agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2722 .



Pecetea frigului II
proză [ ]
cap II

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lory ]

2010-05-16  |     | 



Cunoscuse prima ei durere în clipa în care mama, cu câteva luni înainte de-a începe ea școala, avu un accident la locul de muncă unde era laborantă. Tata venise acasă într-o seară și-i spusese plângând nașei, care avea grijă de ea, că mama a suferit un accident grav. Explodase un tub de oxigen la uzina unde lucra și ea fusese printre cei răniți. Pe el îl anunțaseră la stația de ape unde lucra să se ducă direct la spitalul de arși, unde o găsise inconștientă și cu fața acoperită de bandaje. Aflase de la medici că suferise un șoc puternic, dar explozia n-o desfigurase, în schimb îi afectase ambii ochi. Nu se putea ști, deocamdată, dacă își va pierde vederea complet sau parțial, dar pronosticul era foarte sever.
Copilul asista la discuție din colțul bucătăriei unde pusese păpușa în căluții de lemn și-și închipuia că o duce la școală cu trăsura. Nu pricepu din prima clipă decât că mama pățise ceva grav, cuvântul ars o duse imediat cu gândul că o parte din ea dispăruse, la fel ca lemnele pe care le puneau în sobă și din care adunau doar cenușa... tata mai spusese ceva de ochi... înseamnă că mama nu mai are ochi, la fel ca ursulețul Sabinei - fata nașei, care spunea despre el că e orb și-l arunca de fiecare dată înapoi în coșul de răchită cu jucării stricate.
În sufletul Anei se așternu pentru prima oară o tristețe sfâșietoare. Se duse în camera părinților și aprinse lampa mică de pe măsuța de toaleta. Parfumul, crema, inelele din cutiuța mică de fildeș, cartea de rugăciuni, erau toate la locul lor, parcă așteptând-o pe mama din clip-n clipă.
,,dacă mama nu mai are ochi n-o să mai poată picta flori în vase de pământ și nici buburuze agățate pe firul de iarbă....n-o să poată vedea desenul pe care l-a făcut ea cu ei trei ținându-se de mână și nici pe cel cu soarele râzând...n-o s-o mai ducă de mână la biserică în rochița cea nouă, cu pieptar plin de floricele albastre... sau poate că da!... o s-o ducă ea pe mama de mână de-acum încolo... o să aibă grijă de ea să nu rătăcească drumul... cum de nu se gândise?''
Își luă păpușa din leagăn și se ghemui în patul mic din camera ei, pentru prima oară nedescălțând pâslarii din piciorușele micuțe, parcă în presentimentul că de-acum încolo nu mai avea cine s-o vadă și s-o certe.

În zilele următoare, nimeni n-avu timp să observe că Ana nu mai scoate nici un cuvânt, nu cere nimic, nu iese în curte unde se juca zilnic cu Sara, cățelușa albă care trebuia să fete din zi în zi. Nu băgase nimeni de seamă că scosese ochii păpușii pe care o primise de la mama de Crăciun și-o purta în brațe încontinuu, o ducea la fereastră unde stătea ore în șir îngânând un cântec numai de ea înțeles.
După două săptămâni, într-o după-amiază tata venise și-o luase de la nașa Aneta și-i spusese c-a venit mama. Inima fetei începu să zvâcnească de bucurie, deopotrivă cu spaimă. Îi era dor de ea, de mâinile ei mici, de mirosul părului ei. Ar fi spus cuiva în toate zilele ce trecuseră, dar nimeni n-avusese timp de ea; toți erau supărați și mereu pe fugă, iar când vorbeau o făceau cu voce scăzută. Tata o luase în cârcă, cum îi plăcea lui și mama se împotrivea spunând că ,,e un obicei prost, copilul nu e traistă''... o trecuse drumul până la casa lor și după ce intră în curte o lăsă jos și-i dădu papuceii să-i încalțe.
Intră în casă cu ea de mână și strigă așa cum făcea el de obicei când venea acasă, numai că de data asta vocea tatei era altcumva... mai joasă, lipsită de tonul acela de bucurie și satisfacție pe care-l auzise de atâtea ori:
- Carmen! ghici pe cine ți-am adus!...
Făcuse asta involuntar, fără a fi în stare să anticipeze urmările gestului său, care asupra femeii avu un efect devastator. Fusese ca o lovitură de ciocan în moalele capului; o conștientizare a lor că de-acum înainte aveau în casă o oarbă, o femeie infirmă care trebuia să ghicească cine îi trece pragul, cine o strigă la poartă sau cine îi umblă prin lucruri. Fetița șovăi o clipă înainte de-a se duce în brațele ei, cu ochii plini de bucurie și uimire; nu era arsă, nu era urâțită. Avea niște urme roșii pe gât și frunte, dar ochii erau la locul lor... numai că... priveau dincolo de ea sau de tata... undeva fără țintă, rămânând ficși de parcă erau de sticlă.
Ana se apropie de ea - o bătălie se dădea în sufletul ei mic; era ea...și totuși simțea că ceva se schimbase iremediabil. O răceală care venea dinspre fața imobilă a femeii pe care o adora, plutea ca o adiere de vânt rece de toamnă, spre copilul acela în care încolțea cel mai autentic sentiment uman, singurul pe care Dumnezeu îl cere de fiecare din noi: dragostea necondiționată dublată de milă și deschiderea totală spre sacrificiu. Conștientizarea, la nivelul purității infantile, a faptului că era aici pentru ca să ajute, să aline și să treacă din ochii ei în cei ai mamei, tot ceea ce ar fi trebuit să vadă ea.
Carmen simți mâinile mici ale fetei în jurul gâtului ei ; o strângeau cu putere... aproape cu disperare, strânsoare care însemna făgăduință și din care nu se știe ce pricepuse ea, care după câteva clipe, o mângâiase pe păr și-o îndepărtase un pic de lângă ea, negăsind altceva să spună, decât:
- Du-te în curte și te joacă! Sara are doi cățeluși.

Își îndreptă privirea către fereastră; era o zi mohorâtă cu nori groși, văluriți până deasupra de creștetul muntelui.Oare de câte ori își dorise să moară aici, în camera aceasta, cu imaginea crestei înzăpezite? De câte ori se gândise la puterea proprie de-a rupe firul, tot de atâtea ori neputând să facă gestul final care ar fi adus nenorocire celor pe care îi iubea.
Ne naștem singuri - trăim singuri - murim singuri.
Nu avem dreptul să lăsăm în urmă stigme asupra celor pe care i-am adus pe lume. Ea știa din plin ce înseamnă să fii copilul unui sinucigaș. Nu avea puterea să lase în urmă aceeași suferință.
De data asta sperase ca durerea aceea de spate și braț să fie semnul că Dumnezeu îi dăduse semnul sfârșirii rostului ei aici.
Dar nu fusese decât un preinfarct... încă nu! mai avea până la capitolul ultim.

,,am să-mi schimb numărul de telefon să nu mai dea de mine idioata aia!... nu mai vreau să aud de ea!''


Cei câțiva ani de dinainte de accidentul lui Carmen, aveau să fie pentru Ana, cele mai scumpe amintiri ale ei.
Tot ce a urmat după aceea, n-a fost decât o lungă perioadă de descoperire a suferinței, de exercițiu al răbdării și de multe ori, de cunoaștere a umilinței.
Prima zi de școală n-a mai fost așa cum și-o închipuise luni la rând când punea capul pe pernă; ea, cu șorțulețul albastru și funde albe în cozi de mână cu mama, la care priveau toți copii și chiar profesoarele, de care simțea un pic de teamă dinainte de-a le cunoaște.
O dusese tata, în cămașa lui albastră, dar nebărbierit și fumând țigară de la țigară, până când a condus-o în clasa cu bănci vechi de lemn și tablouri din povești pe pereți. Majoritatea părinților au rămas lângă pupitrul copilului lor, dar tata a plecat după ce i-a șoptit; ,, sa fii cuminte că vin să te iau la prânz''.
Mai venise exact în ultima zi de școală, când Ana a primit premiul întâi și cartea cu ,,Păcală în satul lui'', alături de un album cu poze din toate orașele țării.
A dus-o de mână până acasă, pentru ultima oară... era atât de însorit afară și curțile de pe strada unde locuiau erau mai frumoase ca oricând, iar tata n-avusese niciodată lumina aceea pe obraz ca atunci când, întrebat de vecinul Florea ce premiul luase fata, a răspuns; ,, unu! așa-i că face cât trei flăcăi?''

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!