agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2571 .



Dublul botez al lui Mihnea Cernat
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florin Halalau ]

2010-08-16  |     | 



A doua zi

Ieși încet, cît să n-o audă nimeni. Mai ales Pamfil. I-ar face scandal, dacă ar ști ce are de gînd. Așa, furișîndu-se la ora asta matinală, evita orice discuție în contradictoriu. Și apoi, ce, el nu își luase ouă roșii la serviciu, în a doua zi de Paști, deși era ofițer politic? Pe Maria o pufni rîsul. Nu și le pusese el, ce criză de nervi avusese cînd veni acasă. „Ai înnebunit, mamă? Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Îți dai seama ce ochi au făcut colegii mei de birou? Ce credibilitate mai am eu acum? Cum mai pot eu combate misticismul din armata română?”.
Mihnea dormea. Aerul răcoros de aprilie îi făcea bine și părea că zîmbește satisfăcut. Maria îi pusese cel mai bun costumaș, primit de la niște prieteni. Se înțelesese cu Părintele Andrei să meargă înaintea slujbei de dimineață. Nu mai vorbise cu nimeni, așa i se păruse că e mai bine. Își dorea un botez simplu, fără publicitate printre rude și vecini, doar băiatul să poată fi creștinat cum se cuvine. Nu era o ființă religioasă, dar simțea că nu putea trece peste un ritual care se situa dincolo de politică. N-ar fi vrut ca Mihnea să-i reproșeze vreodată că nu-l botezase.
Trecu linia ferată și o luă către Institutul Pedagogic de pe Panduri. Bucureștenii îi spuneau în bătaie de joc „Sorbona”, dar absolvenții erau mîndri de diploma lor și nu puțini ajunseseră profesori foarte buni în școlile din oraș. În curtea institutului era o biserică părăsită. Capela Sf. Elisabeta o atrăsese întotodeauna, dar nu putuse niciodată să intre. De cînd autoritățile desființaseră Azilul Elena Doamna, capela era închisă. Traversă strada pentru a arunca o privire, așa cum făcea de fiecare dată cînd trecea pe acolo. Locul părea să fie la fel de pustiu ca de obicei, dar din interiorul bisericii se auzea un cîntec. Intră pe poartă și pe măsură ce se apropia de capelă, glasul care cînta era tot mai clar. Încercă și văzu că ușa era deschisă. Ușa mare din lemn de stejar în spatele căreia visase să afle ce se întîmplă, i se deschidea acum numai ei, ca într-un vis. În biserică părea să nu fie nimeni. Înaintă cu sfială și văzu în dreptul scaunelor aliniate la perete, un vas mare de argint, plin cu apă. Auzi din nou, dinspre altar, cîntecul care o chemase mai devreme în biserică. Cînd se deschiseră ușile împărătești, ieși de acolo un preot foarte bătrîn. El se apropie de Maria și îi șopti: „Ai venit.” Apoi luă copilul din brațele ei și se îndreptă spre vasul pe care îl pregătise. Din spatele icoanelor pictate de Tăttărescu începură cîntece de slavă, de parcă era ascuns acolo un cor de îngeri.
Bătrînele care intraseră în biserică fără ca Maria să le vadă, luară copilul din brațele preotului și îl înfășară imediat. Mihnea le zîmbi prin somn. Pînzele albe, scrobite, erau împodobite cu flori albastre și într-un colț aveau cusute cifrele care alcătuiau ziua, luna și anul acelei dimineți de primăvară. Una dintre măicuțe îi dărui Mariei o iconiță înfățisîndu-l pe Sfîntu Gheorghe omorînd balaurul. Pe masa întinsă în pridvorul bisericii erau tot felul de bunătăți. Prăjituri de casă, cozonaci cu rahat și stafide, pască aurie și ouă roșii ca sîngele, cu care una dintre femei îi făcu lui Mihnea semnul crucii pe frunte. Maria nu era în stare să spună nimic. Privea doar cum aburii respirației tuturor celor de față se ridicau încet spre cupolă, desenînd în aer forme miraculoase.


Cu o zi înainte

Doamna Cernat se privi în oglindă. Își mai aranjă o dată pălăria și zîmbi mulțumită. Vorbise cu Părintele Radu să meargă în dimineața aceea să-l boteze pe Mihnea. Știa că Pamfil nu era de acord, de aceea făcuse totul în taină, nici măcar Mariei nu îi spusese nimic. Se înțelegeau bine, chiar dacă uneori se mai ciondăneau. Dar acum era altceva. Dacă Maria nu vrea? Sau îi spune lui Pamfil? Mai bine merge singură și le-o spune mai tîrziu, sînt totuși părinții copilului și trebuie să știe. Pus în fața faptului împlinit, s-o înmuia și Pamfil. Că doar și pe el l-a botezat. Și nu i-o reproșase niciodată.
Îl luă pe Mihnea în brațe și ieși. Bulevardul era puțin circulat la acea oră matinală. Cu atît mai bine. Chiar dacă bănuia vreo vecină curioasă ascunsă în spatele perdelelor. Pe stradă tocmai trecea Natașa cu căruțul ei imens. „Laptili, laptili”, striga femeia și împingea cu toată puterea vehiculul cu două roți și patru marmite pline ochi cu lapte proaspăt. Asta făcea în fiecare dimineața, inclusiv duminica, iarnă sau vară, de cînd se măritase și venise în București. Doamna Cernat cumpăra și ea de la rusoaică, ca toți cei de pe stradă. Îi lua lui Pamfil iaurt, îi plăcea să mănînce cîte un borcan înainte să plece la serviciu. Iar laptele îl fierbea și îl amesteca cu cafea, era unul dintre tabieturile ei preferate.
În biserică, lumea începea să se adune. Erau în marea majoritate femei, pentru care diminețile fără slujbă ar fi fost de neînchipuit. Doamna Stancu, cu cele o sută de kilograme pe care le tîra tot mai greu după ea, madam Panțîru, mereu în căutare de cliente cărora să le vîndă marfă din pachet (primită de la sora ei stabilită în Grecia), doamna Borcea, secretară la Sfatul Popular, care era la curent cu toate noutățile din viața cartierului și din această cauză era imposibil să-i ascunzi ceva. Ea fu prima care o văzu pe doamna Cernat intrînd cu copilul. Femeile vorbeau mai mult în șoaptă, dar cu toate acestea pereții bisericii păreau să se clatine sub greutatea cuvintelor care se prăvăleau dinspre ele. Porniră la vorbă așa cum trenul pleacă din gară cu viteză mică, dar care prinde să se miște din ce în ce mai repede pe măsură ce peronul rămîne tot mai în urmă. Pentru doamna Stancu, venitul la biserică era una dintre puținele ocazii în care putea să afle ce se mai întîmplă prin oraș. Mult spus oraș, dacă distanța pe care o parcurgea pentru a ajunge la slujbă era de doar cîteva sute de metri. Îi plăcea să asculte ultimele bîrfe, însoțindu-le cu un nelipsit „Ce spui, soro?” Și ce pricepută era doamna Borcea la povestit! Madam Panțîru, în schimb, pretindea că deținea adevărul absolut, de aceea lua cu titlu de inventar ce auzea de la alții, doar ce vedea cu ochii ei credea. Mică, negricioasă și ochii mobili ca de viezure, era sigură că produsele pe care le primea de la soră-sa erau singurele demne de a fi cumpărate. De aceea se supăra atunci cînd era refuzată și era în stare să nu mai vorbească cu persoana în cauză luni în șir. Nici după ce își făcu apariția părintele, femeile nu încetară de tot sporovăiala.
Cît ținu slujba, doamna Cernat stătu liniștită, dar nu putu asculta pînă la capăt. Gîndurile îi fugiră la Pamfil. Ce băiat bun este și cît o ajută. Numai cu politica pe care o face, nu se împacă. De ce s-a băgat, cînd putea rămîne ofițer obișnuit? Ce-i trebuia politică? Putea să trăiască bine oricum. Ofițerii au fost întotdeauna bine văzuți. Și au avut de toate. Plus îmbrăcăminte și mîncare gratis. Dar Pamfil nu și nu. „Partidul are nevoie de oameni care să curețe societatea de putregaiuri. De ce să nu fie el unul dintre cei aleși?” Doamna Cernat l-ar fi vrut altfel, acum n-ar fi trebuit să se ascundă de el pentru a-l boteza pe Mihnea. Își aduse aminte de micuț și de motivul pentru care se afla în biserică și redeveni atentă la cuvintele preotului. Verifică dacă hăinuțele noi ale lui Mihnea sînt la locul lor pe scaun. Aruncă o privire asupra vasului în care preotul urma să-l boteze pe Mihnea. Totul era în ordine.
Abia la ieșire îl văzu pe Sfîntul Vasile care străjuia intrarea dintr-o pictură imensă. Parcă o dojenea de sus că nu-i pusese micuțului numele după el. Se întîlni cu doamna Moroșanu. Era mai în vîrstă decît ea, dar se ținea foarte bine și nu lipsea de la nicio slujbă duminicală. „Singură, doamnă Cernat? Păi părinții micuțului unde sînt?” „Ei, sînt ocupați, bieții de ei. Pamfil mai ales, muncește de nu mai poate. Așa că am venit eu să fac ce se cuvine. Vreau să fie o surpriză pentru ei. Așa că vă rog nu le spuneți nimic. Altfel, dumneavoastră ce mai faceți?” Și cele două femei plecară agale, doamna Moroșanu ținînd-o de braț pe doamna Cernat, iar aceasta din urmă conducînd căruciorul în care Mihnea, proaspăt botezat, dormea mulțumit cu degetul mare al mîinii drepte strecurat în gura întredeschisă.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!