agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1363 .



Grădina
proză [ ]
fragmnet

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [aura22 ]

2010-06-13  |     | 



Soarele coboară încet spre asfințit. Bolta împodobită de struguri negri și aromați tremură ușor sub adierea răcoroasă. Farmecul serii mă fură, mă duce. Poarta grădinii mă cheamă. Tresare când mâinile mele, care au dorit-o atât, o atinge. Suspină încet, se învoiește, mă lasă să trec.
Mă aplec sub coroana cireșului sădit de tata. O creangă mă agață, mă trage înapoi. Iartă-mă! îl rog și mă întorc să-i înlănțui cu brațele, trunchiul. A crescut, am crescut! Parcă mai ieri înflorea pentru întâia oară. Ani la rând a înflorit fără mine. Dulceața cireșelor sale, pentru mine, a rămas o amintire de mai. Coroana îi freamătă, mă înțelege. La câțiva pași de el dăinuie mărul. Înalt, cu brațe largi, întinse, ca un bunic așteptând să-și îmbrățișeze nepoții. Dorită, tandră, caldă îmbrățișare. Mă așez pe genunchii lui de rădăcini, fața mi-o îngrop în cutele trunchiului bătrân și ascult. Foșnet domol, poveste cu tâlc. Nici un suspin, nici o tânguire, doar o poveste cu tâlc. Merele roșii îmi zâmbesc printre ramuri.
La umbra gardului, un pâlc de căpșuni. Alături, un mic zmeuriș. De unde? De când? De când nu mai e mătușa Tinca a lui Ciudin, poate de atunci... Doar ea avea în grădină căpșuni și zmeură. Când se coceau, îi aducea un castron plin mamei: "Ia, fa! Ia, de sufletul lui Neculai al meu, că tare drag mi-a fost. Și al mamei, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi!" "Bogdaproste, leliță Tincă!" îi spunea mama. Lua castronul, îl punea în cămară, la racoare și îl scotea doar la masă, să ne înfruptăm cu toții.
Băieții, însă, de cum se înroșea grădina mătușii Tinca, săreau gardul și dădeau iama prin bunătăți. Ea îi pândea, neputincioasă, venea apoi la mama și-i pâra: "Fa, arhanghelii ăștia ai tăi iar mi-au tăvălit grădina!" "Lasă, leliță Tincă, c-or veni ei acasă și le-oi arăta eu lor!", o liniștea mama. "Fa, da cheamă-i amu, să văd și eu!". Și mama, neavând încotro, îi chema pe frații mei și le trăgea câte o scatoalcă la fiecare, iar mătușa spunea satisfăcută: "Aaașa, fa, aaașa! Ei, amu, am prins și eu la inimă! Împielițaților!" iar ochii mătușii, albaștri de te înecai în ei, scăpărau atunci de bucurie.
Dealul flămând mușcă din soare. Dangăt de clopot vestește sărbătoarea. Caut cărarea știută, pierdută. Pe lângă gard, pe sub vișini, pare să mai fi trecut careva. Pășesc cu grijă pe cărarea ghicită și ajung îndată la capătul grădinii. Hotarul cu grădina vecină e străjuit de o parte și de alta de pruni. Ramurile lor umbresc, înjumătățit, ambele grădini. Răcoarea ierbii permanent umbrite îmi înfioară tălpile, îmi recheamă amintirile. Gândurile mele trec dincolo de gard.
- Ileană, fa Ileană, n-auzi, fa, că rage vaca în grajd? Dumnezeii mă-tii de muiere! Taci și tu, că-ți crăp capul amu, copchil afurisit ce ești!
Ileana, cu basmaua trasă de aiurea pe cap, cu fața pământie, crăpată ca un ogor lipsit de ploaie, iese din grajd cu donița în mână. O scândură lungă, îmbrăcată, umblătoare, aplecată înainte, purtând pe grumaz un jug nevăzut. Înfipt în capătul cărării dinspre bucătărie, clocotind de mânie, o așteaptă bărbatul ei, Ilie. O arătare de om. Cap mare, hidos, cu ochi mici, scăpărând sub sprâncenele groase și împreunate ca un pâlc de mărăcini, cu un nas mare, borcănat, roșu de băutură și de draci, cu obraji colțuroși, cu maxilare încleștate și o gură strânsă peste ele ca un nod, cu bărbia scurtă, diformă. Gâtul lipsea, capul îi ieșea direct din umerii lați, așezați ca o ciutură. Pe brațul ridicat al ciuturii, contragreutate, o cocoașă. Mâinile, ca niște crengi noduroase, uscate, încheiate cu palme late, grele. Trupul scurt, neterminat, asimetric, sprijinit pe picioarele strâmbe, cu labe mari, îndreptate spre interior.
Ileana nu are cum să-l ocolească. Pășește hotărât înainte, ca un dobitoc pregătit să icnescă sub ciomagul stăpânului. Vasilică cel mic urlă din pragul ușii. O cheamă. O creangă de prun îi agață basmaua care îi zboară într-o parte. Capul i se clătină ca un sac de box sub detunătura pumnilor grei. Își îndoaie grumazul. Loviturile curg una după alta. Nu-și apără capul. Are grijă doar de donița din mână să nu o scape. Târziu, sătul, Ilie se oprește. Mai mestecă doi dumnezei printre dinți și dispare. Ileana, cu grumazul strâmb, cu donița nedesprinsă din mână, apucă cu cealaltă mână copilului și dispare în bucătărie...
Inima mi-o luă la trap, de teamă. Tulpina prunului adăpostește însă perfect trupul meu firav. Nu m-au ghicit niciodată, seara, furișată sub pruni.
În alte seri, însă, era liniște deplină în grădină. Ascultam, atunci, vrăjită, concertul broaștelor și așteptam să prind răsăritul stelelor. Într-o astfel de seară am auzit-o pe mama spunându-i tatei, cu năduf:
- Unde Dumnezeu s-o fi dus și fata asta, amu?!
- Las-o, Marie, o fi în grădină, sub vreun copac. Ascultă cântecul broaștelor și așteaptă să răsară stelele.
- Mare scofală cântatul broaștelor și stelele răsărind. Răsar ele și fără ca ea să le aștepte. În loc să fie acasă, să mă ajute la treabă, ea umblă ca o lunatică. Da tu, văd că tare o mai înțelegi și o aperi!...
- Apoi, așa făcea și Vasile al nostru, când era mic. De asta o apăr și o înțeleg. Cine știe pe unde o vântura-o și pe ea soarta și câte nopți de vară, fără cântat de broaște, va trebui să îndure! Și câte stele or răsări și s-or stinge fără să le aștepte sau să le știe măcar!...
N-a mai zis nimic mama. I-am simțit însă oftatul adânc. De mila ei învăluită în treburi, de mila celei vânturate prin lume, am plâns în seara aceea de vară, sub pruni. Concertul broaștelor, mai frumos ca niciodată, ivirea așteptată a primelor stele, mai plină de taină, mai tulburătoare...
Avea dreptate tata. Dorul serilor de vară doar copacul ce-și înălța ramurile până-n dreptul ferestrei mele, mi-l știe. "Ce știi tu, îi spun uneori, de răcoarea ierbii de sub pruni, de concertul neasemuit din baltă, de așteptarea ivirii stelelor, seara, în grădină!" El își leagănă lin crengile, îmi șterge tandru lacrimile ce-mi curg pe obraz, cu frunzele lui ca blândele mâini ale mamei, și-mi șoptește, plin de înțelegere, ca un părinte: "Lasă, fato, lasă!"
Mă pitesc cuminte după prun. Ascult. Din grădina vecină nici un zgomot. Ici, colo, câte un fruct desprins cade, lovindu-se de ramuri. Tresar când aud un scârțâit ruginit de poartă. Pe cărarea dintre grajd și bucătărie apare o umbră. Basma neagră pe cap, legată sub barbă. Fața brăzdată, de piatră. Ochi lăptoși, incolori, de mâzgă. Straie cernite. Un vreasc umblător, înhămat la jug. Umbra femeii, cu donița-n mână. Capătul cărării e gol. Vasilică nu plânge, Ilie nu înjură. Ei nu mai sunt. De neînțeles e Dumnezeu, când își curăță grădina. Taie copacul uscat, găunos, dar scapă, uneori, securea, ca din întâmplare, și în tulpina fragedă, plină de viață, ce n-a rodit încă. Iar mai încolo, uitată în bătaia vântului, a ploii, răchita bătrână, plânge și imploră zadarnic securea. Ileana. Singură, năucă, în capul cărării. Deprinsă cu jugul, parcă-i lipsește ciomagul trosnind apăsat pe grumaz. Un dangăt de clopot o fulgeră. Se apleacă, vântură o cruce. Clopotul bate a mort.
- Cred c-a murit Petre Rușanu, Marie! îl aud pe tata din curte.
- Vezi, Ioane? Nici două luni nu sunt de când a murit Ioana lui și el s-a și mutat la Pachița lui Craiu. Doar două săptămâni l-a mai îndurat Dumnezeu. S-a spurcat degeaba! Dumnezeu să-l ierte, că eu nu l-aș ierta!
Clopotul încă mai bate. Soarele s-a retras după deal. Ileana s-a scurs din cărare. O lumină plăpândă scaldă geamul bucătăriei. E candela.
Pași împleticiți, nesiguri, trezesc pietrele abia ațipite din drum. Cu pălăria în mână fluturând-o a victorie, cu haina nefiresc agățată de umeri, un trup măsoară conștiincios întinsul dintre șanțuri.
"Of, of, of, oooof
Dealu-i deal și valea-i vale...
Mândra-i mândră până moare
Măi, măăăi..."
"Of, of, of, oooof-ul" se pierde în zigzag. Pietrele ațipesc din nou. Mâini nevăzute brodează veșmântul cerului, cu stele, cu luna. Dinspre pârâu virtuoșii bălții se întrec în măiestrie.
"Ce știi tu de răcoarea ierbii de sub pruni, de concertul neasemuit din baltă, de așteptarea stelelor seara, în grădină!.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!