agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1934 .



Oameni și câini
proză [ ]
-

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [GicaProcontra ]

2010-10-10  |     | 



Într-una din zile, către seară, Ion al lu' Căcărează, ciobanul care-și făcea veacul la târla lui Lisandru al lu' Socoteli, zis și al lu' Pricopseală, venea cu stâna de oi de la păscut. Ajuns în fața gospodăriei baciului, deschisese poarta și începuse să mâne oile spre ea, pentru ca acestea să intre în curte. Și dacă intraseră cam un sfert din ele, când apăruse – nici el nu știa de unde, parcă ieșise din pământ – o mașină care se îndreptase cu viteza luminii către ei. Însă Oituz, care era cel mai viteaz și cel mai drept dintre câinii baciului, o și luase în colimator. Iar când o văzuse că se apropie vijelios, crezând că vrea să-i calce oile, se așezase înaintea ei ca un zid și-și arătase colții : «P-aici nu să trece!»
Dar de unde să știe el, sărmanul, că în limuzina aia de lux, pe care nu o mai văzuse în viața lui, se afla Vetuța lu' Păcăneață, plecată în lume să-și caute bine capului și care acum se întorcea într-o scurtă vizită la părinți, adusă de prietenul ei, arabul? Că dacă ar fi fost vo Dacia, sau vun Trabant, mai calea-valea. Da așa?
De unde să știe el că prietenul Vetuței nu era atent pentru că, taman în clipa aia, aceasta îi arăta ce turmă frumoasă are al lu' Pricopseală? Că s-auzise pă urmă pân sat că doar de-aia venise, ca să cumpere de la el niște berbecuți. Și că l-aștepta chiar și un vaporaș, în port, la Constanța.
Iar arabul frânase el de-i scârțâiseră cauciucurile, dar o făcuse cu întârziere și după ce trecuse peste Oituz cu roata din spate.
Atunci, în liniștea apocaliptică ce se lăsase peste acel colț uitat de lume, ceilalți câini ai baciului – și Lăbuș, și Breazu, și Grivei – s-au apropiat și au privit îngroziți. Și simțind ei duhul morții plutind în aer, au slobozit urlete de jale. Și au venit și câinii satului și i-au imitat.
Doar cățelul Osman – botezat așa de către Lisandru în amintirea unei nepoate de-a lui, fugită cu un turc la Istanbul – scheunase tânguitor și neputincios. El, care stătuse tot timpul lângă Oituz, pus acolo strategic de baciu’ însuși pentru a desluși tainele păzitului oilor, fiindcă baciul îl văzuse mai destoinic și sperase ca împreună cu maestrul lui să facă o echipă bună, iar după aia, când maestrul nu va mai fi, să-i ia acestuia locul – el deci, Osman, adulmecând primejdia și simțindu-se îndrituit, încercase să latre prevenitor la Oituz. Însă Oituz nu-l luase în seamă. Ba mai mult, pentru o clipă, într-un moment de infatuare, acesta îl privise de sus, cu un aer de superioritate. Poate chiar cu aroganță. Și se aruncase incoștient în fața mașinii…
Se adunaseră vecinii. Ieșise și baciul însuși, care, văzând cum Oituz zace într-o baltă de sânge, se dusese la el.
- Oituze! Oituze!! Spune și tu ceva.
Dar Oituz nu mai putuse să-i spună nimic prin viu grai, fiindcă trecuse deja la cele veșnice.
Și de-abia când dăduse cu ochii de pumnul de creieri sleiți pe asfaltul șoselei, înțelesese că Oituz fusese călcat pe cap și descreierat.
Iar Lisandru, atâta doar, a mai ridicat ochii către cer și a zis ceva. Însă nimeni nu pricepuse ce, întrucât el făcuse numai mărunțel din buze.
Și, în forfota care era în toi, chiar și cățelușa Orhideea – o cățelușă de rasă și o mostră de educație și de pudoare canină – rămăsese stupefiată de ceea ce văzuse, lucru care n-ar fi trebuit să i se întâmple.
În schimb nu se va ști niciodată – decât dacă cineva ar fi putut să-i înțeleagă amărăciunea și să-și dea seama – că, sub masca indiferenței și a detașării cu care se străduia să privească, ochii ei adumbriți erau înecați în lacrimi.
Numai Eufrusinei lu' Ciopârtac – stăpâna ei, cea care o adusese cu atâta cinism la o asemenea reprezentație – îi jucau ochii în cap de bucurie, întrucât Oituz își primise, în sfârșit, pedeapsa binemeritată pentru necinstea pe care i-o pricinuise cățelușei ei.
Venise și Culai al lu' Porcoi și cercetase cazul. Þinând cont de antisimetria dintre reprezentarea clasică și cea modernă a concepției și anticoncepției privind asemenea acțiuni și judecând strict din punct de vedere fenomenologic, Culai fusese de părere că Oituz nu calculase corect lovitura. El nu-și alesese bine nici momentul și nici locul atacului. Pe lângă faptul că acesta urma să se dea în câmp deschis, în niciun caz nu trebuia atacată roata din față.
Iar în toată această scenă de coșmar și în toată vânzoleala, o singură entitate vie trecuse neobservată – Picu. El auzise văicărelile semenilor și venise. Se apropiase de Oituz. Îl mirosise și-l recunoscuse. Vrusese să urle și el de disperare, însă laringele lui refuzase să scoată vreun sunet. Căci durerea pricinuită de pierderea suferită îi sugrumase până și vocea sângelui.
În același timp, auzise și Bunicului. Și crezând că e vorba de vun accident uman, să deplasase și el să vază ce-i.
Ajunsese în fața casei lui Lisandru unde oameni și câini înconjuraseră locul faptei. Aci erau oameni; ceva mai încolo erau câini; între, erau și oameni și câini. Figuri felurite emanau o simfonie de sentimente. Unele, consternate, etalate ipocrit, exhibau o indiferență îndurerată. Altele, năucite, lăsau să li se vadă o îngrijorare compătimitoare.
Oameni și câini urmăreau spectacolul înmărmuriți. Era în acel tablou terifiant ceva din sublimul absurdului. Parte din ei avuseseră în trecut dispute cu Oituz, încercând să-l trântească și să-l tăvălească. Unii dintre ei, neavând curajul angajării într-o luptă fățișă, îl mușcaseră pe furiș. Alții doar îl lătraseră.
Dar nici unii, nici ceilalți nu reușiseră să-l doboare definitiv. De fiecare dată Oituz se ridicase și mersese mai departe, privindu-i, ai fi zis, cu milă și uneori cu înțelegere.
Oameni și câini priveau acum trupul inert. Ochii unora exprimau tristețe. Cei ai celorlalți – plimbându-se, ca din întâmplare, de la oameni la câini – afișau aceeași tristețe, oarecum întrebătoare, când ajungeau asupra primilor, pentru ca atunci când se încrucișau cu ai celorlalți, să capete o strălucire aparte, trădând o satisfacție ascunsă. Ai fi zis că dacă ceea ce i se întâmplase în clipa aceea lui Oituz ar fi fost opera unora dintre ei, victima își impresionase călăul. Pe de altă parte, lacrimile, pe care se străduiau să și le stoarcă din ochi, denotau o reciprocă mai puțin plauzibilă: călăul își plângea victima.
Pe Picu, Bunicul îl găsise lângă un grup de oameni. Acesta nici nu-l observase pe bătrân care, după un timp, îi atinsese ușor cu mâna părul de pe cap. Picu își ridicase ochii, însă Bunicului i se păruse că aceștia se uitaseră în gol. Și totuși după ce îi coborâse, el îi ridicase din nou. De această dată, Bunicul fusese convins că prietenul său înțelesese că indiferent ce ar fi făcut, în afară de compasiunea pe care i-o transmitea, pe mort nu-l mai putea ajuta cu nimic.
Picu își dezlipise cu greu ochii de Oituz și plecase pășind descumpănit în urma Bunicului. Se întorsese în curtea mică și se lăsase pradă deznădejdii, lungit lângă cușca sa.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!