1.

Bucureşti, vineri, 21 dec. 2012, ora 23:30

intro: tăind beznele cu 426.501 km/h, asteroidul gotcha baby 007 se apropie de Terra.
După calculele savanţilor americani, locul impactului va fi undeva între Rahova şi Ferentari, mai precis în zona şoselei Sălaj, sâmbătă, 22 decembrie 2012, ora 0:00.
Primăria sectorului 5 a evacuat zona, instalând corturi, generatoare, câteva puncte de prim ajutor, un minaret, un cabinet stomatologic, o catedrală, un stadion, o agenţie imobiliară, în fine, bănci şi cazinouri.
Asteroidul care ne va ajuta să-l cunoaştem pe Dumnezeu ceva mai repede nu are dimensiuni impresionante, dar având în vedere viteza sa excepţională, în momentul impactului Terra se va simţi ca un ou de bibilică sub şenilele unui T34.
Într-un bloc oarecare din Militari, profesorul Nor, preşedintele A.E.R.I.A.N. (Agentia Europeană pentru Reconstrucţie şi Investiţii în Aeronautică şi Numismatică) deschide larg ferestrele. Un val de aer îngheţat îi răvăşeşte hârtiile, trezindu-i micul dinozaur de colecţie care moţăie pe birou între câteva grenade defensive şi DVD-uri, un cocoşel de vânt ruginit, câteva sute de dosare cu şină, două miniaturi cu statuia Libertăţii, 3 kg de celulare, 2 stampe japoneze, ultimul număr al Gazetei Sporturilor, 8 teze de doctorat, un volum de poezii de Maiakovski, 80 de creioane colorate, câteva ouă Kinder cu surprize, două cranii maiaşe, resturi de la micul dejun (mai precis 14 ouă şi jumătate umplute cu maioneză, 2 pui zdraveni la rotisor, un calup de ciocolată sugarfree şi 19 sărmăluţe în foi de viţă cu smântână dietetică), alături de două perechi de ciorapi de bumbac cu tricolor şi o pereche de schiuri.
În acelaşi timp, aerul cald al încăperii se revarsă afară, ridicând temperatura atmosferei terestre cu 2 virgulă 12 înmulţit cu 10 la puterea minus 34 grade Celsius. Aceasta întâmplare aparent neînsemnată pare lipsită de orice fel de consecinţe. Dar să nu ne grăbim trăgând concluzii aiurea.
O voce:
- Anetooo!!! În cât ziceai că suntem azi?
Dar Aneta, ultima dintre cele 14 secretare ale profesorului, deocamdată nu răspunde.
Celelalte 13 s-au evaporat. Câteva s-au mutat în comunele din jurul Capitalei, de unde speră că vor avea o perspectivă mai bună asupra grandiosului spectacol de la miezul nopţii. Alte câteva s-au retras la mama, în provincie. Două, mai prudente, au emigrat în Noua Zeelandă. În fine, secretara favorită, cea mai tânără, s-a călugărit.
- Anetooo!!!
Nervos, profesorul dă să-şi aprindă o ţigară, dar amintindu-şi că nu fumează, o aruncă pe geam, scârbit.
"Dumnezeule, dar de unde am ţigări"?
Omul cade pe gânduri. Hotărât lucru, în ultima vreme i se întâmplă tot felul de lucruri bizare.
Îşi aminteşte de primul, petrecut cu trei săptămâni în urmă. Terminase un proiect mai vechi, un studiu privind holistica acvaplanării la raţele de polistiren expandat în medii anizotrope. Pur şi simplu îl terminase. Furat de alte câteva sute de proiecte în derulare, nu dăduse nicio importanţă întâmplării, deşi faptul trebuia să-i dea cumva de gândit, pentru că de obicei profesorul Nor nu termina niciun proiect. De altfel, Nor nu termina niciodată nimic. Îl oripila fiecare uşă închisă etanş, fiecare şiret de bocanc petrecut cu rigoare prin toate găurile, fiecare haină cu efectiv complet de nasturi, găici, fermoare. O farfurie de supă cuviincios golită îi evoca neantul, iar ultimul dumicat de pâine înmuiat în ostropel, ritualul îngropăciunii. Nor nu văzuse niciodată un film până la capăt. Când lanţul partizanilor sovietici se închidea tăcut în jurul plutonului de soldaţi ai Wermachtului aflaţi la masa de prânz în camionul cu prelată, Nor se ridica grăbit, şi pretextând o durere de burtă, se strecura afară. Nor ştia că soldaţii ăia, ticăloşi sau nu, aveau să moară. Dacă rămânea, trebuia să suporte execuţia. Avea să iasă apoi din sală târât de turma transpirată prin strunga uşii cu perdea roasă de molii, avea să îndure câteva clipe cu palma streaşină la ochi lumina amiezii, şi avea să plece spre casă unde urma să-şi petreacă restul zilei reflectând asupra relativităţii categoriilor morale. Aşa că prefera să urce până la Luceafărul şi să-şi cumpere un bilet la Angelique, marquise des anges, de unde avea s-o şteargă cu câteva clipe înainte de marea scenă a alcovului, pentru că, spunea el, o femeie goală, nu-i aşa, e o femeie aproape cucerită, iar o femeie cucerită nu e altceva decât o altă ipostază a teutonului ciuruit de gloanţe. Viaţa e asalt, îşi spunea Nor, devenire, experiment. Viaţa e suprema voluptate a oştenilor purtând pe braţe berbecul de lemn care loveşte naiv poarta de oţel a cetăţii, sub ploaia de săgeţi şi smoală clocotită. Patimă, ratare şi speranţă. E necesar ca asediatorii să fie respinşi în permanenţă, pentru ca alţii şi alţii, mai tineri, mai încrezători, şi de ce nu, ceva mai cretini, să le ia locul. Ce altceva e victoria decât moartea? Ce plictiseală să treci pe sub arcul de triumf, ce scârbă să-ţi cadă învinşii la picioare, ce dezonoare să-i scurtezi apoi de cap îndeplinind un ritual idiot, ce complicaţie inutilă să-ţi petreci noaptea cu Elena în Troia, sau, şi mai rău, restul vieţii, luând-o de nevastă, Dumnezeule.


2.

În noaptea următoare, lui Nor i se întâmplă ceva şi mai bizar. Dormi.
Şi de parcă accidentul somnului nu ar fi fost de ajuns (Nor nu dormea decât accidental, şi de fiecare dată se trezea devorat de un penibil sentiment al irosirii), i se mai întâmplă încă unul. În somnul ăsta, Nor avu un vis.
Se facea că se plimbă între blocuri, pe una din acele derizorii alei invadate de pubele, bătătoare de covoare, parcări improvizate şi tobogane ruginite atât de familiare cititorului, încât nu merită descrise nici măcar tangenţial. Ploua mărunt sub un cer pe care un impresionist de ocazie l-ar fi descris cu simplitate ca apăsător. În vis, Nor îşi spuse:
"Iată un decor total deprimant. Sună banal, dar cum să descrii toate nuanţele astea de tablă zincată, bitum şi dioxid de mangan? Ba nu: iată un cer bacovian..." Ridicând recunoscător privirea spre abisurile celeste şi profitând de această postură favorabilă pentru a-şi verifica nodul la cravată, Nor zâmbi bonom şi iubitor, observând că norii, probabil dintr-un sentiment de jenă, tocmai încercau să se dea, politicos, la o parte.
- Salut, bătrâne, îl interpelă un maidanez mare, de culoarea iaurtului cu zmeură.
- Salut, răspunse Nor. Ce mai faci?
- După cum sper că observi, mă încălzesc pe o gură de canal. Şi astept şi eu, cum s-ar zice - ca tot omul, asteroidul.
- Prostii, zâmbi cu blândeţe profesorul.
- Crezi?
- Bineînţeles, vecine. E doar una dintre diversiunile acestui guvern incompetent şi corupt, menită să ducă la prăbuşirea pieţei imobiliare şi la creşterea iresponsabilă a consumului. O altă minciună ordinară, faţă de care ar opinia publică ar trebui...
- Dar nu e nimeni pe străzi. N-ai observat?
Nor privi în jur. Într-adevăr, nu văzu pe nimeni.
- Asta nu e dovadă. Mă tem că am dat iarăşi peste un empiric. Sunteţi peste tot, domnilor. Să fie clar, vecine, eu sunt şi voi rămâne adeptul raţionalismului de tip cartezian. De altfel aş observa că în această împrejurare chiar Toma de Aquino ar fi înclinat să afirme că trecătorii lipsă din peisaj sunt oameni aflaţi, pur şi simplu, la serviciu. Nihil novi sub sole!
- Nu mai există servicii, bătrâne, îi atrase atenţia câinele. Nu mai există firme, spitale, şaormării, transport în comun, magazine, staţii de benzină. Pe de altă parte, de omnibus dubitandum est...
- De unde ştii?
- Ştiu. De altfel, ai fi ştiut şi tu dacă ai fi deschis televizorul.
- Nici colegii, şcoli, universităţi?
- Nu, bătrâne, nimic. Acum, scuză-mă o clipă, am reuşit să-mi localizez o căpuşă într-un loc, să zic aşa, ceva mai intim. Te rog frumos, întoarce-te.
- Mă rog.
- Gata. Dumnezeu s-o ierte. Bătrâne, apropos, pot să te întreb ceva?
- Sigur.
- Te rogi?
- Nu. Se spune că acest ritual ar trebui îndeplinit înainte de culcare, dar eu...
- Ştiu asta. Dar n-ar strica să încerci, măcar de acum încolo. Mai e ceva timp.
- Şi, mă rog, ce aş putea cere?
- Ce-ţi lipseşte. De exemplu, iertarea.
- Prostii. N-am nevoie de aşa ceva. Nu fac rău nimănui, dimpotrivă, prin proiectele mele generoase...
- Taci, n-ai înţeles. E vorba de puterea de a ierta. Ai pedepsit vreodată pe cineva?
- Nu.
- Păi vezi. Dacă nu poţi pedepsi, nu poţi ierta. Sunt două extremităţi ale sufletului la care nu poţi ajunge decât dacă l-ai explorat pe celălalt. Acum nu mai ai timp decât pentru iertare. Roagă-te. S-ar putea să ai unele şanse, Dumnezeu participă diseară la un simpozion extraordinar în Polivalentă. I-ar face plăcere să te vadă acolo.
- Mai... găsesc bilete?
- N-ai nevoie. Pur şi simplu fii acolo la 21:30 şi intră. Să nu întârzii, te aştept cel mult un sfert de oră. Am un program foarte încărcat, şi din păcate, vezi, am şi eu o vârstă.


3.

Aici visul profesorului luă sfârşit. Ca de obicei în astfel de momente, se trezi cu capul pe birou şi spatele înţepenit, dar după un scurt masaj al Marii Vertebre Tutelare urmat de Ceremonialul Micului Dejun, optimismul îi reveni aproape în întregime.
Din păcate, tonusul avea să-i scadă iarăşi către prânz, când în pauza cursului de paleomagnetism comparat tibetan, un student îl abordă pe culoarul din faţa amifiteatrului, întinzând-i un plic.
- Domnule profesor, bună ziua şi respectele mele. Vă rog să-mi permiteţi să vă restitui datoria. Regret că nu am făcut-o mai devreme, dar ştiţi, acum doi ani, la câteva zile după acea memorabilă seară petrecută împreună, mi-am pierdut bursa, şi mai rău decât atât, tot atunci mi-am găsit şi cucerit în mod ireparabil sufletul pereche, eveniment care mi-a dezintegrat orice fior, aspiraţie, îndoială, nelinişte, efervescenţă, speranţă...
Profesorul constată cu uimire că nu-şi aminteşte nimic. Totuşi, faptul i se părea plauzibil. Obişnuia să împrumute cu generozitate în stânga şi-n dreapta toţi banii pe care-i avea la el, păstrându-şi doar câţiva taleri pentru taxiul cu reni de Alaska, aşa că tuşi uşor stânjenit şi spuse:
- Tinere, sincer să fiu, nu-mi amintesc nici de sumă, nici de întâmplare, dar onestitatea şi promptitudinea dumitale sunt emoţionante. Te-aş ruga să-i păstrezi, şi în acelaşi timp să nu vezi în asta o ofensă. Pentru mine, tinerii...
- Nu se poate, domnule profesor. De doi ani şi jumătate visez acest moment. E adevărat, pentru a face economii, vă mărturisesc că a trebuit să înlocuiesc doza nocturnă de metabisulfit de vanadiu filtrat în mătase de paraşută, cu populara dar mult mai puţin eficienta acetonă. Deşi pe undeva, dacă mă gândesc bine, a meritat. Înclinaţiile mele onirice, exacerbate până la paroxism de vechiul distilat, poate că nu mi-ar fi permis să catalizez această stare de realism robust, absolut indispensabilă noilor mele profesiuni.
- Care? îndrăzni profesorul.
- Controlor de trafic aerian al stolurilor de hamsteri peste Mediterana, urolog, matematician, şi după cum poate vă amintiţi, prozator.
- Ah, da! se lumină profesorul. Şi? Ai publicat între timp ceva?
- Da, domnule. V-am urmat sfatul luându-mă ceva mai în serios, şi am lăsat la o parte ceea ce, în mod vizionar, aţi numit atunci "păgubitoarea dumitale modestie". Am debutat acum un an, cu volumul de studii "Spaţii locative Riemann. Dezvoltarea unei crime în serie Fourier", chiar sub îndrumarea dumneavoastră, sper că vă amintiţi.
Profesorul scăpă cu un citat din Virgiliu:
- Fugit irreparabile tempus, tinere! Succes!
Şi, pentru conformitate, o luă la goană spre catedră încercând să-şi revină.
Ciudăţenia era cu atât mai mare, cu cât nimeni, niciodată până atunci, nu-i înapoiase un sfanţ.

4.

Bucureşti, vineri, 21 dec. 2012, ora 23:35:50

În timp ce profesorul înghite cu un aer distrat al 22-lea ou umplut cu maioneză, asteroidul traversează prima din cele 7 centuri de spiritualitate ale Terrei, cea violetă. Traversarea durează 2 milisecunde. Asteroidul nu întâmpină nicio rezistenţă notabilă.
În aceeaşi secundă, în parcul IOR, o bătrânică e jefuită de doi necunoscuţi înarmaţi cu vibratoare demo, turceşti, fără baterii.
Trei secunde mai târziu, strivind o lacrimă îngheţată între gene, bătrânica aruncă în urma lor o grenadă defensivă.
Un ţurţure din mustaţă îi tremură imperceptibil când şopteşte, mai mult către sine:
- Totul se plăteşte, maică.

5.

Bucureşti, vineri, 21 dec. 2012, ora 23:38:20

Doamna Vica H. Idrofor, în vârstă de 46 ani şi 3 luni, soţie, mamă şi gospodină, deschide larg usa frigiderului Arctic model 2006, cu congelator de 160 litri şi decongelare manuală. În acest moment ea realizează că nu mai poate convieţui alături de oala cu borş de cartofi cu pui, ou şi smântână care vegetează acolo de 12 zile, şi că din punct de vedere organoleptic, se impune o rezolvare rapidă a acestui conflict de interese, în ciuda barierelor emoţionale provocate de ataşamentul reciproc al părţilor, drept pentru care deschide geamul bucătăriei şi, oftând, îl aruncă în faţa blocului. Materia gălbuie şi uşor gelatinoasă zboară ca o lacrimă uriaşă spre treptele de la intrarea în scara C a imobilului BY - 352 - KM bis, pe care o ureche exersată ar putea deja recunoaşte paşii profesorului Nor, ieşit la plimbare cu micul său dinozaur de colecţie. Ora aleasă de profesor nu este întâmplătoare. La orice alt moment al zilei, dinozaurul ar risca să provoace fie indignarea legitimă a tinerelor mame prevăzute cu landou locuit de copii urlători, fie curiozitatea exagerată a preşcolarilor aflaţi la joacă, fie cohortele de şobolani lihniţi care după miezul nopţii îşi încep activitatea de recunoaştere în mormanele de gunoaie stăpânite în restul zilei de ciori, pisici şi câini comunitari. În aceeaşi clipă, profesorul are brusc sentimentul că a fost lovit de meteoritul tungus.
- "Shit" exclamă acesta, îndepărtându-şi substanţa neidentificabilă de pe ochi, şi ridicând cu prudenţă privirile spre cer. Ar trebui să fie solid şi fierbinte!
Dar la fereastra de la etajul 5 se zăreşte o lumină. Articulând în mod raţional faptul că, gândind, se află încă în viaţă, cu indescriptibila miasmă declanşată de acest fenomen indefinibil, începe să înţeleagă.
Cred că trebuie să ne oprim o clipă asupra acestei întâmplări aparent prozaice.
Am putea începe cu un mic studiu introductiv asupra reflexelor necondiţionate declanşatoare de reacţii violente de limbaj în situaţii limită, situaţii în care viaţa subiectului tocmai a fost pusă în pericol de un eveniment, care, deşi teoretic definit ca posibil, se demonstrează că este extrem de improbabil şi în acelaşi timp imposibil de anticipat. Dar nu vreau să vă plictisesc, pentru că, în cazul profesorului Nor, faza în care instinctele încearcă să scoată capul durează doar 78 milisecunde, interval după care desăvârşita sa politeţe le ia locul, imperturbabil, ca de fiecare dată.
- Bună seara, doamnă H. Idrofor, pronunţă jenat profesorul. Şi asta pentru că, pe de o parte, salutul ales i se pare uşor nepotrivit cu momentul zilei, în care nici "sărut mâna" nu pare a funcţiona mai bine, având în vedere faptul că e nevoit să-l strige, iar pe de altă parte pentru că acest clefăit provocat de dumicaţii de albuş de ou şi cartof, împiedicându-l să articuleze decent şi corect, îl indispune teribil. Ce mai faceţi?
- Bună seara, dom' profesor! Păi ce să fac? Tocmai am verificat piftia din frigider. Dumneavoastră vi s-a întărit?
Având în vedere că profesorul nu a inclus piftia în meniul pentru Crăciun, întrebarea este mult mai grea decât pare.
Astfel că Nor cade pe gânduri câteva secunde profitând de răgazul unui acces de tuse sănătoasă, prilej cu care mai expectorează din gâtlej ultimele resturi de pipote şi cartof.
- Stimată doamnă, regret nespus că nu vă pot răspunde, dar iertaţi-mă, curiozitatea dumneavoastră atinge o zonă mult prea sensibilă a intimităţii mele, vă asigur, exclusiv conjugale. În schimb, ca persoană publică şi vecin, v-aş ruga să acceptaţi scuzele mele pentru faptul că, oarecum accidental, am consumat o infimă porţie din meniul pe care dumneavoastră, cred, l-aţi destinat acestor drăguţe animale de cartier, parte din el fiind confiscat în haină, se pare, în mod definitiv. Dar oricum, şi credeţi-mă, nu vreau să vă flatez, gătiţi excepţional.
La această replică, doamna Vica H. Idrofor roşi imperceptibil, şi înghiţindu-şi cu greu nodul din gât, reuşi să şoptească, emoţionată:
- Vai, vă mulţumesc... Nu poftiţi la o salată de boeuf? E cu castraveciori puşi la murat cu mânuţa mea, pe balcon...
Profesorul ezită. De data asta ar înjura-o bucuros, dar nu-şi aminteşte cum. Ultima oară când a făcut-o, avea 12 ani. În recreaţia mare, un coleg de bancă îl stropise pe faţă cu cerneală. Atunci izbucnise în plâns, ţipând: "Du-te naibii"! Îngrozitor. Adevărul e că îşi ceruse imediat iertare, şi interpretând uşor eronat uluiala agresorului, îşi turnase imediat în cap restul călimării în semn de maximă umilinţă, dar excesul rămasese impardonabil.
- Haide, vecine, oricum, nu mai e mult, o să crăpăm.
- Cum aşa, doamnă? tresări profesorul.
- N-ai aflat? Cum e cu putinţă să fii aşa zevzec?! La miezul nopţii cade asteroidu'!
Amintindu-şi brusc de câinele din vis, Nor o luă la fugă. În urma lui, micul dinozaur abandonat începu să scheaune.

6.

Domnului profesor universitar Nor,
catedra de Paleomagnetism Tibetan Comparat

secretariat

Bucureşti 10 aprilie 2012


stimate domnule profesor,

Prin prezenta vă aduc la cunoştinţă că în perioada în care aţi participat la simpozionul de acvanautică din Mali, au avut loc numeroase încălcări ale Regulilor din Perimetrul Armoniei. După cum sunt sigur că vă amintiţi, acest Perimetru a fost redesenat, urmând indicaţiile dumneavoastră, cu vopsea zmeurie originală tip FLY 85 (extrasă din polen de fluture eviscerat de Madagascar, mult mai vizibilă decât cea folosită anterior şi al cărei alb nu contrasta suficient cu griul asfaltului din curtea facultăţii), iar suprafaţa lui a crescut cu 5 decimetri pătraţi pentru a putea asigura spaţiul de joacă necesar celor 28 de noi candidaţi, în vederea Testului de Aptitudini. Din păcate, factura pentru pensule şi vopsea nu a fost achitată, iar furnizorul, după numeroase apeluri, dintre care ultimele formulate în termeni imposibil de reprodus aici, a răzuit vopseaua, punând-o apoi într-o găleată din tablă zincată, şi a părăsit Perimetrul cu degetul mijlociu al mâinii stângi îndreptat aproximativ spre constelaţia Ursa Mare, gest dublat de o grimasă evidentă de satisfacţie. Astfel, şi exploatând în plus faptul că salariile personalului de pază şi chiria nu au fost plătite din luna decembrie 2011, Perimetrul a fost penetrat în numeroase rânduri de persoane cu un potenţial patogen ridicat, care s-au dedat ulterior unor acte reprobabile, cum ar fi conversaţii în limba română, consum de nectar cu un conţinut alcoolic peste limita admisă de 0.0001 la milion, chat offline, gând neprotejat, şi alte Erezii Clasificabile. Vă rog să binevoiţi a dispune, domnule profesor, luarea măsurilor care se impun pentru restabilirea ordinii în Sfântul Perimetru.

John O. Stropell,
student anul II
facultatea de Paleomagnetism Tibetan Comparat


domnului John O. Stropell,
strada Sălaj nr 13, sector 5, Bucuresti

Bucureşti, 11 aprilie 2012

dragul meu John,

În ultima sedinţă de Terapie Regenerativă Socială, pe baza concluziilor trase în urma experimentelor cu giroscop înscris în triunghi echilateral pe coordonate bipolare, am susţinut teza influenţelor culturale asupra existenţei purificate şi purificante a Fonemei în spaţiile claustrofobe afine. Într-o sclipire de geniu, am formulat atunci celebrul aforism "Mierea este albinei ceea ce studentul este profesorului". Recte, produs şi supremă raţiune ontologică. Acum, scuză-mă, sună telefonul, sunt nevoit sa închei acest scurt intermezzo epistolar, dar în măsura timpului disponibil, voi reveni cu noi precizări. Îţi urez, ţie şi tuturor colegilor tăi din Grupa Emo, multe succese la învăţătură şi creaţii de calitate.

Vade mecum!

Nor, profesor


Domnului profesor universitar Nor,
catedra de Paleomagnetism Tibetan Comparat

secretariat

Bucureşti, 11 aprilie 2012

bre nea Norule, nu miai platit leafa din decembrie. a-m plecat la ţară să tai porcu dar când mă întorc pe ceam m-ai sfânt dacă dau de tine eşti un om mort.

să trăiţi!

Nae Ciocan, paznic de noapte


domnului Ciocan Nicolae,
comuna Pârţu de Jos, judeţul Călăraşi

Bucureşti, 14 aprilie 2012

dragul meu Nicolae,

Studiile de specialitate demonstrează consecinţele extrem de grave ale consumului de carne de porc, dintre care aş menţiona obezitatea, hipertensiunea arterială, gastrita şi colesterolul. Îţi recomand, cu multă şi fraternă căldură, mişcare în aer liber, şi cel puţin 3 litri de lichide pe zi, excluzând, evident, produsele tradiţionale de fermentaţie.

Multă sănătate!

Nor, profesor


(acestea au fost câteva scrisori de pe biroul profesorului, răvăşite de vântul stârnit din senin chiar la începutul povestirii, şi care, luându-şi zborul pe fereastră, aveau să fie descoperite ceva mai târziu de arheologul amator Gică G. Hârleţ, ieşit într-o noapte senină de Marte Dublu la picnic pe malul drept al fluviului Yangtze, cu familia sa compusă din Rozalia GH 555, cyborg, şi cei 4 copii din poliester forjat de Crevedia).


7.

Dar să nu anticipăm. Deocamdată profesorul aleargă îngrozit pe strada Cuverturii până la intersecţia cu şoseaua Senectuţii apoi, tăind beznele ca un cuţit în unt, o coteşte, fără să ştie de ce, spre cimitirul Veac Nou, oprindu-se gâfaind lângă micul internet cafe cu servicii funerare nonstop de la intrare, unde începe să pipăie febril cele 34 de buzunare ale Scurtei Armonice Antiglonţ. Într-unul din ele, ştie precis, se găsea până nu demult Agenda pentru Situaţii de Urgenţă (ASU). Dar ceea ce nu ştie încă profesorul, e că în urmă cu vreo două săptămâni, Aneta a pus haina în maşina de tuns iarbă renunţând să-i golească în prealabil buzunarele, ale căror fermoare originale (operabile cu Windows 3.1.) aveau, oricum, parola expirată. Dar pentru a o schimba, profesorul avea nevoie, evident, de vechile parole, care se găseau, de altfel în perfectă siguranţă, în buzunarul master, din păcate la fel de inoperabil ca şi celelalte, din motive pe care cititorul inteligent le-a înţeles, desigur, cu mare uşurinţă.
- Unde porumbiţa mea mi-am pus agenda?! strigă profesorul. Vreau parola! Anetooo!!!
Nimic de făcut. Buzunarele sunt la fel de impenetrabile ca un buncăr. Iar Aneta nu pare, cel putin deocamdată, disponibilă.
În lipsă de altceva mai bun, profesorul începe o scurtă analiză a situaţiei.
Să se îndepărteze de locul impactului pare inutil. În cele aproximativ 20 minute rămase până la apocalipsă, ar putea parcurge cel mult unu virgulă cinci kilometri, asta însemnănd, în linie dreaptă, doar un kilometru.
Dacă s-ar adăposti într-un imobil oarecare, ar avea aceleaşi ridicole şanse ca primii doi eroi ai poveştii celor trei purceluşi.
Iar cea mai apropiată staţie de metrou, Eternităţii, e închisă de doi ani pentru update-ul săptămânal de soft.
Doar zborul... Ar putea zbura! Teleportarea!
Aici profesorul se opreşte, străfulgerat de o idee genială, şi îşi extrage cu un zâmbet fin mobilul, din buzunarul de uz curent.

- 112, cu ce vă putem fi de folos? îl mângâie o Voce de nichel.
- Alo, rosteşte placid profesorul mestecând un ou de ciocolată cu surprize. Alo! Sunt Cristofor Porumb Al Treilea. Notează.
- Bună seara, domnule. Aveţi o problemă, înţeleg.
- Eu n-am nicio problemă. Voi aveţi una. Tocmai am pus o bombă la metrou.
- Aş putea spune că aţi facut un lucru foarte bun, remarcă vocea. De ce?
- De dinamită, fistic şi ciocolată de casă. Cu stafide.
- Şi unde anume aţi binevoit s-o instalaţi?
- La Eternităţii.
- De unde vorbiţi, domnule?
- De lângă cimitiru' Veac Nou, fă. Din faţă la internet cafe. Da' e închis.
- De pe ce terminal sunaţi?
- De pe celular. Da' nu-ţi dau dau număru' nici de-al dracu'.
- Se înţelege, e confidenţial, nici nu ne-am permite să vi-l solicităm. De altfel, ar fi un gest profund anticonstituţional, îl asigură Vocea. Vroiam doar să facem puţină conversaţie. De exemplu, cum o duceţi cu sănătatea, domnule Columb?
- Porumb, surdo, rânji profesorul clefăind. Cristofor Porumb. Excelent. Sănătos tun. Notaşi?
- Am notat. În primul rând, vă mulţumim pentru că aţi apelat la serviciile noastre. Acum v-aş ruga să-mi răspundeţi la o altă întrebare.
- Zi.
- Din ce motiv aţi pus bomba?
- De plictiseală. Ca să săriţi în aer. Să zburaţi ca guguştiucii, proasto.
- Drăguţ din partea dumneavoastră, domnule, dar pentru asta avem avioane.
- E prea scump să zbori cu avionu', fă. Eu ofer poporului un zbor gratuit.
- Înţeleg, domnule. Ce mai face soţia dumneavoastră?
- Care din ele?
- Aveţi mai multe?
- Asta chiar nu te priveşte.
- Ziceam şi eu. Reformulez: ce mai fac soţiile dumneavoastră?
- Zacuscă.
- Admirabil. Aveţi copii?
- Da.
- Câţi?
- Nu ştiu precis. Erau vreo 7. Sunt bine, cred.
- Şi altfel?
- Şi altfel, trag dintr-o ţigară.
- Cine, ei?
- Nu, eu.
- De ce?
- De iarbă.
- Domnule Porumb, ştiţi, la noi e interzis consumul de droguri. E posibil sa fiţi amendat.
- Întotdeauna mi-am plătit amenzile, fă. Sunt un cetăţean cinstit.

Aici profesorul simţi cum două perechi de căngi îl înşfacă, îi răsucesc mâinile la spate, şi-l conduc politicos cu un ghiont între omoplaţi spre duba din apropiere.

- Fugit irreparabile tempus, şopti uşurat profesorul, instalat pe bancheta din spate. Au fost mai rapizi decât credeam. Mai rapizi decât taxiurile...
- Taci, idiotule. Ai un avocat? întrebă prima cagulă.
- Nu.
- O să ai din oficiu.
- Unde mergem? Sunt nevinovat...
- Mergem pa-pa, tataie, adăugă amabil a doua cagulă. Ne teleportăm un pic. Ai făcut pişu la plecare?
- Nu văd legătura, domnule...
- Lasă vrăjeala, Costele, şi dă-i bice, mai e doar un sfert de oră până pică dovleacu' ăla în Ferentari.
- Ubi concordia, ibi victoria! exultă profesorul. Să mergem!


vineri, 21 dec. 2012, ora 23:44:45.

- Acvila, aici Nevăstuica, recepţie.
- Nevăstuica, aici Acvila, recepţie.
- Acvila, raportez, l-am prins pe cretin. Pare o farsă, dar ştii cum e. Recepţie.
- Ştiu. Adu-l aici. Dacă se poate, întreg. E tânăr?
- Pe la vreo 50, pare nebun şi pute a borş de pui cu smântână. Da' cred că o să-l frăgezesc un pic pe drum. Terminat.

Acestea fiind zise, duba se năpusti fulgerător în noapte despicând optimist ceaţa gălbuie a marelui bulevard spre un destin, deocamdată, incert.


8.

vineri, 21 dec. 2012, ora 23:52:10

- Domnule , ai sunat la 112. Te-ai visat la 112. Eşti la 112. Ia loc, te rog.
Profesorul priveşte nedumerit în jur. Cu excepţia bărbatului care vorbise, şi a unei draperii anoste mascând un tablou cu nud croşetând la apus de soare pe balastieră, biroul este perfect gol.
Necunoscutul se întoarce, zâmbind.
- Am spus să iei loc.
- Unde?
- Contează?
- În principiu, nu, recunoscu profesorul. Oriunde pe duşumea e la fel de confortabil, dar într-o cameră de anchetă, cel puţin din punct de vedere topologic, prezenţa unui scaun ar fi fost reconfortantă.
Bărbatul îşi încreţi a zâmbet ridurile gălbui din jurul gurii.
- Înţelegi rapid. Asta e bine. Din păcate, n-avem niciun scaun aici.
- Dar dosarele, biroul, telefonul, săculeţul de nisip, scripeţii, menghina, jgheaburile de colectare a sângelui, proiectorul?...
- Ai citit prea mult, profesore. Îţi reamintesc că ne aflăm, totuşi, în secolul 21. Ai putea întreba, eventual, de ce nu avem un scanner digital pentru amprentare. Ai putea întreba unde te afli. Evident, nici în acest caz nu ţi-aş putea răspunde onest, dar cel puţin ar fi o întrebare la locul ei.
- De unde ştiţi că sunt profesor?
- Dacă n-aş fi ştiut dinainte, aş fi putut deduce cu uşurinţă: detaliile vestimentare, fizionomia, maximele latineşti. Sau, pentru conformitate, te-aş fi putut întreba. Am preferat, totuşi, să te feresc de tentaţia minciunii. Pentru că, vreau să-ţi reamintesc, eşti cel mai mare mincinos din lume, profesore.
Mirat, profesorul se mulţumi să clipească.
- Dar totuşi, ştiaţi.
- Da.
- Mă întreb unde am mai auzit asta înainte...
- Întreabă-te. Că tot eşti aici, pune-ţi tot felul de întrebări. De exemplu, cu ce te ocupi în viaţă. Din ce trăieşti? Şi mai ales, cu ce scop?
Profesorul îşi pipăi marele buzunar de uz curent. La fel ca şi el, părea abandonat, vid şi plictisit.
- Sunt captiv, şi totuşi Michael Jackson e mort. Altfel spus, m-am săturat de teatrul ăsta absurd. Mi-e foame şi sete, domnule poliţist. Simplu. Eventual, vă rog să consideraţi că aceasta este ultima mea dorinţă.
- Nu sunt poliţist. Nici măcar anchetator, profesore. Dar, de dragul dumitale, se rezolvă.
Bărbatul apăsă primul nasture de sus al hainei, şi aplecându-se discret, mormăi:
- Învăţătorul. Cu Ogrezean.
Un fermoar aproape invizibil al hainei începu imediat să lumineze intermintent cu albastru.
- Ave, Învăţătorule. General de brigadă Ogrezean la ordinele Tale.
- Camera 1. Douăzeci de cutii crenwurşti vienezi, 1 kg ouă de ciocolată, 2 pui la rotisor, două navete de Carlsberg, una de Armand de Brignac '58, una de Bordeaux demisec '72, 2 sticle de Glenlivet '60, cafele, eugenii, triferment, dicarbocalm. Rapid.
- Am înţeles, Învăţătorule.
- Şi scobitori. Terminat.
Cuminte, fermoarul se stinse.
- Să continuăm, profesore. Dar nu uita, până vine gustarea, îţi mai cer o singură, mică favoare. Aici doar eu pun întrebări.
- Cum doriţi.
- S-o luăm de la început. Acum aproximativ 3 ani, mai precis pe data de 20 noiembrie 2009, ai fost cooptat în proiectul In-Ut-Illia Maximus 003. Te-ai angajat, în numele Laboratorului de Studii Interdisciplinare de la Universitatea pe care o conduci, să furnizezi un software de optimizare a calculului orbitei sateliţilor asincroni. Corect?
- Nu tocmai... Profesorul scoase o agendă. Mai precis, citez, era vorba de un studiu privind holistica acvaplanării la raţele de polistiren expandat în medii anizotrope.
- Mă rog. Asta era gogoaşa care ţi s-a servit. Nu trebuia să ştii la ce lucrezi. Trebuia doar să relaţionezi nişte parametri. Dar nu te-ai întrebat niciodată de ce tocmai dumneata ai fost ales, şi de ce nu un specialist, de exemplu o somitate oarecare de la o universitate americană?
- Sincer, nu. Aquila non capit muscas.
În acest moment, peretele din dreapta bărbatului începu să culiseze, făcând loc unui motostivuitor electric cu telecomandă vocală, prevăzut cu sertare pentru gustări, 8 mese rabatabile de cocktail, şi vomitorium încorporat. Cu un aer neglijent, pentru început, profesorul înhăţă din zbor un pui aflat ceva mai la îndemână.
- Şi nici nu te-ai întrebat care e scopul acestui proiect aberant?
- Nu, clefăi profesorul cu gura plină. Probabil, ceva secret.
- Bineînţeles, amice! tună bărbatul. Află acum că acest proiect mizerabil era destinat construcţiei unui satelit cu propulsie nucleară care urma să intre în coliziune cu Asteroidul meu, schimbându-i insesizabil, dar totuşi decisiv traiectoria, undeva, la 500000 km de Terra, şi salvând astfel a Şaptea Civilizaţie, inclusiv pe dumneata, burtă verde!
Aproape înecându-se cu vinul din sticla de Bordeaux pe care tocmai şi-l turna fericit pe gâtlej, profesorul şopti:
- Păcatele mele...
- Da, păcătosule! urlă necunoscutul. Da! Ai fost ales tocmai pentru că niciodată până atunci, absolut niciodată în întreaga ta carieră, n-ai terminat niciun proiect! Erai omul ideal! Fără tine, colosala bombă ar fi fost, evident, perfectă. Cu tine, doar aproape perfectă... Erai bobul de nisip din rulmentul de mare anduranţă. Fisura.
- Da, dar am fost plătit, şi onoarea...
- Taci, ticălosule! Culmea ghinionului, tocmai acum te-ai hotărât să te ţii de cuvânt. Şi, colac peste pupăză, softul tău a funcţionat! Era o şansă dintr-un milion să meargă, pentru că n-ai testat nimic! De fapt, nici n-aveai cum, fără procesor de 30 GB, de care neam de neamul tău n-a avut parte, (şi nici n-o să aibă pe meleagurile astea în veci, am să mă ocup personal de asta, jur). Rotiţa care urma să blocheze întregul angrenaj s-a învârtit. Dezastrul s-a întâmplat cu un minut înainte de a fi adus dumneata aici, nenorocitule. Satelitul erou şi-a facut datoria, explodând în imediata vecinătate a Asteroidului, şi schimbându-i traiectoria atât de migălos calculată, l-a făcut să rateze Terra. În clipa asta Copilul meu zboară complet aiurea, decepţionat şi trist, după calculele mele, spre Marte.
- Deci am scăpat, rosti bonom profesorul, trecând la crenwurşti. Slavă Domnului. Pe de altă parte, înţeleg că dumneavoastră sunteţi creierul acestei, scuzaţi, oribile conspiraţii, din fericire, eşuate.
- Să zicem.
- În altă ordine de idei, adăugă profesorul, îmi permiteţi să iau un gât de şampanie? Din păcate, am gustat ceva mai devreme, un borş de cartofi cu smântână, îngrozitor mi-e de sete, Dumnezeule. Oricum, cred că nu cer prea mult, având în vedere că după această gustare ceremonială, presupun, voi fi executat, observă trist profesorul. Trebuie să recunoaşteţi însă că n-am zis nimic de spanacul a la comtesse cu ananas şi curry, icrele negre, calamarul umplut, sufleul de căpşuni, boeuful bourguignon cu tăiţei, combinaţiile delicate de fructe de mare din Mediterana, şi în general despre toate acele rafinamente culinare pe care, nu-i aşa, ştiaţi perfect că le ador...
- Relaxează-te, amice, n-ai să mori. Dimpotrivă. În felul tău, eşti un erou. Te voi răsplăti.
- Nu înţeleg, spuse profesorul.
- E simplu. Datorită ţie nu va mai fi nicio victimă, cum spuneţi voi, colaterală. Miile alea de jurnalişti imbecili sosiţi la faţa locului pentru a imortaliza ceea ce li s-a făgăduit a fi inegalabila simfonie de sunet şi lumină din clipa coliziunii cu dragul meu Copil (pentru a crăpa în secunda imediat următoare cu un rictus idiot pe faţă), vor scăpa deocamdată nevătămaţi (urmând s-o facă în altă parte, probabil undeva în Indonezia, Irak, Somalia, sau mai ştiu eu unde vor avea chef, treaba lor). În plus, gândeşte-te câte dezvăluiri au făcut acum marii voştri escroci naţionali, în speranţa cretină a iertării. Cu ocazia asta o bună parte dintre voi a aflat că, de când vă ştiţi pe lume, totul, dar absolut totul v-a fost contrafăcut, că aţi fost crescuţi de mici doar în (şi mai ales întru) perfectă Minciună. Avioanele, cârnaţii, asigurările şi voievozii, asfaltul, cerneala, iaurtul de fructe şi baladele, Călugăreniul, apa, constituţia şi metroul. Că tot ce aţi adunat, iubit, construit, sau mai ales aţi furat, n-a fost decât o butaforie, că ţara în care aţi văzut lumina zilei e o butaforie, că lumina însăşi a fost o altă sinistră butaforie, şi că voi inşivă nu sunteţi decât niste biete broscuţe de tinichea sub colosala mea Şenilă! Aţi avut timp să reflectaţi, pentru că, totuşi, v-am dat timp. Contribuabilul de bună credinţă, debil financiar prin tradiţie, dar onest, şi-a plătit la zi toate impozitele, şi-a închiriat un loc modest de veci şi apoi şi-a pus capăt zilelor, spre binele comunităţii. De mediocrul ăsta aţi scăpat. Întelepţii şi poeţii şi-au vândut casele pe o sticlă de şampanie franţuzească sau pe o noapte memorabilă de amor cu una dintre divele de silicon ale showbizului, altfel inaccesibile, şi s-au închis voioşi în cârciumi, în timp ce scepticii sau măturătorii de stradă le-au cumpărat, prosperând. Marile bănci au oferit credite imense pe 300 ani, cu dobândă nulă şi fără garanţii, cupluri de-o viaţă, perfect senile şi esenţialmente putrede s-au destrămat cu pasiune, hoţii, sperjurii şi criminalii şi-au mărturisit cancerul păcatelor. Aproape toţi ştiau ce am de gând. Doar vagabonzii, savanţii şi copiii n-au avut habar, mă rog, fiecare din motive diferite... Apropos, cum îţi imaginai, prietene, că îţi va mai răspunde cineva la 112 cu o juma' de oră înainte de Marea Întâlnire? Până şi câinii ştiau! În fine, ieşi, să nu te mai văd în vecii vecilor. Eroule, piei din ochii mei. Valea. Am greşit, dar până la urma a ieşit, de ce n-aş spune-o, binişor. Du-te dracu' cu softu' tău cu tot.
Şi aplecându-se peste primul nasture de la haină, necunoscutul rosti:
- Învăţătorul. Daţi-i un cec cu ce sumă vrea, făceţi-i o clismă cu infuzie de muşeţel şi sunătoare, şi daţi-i drumul acestui cetăţean respectabil. E liber.

9.

sâmbătă 22 decembrie 2012, ora 9:35, Bucureşti

Încercând să uite întâmplările din ajun, profesorul îşi face, comme d'habitude, mica plimbare matinală, observând că, deşi în general previzibilă şi anostă, lumea oferă uneori, nu-i aşa, clipe seducătoare. De exemplu această dimineaţă gri de solstiţiu, staţionând aproape mineral peste oraşul neverosimil de pustiu şi rece, i se pare de-a dreptul primăvăratică. Maliţioşii ar putea fi tentaţi să pună această calmă şi senină bunăvoinţă pe seama faptului că într-unul din sertarele biroului (profesorul a uitat deja în care, dar asta nu mai are de-acum încolo, vă garantez, nicio importanţă) se află un cec care îi va permite să trăiască absolut decent 125 de ani, 4 luni şi 3 zile fără să mişte un deget. Şi poate că maliţioşii n-ar greşi foarte tare, aşa că deocamdată nu-i contrazic.
Evident, nu viaţa, ci munca a fost marele blestem arhetipal al omului, constată profesorul dând cu vârful pantofului unei cutii de pastă de tomate care, conform implacabilei legi a conservării impulsului, îşi ia cuminte zborul spre rigola plină de peturi şi gunoaie. Perpetua nelinişte a Ideii şi abnegaţia Faptei mergând până la sacrificiul de sine, nu sunt nimic altceva decât derizorii forme de protest, puerile măşti ale disperării provocate de mizerabila genetică umană. E adevărat că născută într-o realitate fundamental ostilă şi vădit umilitoare, la început pentru a se dumiri şi integra, apoi pentru a se conserva un interval de timp omologabil social, Fiinţa, şi mai ales Fiinţa Prometeică a Savantului trebuie să facă măcar un compromis major, dar cum să-l faci tocmai pe-ăsta zeci de ani la rând fără să-ţi pierzi minţile, Dumnezeule? Moartea? Paradoxal, nimic altceva decât reîntoarcerea firească în marele Sine, după o scurtă experienţă traumatizantă numită fastuos conştiinţă, iar munca, suprema laşitate a traversării acestei falii mincinoase a eului numită viaţă. O, şi cea mai rea dintre vieţi, viaţa la bloc, populată de zei locali din galeria apometrelor, contoarelor, listelor de întreţinere, repartitoarelor de căldură, lifturilor. Iar pe fiecare dintre ele, nelipsitele efigii ale ceasurilor, otrăvite şi nemiloase limbi atomice contorizând cât mai ai de ispăşit. Afară? Afară, mii de camere de supraveghere, cititoare de card, de amprente, de voci, de tonus, de gând, de fidelitate, de optimism, şi de simţ civic. Şi facturi, peste tot facturi. Dar iată, azi ceasul meu s-a oprit. Gata! La urma urmei, habar n-am cum, dar am scăpat, concluzionă profesorul. Şi când te gândeşti că totul a plecat de la un studiu banal privind holistica acvaplanării la raţele de polistiren expandat în medii anizotrope. Ciudat. Tare ciudat.

10.

În această clipă profesorul observă pe trotuarul de vizavi o fată uluitor de frumoasă. În ciuda gerului, fata e îmbrăcată într-o fustă subţire de vară care lasă vederii doi genunchi vulnerabili, oneşti şi albi. Ea poartă ochi verzi şi fermecătoare unghii portocalii, şi, mai mult decât atât, în toată splendoarea ei celestă, pare că îi surâde. Simţind că i se taie răsuflarea, profesorul scoate febril din buzunarul 31 vaporizatorul de uz citadin cu adausuri de fier şi seleniu, pe care şi-l înfundă energic în nas, apăsând un mâner drăguţ de plastic roşu situat lateral sub care scrie "pull gently". Dar, evident, nu se întâmplă nimic.
Atunci, ca un crap sexagenar de concurs aflat pentru prima dată pe salteaua de vizitare, profesorul mai trage uluit câteva guri de aer şi se prăbuşeşte, în timp ce temperatura atmosferei terestre revine la valoarea iniţială a zilei de vineri, 21 dec. 2012, ora 23:30, scăzând cu 2 virgulă 12 înmulţit cu 10 la puterea minus 34 grade Celsius, iar din părul verde al fetei îşi ia zborul o pasăre de culoarea iaurtului cu zmeură, fâlfâind agale peste oraşul învingător.


sfârşit