agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1056 .



Există... în noi
proză [ ]
Dumnezeu îi iubește pe oamenii buni

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [minela ]

2011-01-02  |     | 



Miruna stătea de ceva timp la fereastră și privea dansul fulgilor de nea strălucind sub lumina slabă a felinarelor. Sporadic, trecea câte o mașină, întrerupând liniștea albă. Îi plăcea să traseze cu degetul figurine, pe geamul aburit.
- Hai, bea-ți laptele, spune-ți rugăciunea și mergi la culcare! spuse blând Maria.
Fetița sorbi din cana roșie, imprimată cu Alba ca Zăpada și cei șapte pitici, apoi îngenunche în fața iconiței, cu Fecioara Maria și pruncul, de la capul patului.
- Înger îngerașul meu... Mamă, de ce moșu' nu vine și la copiii săraci?
Femeia tuși încurcată.
- Draga mea, moșul vine la toată lumea, nu ține cont de așa ceva. Te rog, termină-ți rugăciunea!
- ... și de rele mă păzește, amin! Ioana mi-a spus că pe ea moșu' n-o iubește, pentru că e bolnavă și urâtă. Nu i-a adus niciodată nimic. Nici fraților ei, se ofensă micuța încruntându-se, după care se trânti în pat, adâncindu-și fața în perna moale, cum îi era obiceiul.
Pentru câteva clipe Maria rămase pe gânduri. Era răvășită de cele auzite. În cele din urmă se reculese și se întinse lângă ea, mângâindu-i buclele întunecate. O înveli cu grijă, lăsându-i descoperit doar nasul mic și pistruiat.
Fetița se zgribuli la pieptul mamei, căutând căldura și afecțiunea de care avusese parte de când se știa: protecție, tandrețe, siguranță.
- Þi-a spus ea asta?
- Da. În pauză. Mi-am uitat adidașii în bancă. Era singură în clasă. Știi, e scutită de sport pentru că-i bolnavă. Mamă, nu-i așa că nu e bine să mănânci din gunoi?
- Nu înțeleg. Ce vrei să spui?
- Când am intrat, ea tocmai a scos din coș un sandviș aruncat de Petre, înainte să mergem la sala de sport.
- Bineînțeles că nu e în regulă! Sunt microbi și te îmbolnăvești.
- I-am spus și eu, dar ea mi-a zis că Dumnezeu se supără dacă aruncăm mâncarea.
- Așa este, spuse trist Maria.
Avea lacrimi în ochi. Privea tavanul alb, așternutul vesel, cu personaje din desene animate, îndrăgite de fiica sa. Bradul trona ca un împărat, în dreptul geamului. Era împodobit cu beteală colorată, globulețe aurii și roșii. La tulpina lui se găseau multe cutii cu daruri, dulciuri și portocale.
- Păi, e bine sau nu e bine?... își auzi din nou fiica.
- Nu e bine să arunci mâncarea, dar nici să iei din gunoi. Mama ei nu i-a spus asta?
- Nu. Mama ei are grijă de copiii orfani. Dumnezeu a rugat-o să-l ajute.
- Asta tot Ioana ți-a spus?
- Da. Și mi-a spus un secret. Crede că Moșu' nu există, că e o minciună. Și Radu zice că a văzut-o pe mama lui punând cadourile lângă pom. Mami, eu cred că moșu' există, se precipită micuța. Nu-i așa că există?
- Miruna, moșu' nu există. Este o poveste inventată de oameni, un motiv în plus să fie mai buni, dăruind și împărțind cu alții ce au.
- Eu vreau ca moșu' să existe, strigă fetița plângând.
- Și eu vreau draga mea. Pentru mine el există. E Dumnezeu... Dar să nu spui nimănui asta, șopti privind în jur. Rămâne secretul nostru. Dumnezeu lucrează prin oameni, pentru oameni.
- Cum adică? întrebă Miruna, ștergându-și lacrimile cu mâneca pijamalei.
- Ai să înțelegi asta când vei crește mare. Noapte bună copilă!
- Există sau nu există?
- Există... în noi.
- Noapte bună mami!
În noaptea aceea Miruna se visă alături de Ioana. Râdeau cu poftă de câte ori descopereau conținutul cadourilor dăruite de Moșu'. Hăinuțele, cizmulițele, păpușile, cărțile, jocurile și mulțimea de dulciuri, o înveseleau pe micuță, pentru prima dată. Vârful bradului împodobit nu se zărea, era imens. ,,Uite, ea e mama mea!'' spuse bucuroasă fetița, arătând spre femeia frumoasă, cu zâmbet trist, care aștepta în picioare, bucurându-se laolaltă cu fiica sa, de darurile primite. Era stânjenită de haina ponosită, pe care o tot neteza cu mâinile, rușinată.
- Bună dimineața, draga mea! Hai, trezește-te, să nu întârzii la școală! Astăzi, la serbare, Moșu' va veni și pentru Ioana.
- Ce bineeee! exclamă entuziasmată fetița, aplaudând. Ai vorbit tu cu el?
- Da. Ai să vezi, zâmbi Maria.
Ioana nu era prezentă. Ea nu se putea bucura ca ceilalți copii. În clasa întâi a fost însoțită, la serbare, de un frate mai mare, care a pocnit-o de față cu toată lumea, pentru că se încurcase la poezie. A târât-o afară după el, fără să-i pese că fata nu-și primise darul. De atunci, fetița refuza cu înverșunare să se prezinte la vreo serbare organizată de școală.
După sfărșitul spectacolului, Maria, încărcată cu daruri multe, porni către locuința Ioanei, aflată la marginea Bucureștiului, în comuna Afumați.
- Oprește aici mami! Aici stă! O să se bucure... ai să vezi!
Poarta indicată de fiica sa avea atârnat un steag mortuar.
- Așteaptă-mă, vin imediat! spuse cu inima strânsă.
Reveni răvășită. Se abținu cu greu să nu plângă.
- Să mergem! spuse gâtuită de emoție. Trânti portiera și se grăbi să plece din acel loc mizerabil.
- De ce plecăm? Nu-i dăm cadourile?
Maria își mușca buzele. Lacrimile se încăpățânau să șiruiască. Erau de neoprit. Nu putea să-i vorbească fiicei sale despre moartea fetiței, despre sărăcia și mizeria văzute în acea locuință, despre întunericul de acolo, unde puțina lumină venea de la o lumânare aflată lângă trupul firav, întins direct pe masa acoperită de un preș peticit.
- Ioana a plecat, draga mea. S-a dus acolo unde îi e bine, spuse în cele din urmă, cu glas tremurând, încercând cu greu să-și controleze emoțiile, pentru a nu i le transmite ficei sale, dorind astfel să o protejeze.
- Nu mai plânge! spuse Miruna ștergându-i lacrimile cu dosul palmei mici. Eu știu că a plecat cu mama ei, după ce am desfăcut toate darurile, aseară. Râdea. Se țineau de mână când s-au ridicat să pună steluța în vârful bradului, sus, sus de tot. Era maaare și bogat. Nici nu i se vedea vârful. Și erau amândouă atât de frumoase...
Maria nu-și mai auzea fiica. O ținea strâns la piept. Lacrimile se războiau în barbă, fără oprire.
- Mami, bunica spunea că Dumnezeu îi iubește pe oamenii buni și că are grijă de ei. Nu-i așa că Ioana e la El?
- Uneori El e nedrept, răspunse mai mult pentru sine, privind nămeții de nori. Draga mea, Ioanei îi e bine acolo unde este cu mama ei. Vrei să mergem în magazine, să alegem cadouri pentru orfani?
- Daaa! răspunse fetița entuziasmată. Ca Ioana și mama ei?
- Da, draga mea. Doar că noi o facem aici, pe pământ... să mergem!

Din acea iarnă, Miruna, își luă în serios rolul de Crăciuniță veselă, dăruind împreună cu mama sa cadouri de sărbători. În vacanțe, mulți dintre orfani au trăit armonia din sânul acelei familii.
Astăzi, pe locul căsuței dărăpănate din Afumați, se află un orfelinat, unde copiii abandonați se bucură de dragostea doamnei director Petrescu, Petrescu Miruna.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!