te doare... la fel ca pe ea... ești ea leită!... animale setoase de sânge! vă rup eu vouă gâtu'... pe rând!''. Luă păpușa de cârpa, dădu la o parte două dure de la ochiul sobei și-o aruncă pe foc. Fetița își sterse obrazul cu mâneca bluzei și după ce el ieși trântind ușa se duse la sobă și luă păpușa din flacăra, nu destul de iute cât s-o cuprindă de tot și-o înveli în preșul din fața sobei, încercând cu disperare s-o ,,salveze de la moarte''.
Mama deschisese ușa dulapului de lemn și căuta ceva să-și lege tăietura îngrozitoare de dedesubtul cotului drept. Orbecăia, pipăind așternuturile de deasupra și mânjind cu sânge tot ce atingea. Fetița reușise să stingă flăcările care-i transformaseră păpușa într-o legătură de cârpe negre și-o ținea strâns la piept, mânjită de tăciuni pe față și mâini, în timp ce-i îngâna ,,gata.... gata, șșșșt! e mama cu tine!''. Când ridicase ochii văzuse femeia oarbă, scăldată în sânge, la fel ca și preșul de pe jos, rufele scoase din dulap și înșirate pe marginea patului. O cuprinse o senzație de frig care-i intra prin ceafă și aluneca spre șira spinării când aruncă privirea în oglinda mare a dulapului și avu imaginea terifiantă a mamei plină de sânge ca o vită înjunghiată, și-a ei - acoperită de tăciuni pe față și mâini - cu legătura de cârpe arse în brațe.
De fiecare dată, de-atunci încolo, când mânca aluat frământat de mâna mamei, se uita când rupea din el după urmele de sânge pe care le văzuse în seara aceea țâșnind până în copaia plină de cocă.
De fiecare dată, în viața ei de femeie, când frământase cozonac sau pască, dăduse cel puțin o dată ștergarul la parte, nimeni neputând să-și închipuie că ea nu vrea să se încredințeze de creșterea aluatului, ci de nepătarea lui.

(,,nenorocito! ai să mori singură! să nu mai aud de tine, ai adus numai nefericire în viața mea!'')

Lucrurile începeau să prindă formă, era acasă... ghiveciul cu magnolie de pe pervaz, lampa mică de citit, tabloul cu un colț de pădure... tabloul ei... al fetiței cu ochii imenși pe care o numise numai și numai pentru ea, ...lacrima... ca întâia lacrimă de fericire care cursese din ochiul ei istovit de atâtea alte lacrimi.

* * *



capitolul I

Ana se născuse în timpuri tulburi, la câțiva ani după instaurarea comunismului în România, chiar în anul în care Ceaușescu venea la putere. Deschisese ochii ca întâia născută într-o căsuță modestă, cu chirie, dar curată ca un pahar, fiica unei femei de-o frumusețe rară, cu pielea albă și fină ca mătasea, ochii de culoarea mierii și trăsături princiare de statuie greacă. Tatăl, un bărbat cu pieptul și brațele ca de oțel, moldovean după tată, fiul unui căpitan de vapor, fusese pentru ea, la începutul amintirlor ei, umărul pe care se rezema după alinarea lacrimilor copilărești, cel care o purtase în brațe, pe jos, jumătate de oraș într-o noapte când leșinase din cauza febrei și el o dusese plângând la spitalul de copii.
Ca orice fetiță născută în zodia Racului, Ana își iubea mult tatăl, dar simțea o dorință aproape de necesitate de-a fi apropiată mai degrabă de femeia frumoasă cu nume de floare care-i dăduse viață.N-ar fi putut spune că mama n-o iubea, dar era o femeie închisă în ea, fără manifestări duioase sau exaltări. De-o pedanterie extremă, casa ei era tot timpul controlată după vreun fir de praf sau vreo pată de murdărie. Știa precis câte albituri de pat are, cum sunt aranjate tacâmurile de la mama ei, puse bine, în sertarul de jos al bufetului și nu închidea ochii dacă o singură cană rămânea nespălată de seara. Nu vorbea niciodată despre ea și era straniu că în ciuda faptului că primea uneori complimente sau auzea exclamații de admirație la adresa frumuseții sale tulburătoare, nu arăta niciodată că aceste mici artificii ale vieții, care fac plăcere oricărei femei, ar fi produs vreo impresie asupra sa. În același timp, poate din cauza exactității cu care își propunea să nu lase nici o moleculă de murdărie să invadeze spațiul pe care-l ocupa ea, asupra propriei persoane acest obicei era de-o precizie care ar uimi pe oricare om normal.
În fiecare dimineață, la aceeași oră, ea se trezea prima și următoarea jumătate de ceas se închidea în baie, unde se spăla îndelung cu apă fierbinte pe tot corpul, apoi începea un fel de ritual, cu mișcări precise de-a-și masa picioarele, abdomenul, gâtul ceafa cu ajutorul unei creme pe care și-o prepara întotdeauna singură și care avea miros de busuioc. Părul, lung până dincolo de șale, de culoarea abanosului, era pieptănat încet și adunat într-un coc imens care-i lăsa la vedere gâtul lung cu linii de-o delicatețe rară. Apoi se așeza pe scăunelul de lemn tapisat în verde și-și controla cu răbdare unghiile de la mâini și de la picioare, se ridica, își spăla îndelung dinții mici, albi și perfect egali, după care punea pe ea capotul de matase gri și ieșea după ce arunca o singură privire scurtă în oglindă. Fără surâs, fără satisfacție; o privire imobilă, parcă sculptată-n fildeș.
Ana n-o văzuse în clipe de tandrețe cu tatăl ei, nici măcar nu-și imagina că ei se sărută, neavând încă întrebări cu privire la cum apăruse ea în viața lor. Tatăl, o iubea zgomotos, cu vorbe de alint, cu pupături apăsate pe obraji, se juca cu ea și-i povestea despre copilăria lui în care tatăl lui îl lua pe vapor și-i arăta tainele sextantului, ale busolei, poziția stelelor pe cer- harta oricărui lup de mare. În prima parte a copilăriei, înainte de-a se duce la școală, își amintea curtea din fața casei, cu dalele de mozaic negru și roșu, trandafirii galbeni și tufele de crini pitici de sub ferestrele camerelor. Când o vedea pe mama îngrijind de flori, își închipuia întotdeauna că e o zână coborâtă din cartea de basme, de aceea o privesc atât de admirativ toți oamenii, dar ea nu se uită niciodată în ochii nimănui pentru că e doar a ei și-a tatei.... poate de aceea în scurtele momente când o mângâia sau o alinta, cădea deodată pe gânduri și-o părăsea brusc pe fetița ai cărei ochi se aprindeau de dragul ei și în mintea căreia începea să-și facă loc un fel de divinizare a femeii cu care începea să dorească să semene atunci când și ea, la rândul ei, va fi femeie.
Poate că în momentele acelea, se întorcea în lumea din care venise pentru a povesti că are aici, în lumea aceasta, o căsuță mică și o curte plină de flori, o fetiță pe care o iubește mult și pe tata... care va veghea pentru ele, ca nimeni să nu le facă vreodată vreun rău.....

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!