agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1543 .



La cules de rodii în cartierul Rahova 46
proză [ ]
despre ceasuri rusești și elvețiene...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Almalo ]

2011-06-14  |     | 



În autobuzul 56 rar vedeai un om cu ceas la mână. Dacă avea ceas, îl arăta, avea haina suflecată până la cot. În cămașă erau puțini. Dacă aveau cămașă aveau și haină (azi se zice sacou) sau balonzaid sau jacă de piele. Aceștia „cu jacă” sigur nu mai avuseseră loc în autobuzul special al I.F.A. (Institutul de Fizica Atomică din Magurele), autobuz pentru angajații care veneau de departe și păreau aleși ai sorții în aceste autobuze. (Erau curate și n-am văzut unul în pană!)

Un fel de „barcă a lui Noe” ce trecea zilnic pe lângă noi, ignorându-ne sau cel mult stropindu-ne dacă nu reușeam să ne lipim de zidul unității militare.

Dimineața autobuzele I.F.A. treceau în șiruri spre Măgurele, iar seara îi duceau pe angajați înapoi și îi risipeau prin 13. Septembrie sau Piața Unirii. Cine nu încăpea în el, se chinuia în autubuzul 56 al muritorilor de rând.

Se știa: jacă nu putea să-și cumpere oricine. O jacă era din piele adevărată, lucrată de mână, vedeai cusăturile robuste pe la încheieturi, iar cel care o purta era tare mândru în ea.
De aceea spun: cei în jacă nu erau de prin Rahova și în jurul lor se făcea loc. Purtătorul de jacă și ceas, majoritatea rusești cu ecran mare și margine aurie, dorea cu tot dinadinsul să se uite pe fereastră și se plângea de geamurile nespălate. El era cel căruia i se spunea în față: „mă, nu-ți convine ia-ți mă mașină mică”.

Omul „cu ceas și jacă” nu intra în vorbă cu nimeni, dar nici cei din autobuzul 56 nu îl întrebau nimic, pentru că știau că el nu le va răspunde.

- Un ceas, uite, acum e al tău, să ai mare grijă de el, zise mama într-o zi, întinzându-mi un ceas mic, galben, și își continuă tăiatul de ardei și gogoșari pentru a fi îndopați în sticle de lapte cu gâtul larg. Această preocupare dura și dura toată toamna.

Cuvintele ei m-au luat prin surprindere: mi se păreau „cam mari” pentru un ceas atât de mic. (Cred că am gândit exact asta când mama făcea pasul ei spre maturitatea mea.)

Era un ceas RDG-ist marca „Ruhla”, cea care monopolizase, ca să zic așa, piața Germaniei de est. Mama nu primise nici un ceas de la părinții ei, astfel mi-a dat unul cumpărat de ea, iar de unul elvețian nu avea bani.

După câteva săptămâni, tot prin surprindere, mi-a spus că nu am voie să-l port, „a fost prea „teuer” (scump) și mi-a dat unul pentru „zi de zi”, robust și rusesc, marca „Racheta”.

„Ruhla” era el din sistemul comunist, dar avea ceva delicat, cum fiecare ceas are un fel de a fi.
„Racheta” era un ceas mare, atât.
Un ceas de mână era un ceas de mână, unul de perete de perete. În fiecare secol ceasul a fost unul din primele obiecte în care se putea afla „gustul vremii,timpului”.

Îmi aduc aminte de deșteptătorul din copilărie. Era pătrat, avea un fel de acoperiș, și se scutura cu totul când suna; cam așa scuturam și noi când înghițeam uleiul de pește . Tata ca să-l facă și mai tare, îl punea pe o farfurie de tablă. Atunci să-l fi văzut, ziceai că stă pe jar.
Am văzut pe la alții deșteptătoare mai mari decât al nostru, pe unul scria CFR, cu un cadran înspăimântător pentru ochii mei de copil.

Da, un deșteptător era un deșteptător în adevaratul sens al cuvântului. Nu știa nici să cânte, nici să filmeze, iar de poze nici vorbă. Și te deștepta doar în casă, în altă parte te sculai singur sau

Când suna te scotea atât de brusc din visele blânde ale dimineții, că nu aveai curaj să te culci la loc, de frică să nu mai sune deșteptătorul încă o dată. Păi da, își făcea meseria, și trezea tot, așa și al nostru, trezea „până și morții”.

Așa făcea și locomotiva în Gara de Nord, suna tare, apoi scotea abur, era învăluită într-o ceață în care dispărea, cu oameni cu tot.
Șuieratul acela care în gară suna burduhanos, se subția dupa o vreme. Cred că ceața se hranea cu jalea/sunetele locomotivelor, totul părea mult mai mic, mai alungit după ce trecea ceața de la linia unu.
Tata pleca mereu de la linia unu. Bine, pe vremea aceea erau și mai puține linii, sau le vedeam eu numai pe cele de la care pleca tata?

Dar „Racheta” mea nu avea nimic din ținuta unui ceas de mână. Era și el pătrat, era un ceas pe care vedeai clar că trece timpul, dar nu se potrivea la nici o mână. Poate cel mult la una de dulgher, care ar fi trebuit să citească ora peste acoperișurile lumii.
Colegii mei aveau ceasuri deja din clasele mai mici. Ceasul era un semn de bunăstare. Am fost una din ultimele care am avut ceas, când ceilalți deja îl purtau ca pe un obiect de uz personal.
Prin clasa a 3 și a 4 a cum primea unul un ceas, venea la școala parcă mai înalt, ca în zi de sărbătoare, în pas săltat și cu mâna întinsă să ne arate trofeul cu care „intra în rândul lumii”.

Ne strângeam toți sub castanul uriaș din mijlocul curții școlii și ne uitam cum îl învârte, cum șterge cuvios peste sticla încă strălucitoare. Brățările ceasurilor era din piele și abia târziu de tot, pe la finele liceului au apărut brățări de metal ce te pișcau de piele și dacă nu erau din calitate prea bună, îți lăsau urme verzulii.

Dar nu erau ceasuri cu baterii, nu. Seara trebuia să-l „pui”, să îl întorci, să învârți rotița minusculă de câteva ori, cu grijă să nu o învârți prea tare.
Dacă o dădeai peste cap, adică învârteai doar o dată mai mult, se rupea arcul.

Meseria de ceasornicar era o meserie serioasă, ei fiind respectați, pentru că erau cei pe mâna cărora încăpeau ceasurile, la cea mai mică problemă. Toți ceasornicarii aveau ceva în comun: erau oameni pașnici, locuiau în cămăruțe cu multe veioze, și când intrai se bucurau.
Cred ca erau unii dintre cei mai fericiți.
Oricine intra, ceasornicarul se uita la el ca la un prieten, nu ca la un client. Mama mi-a explicat că înainte de război toată lumea era așa, plină de bucurie și prietenie când intrai într-o pravalie. Și nu păreau prefăcuți. Poate se bucurau pentru că erau multă vreme singuri?

Nu stiu, dar la ceasornicar am fost des, pentru că nu stiu cum făceam, arcurile ceasurilor mele rusesti își dădeau repede duhul.

Tata avea un ceas vechi. Prin sticla întunecată se vedea greu timpul, dar avea litere și cifre mari. Nici nu se vedea ce marcă era sau din ce țară venea.

După ce a ieșit la pensie tata și-a propus să-și cumpere unul elvețian și a economisit câțiva ani.

Ziua în care ne-am dus pe Calea Victoriei nu poate fi uitată.
Am plecat toți trei în haine de sărbătoare, ca la biserică, doar să cumpărăm un ceas.

Atunci părea ciudat, dar azi știu, a cumpăra un ceas era o zi importantă, un eveniment ce nu se întâmpla de multe ori în viață.

Pe vremuri primeai un ceas de la părinți și unul ți-l cumpărai tu, și gata, a trecut viața.

Ceasul pe care îl primeai de la părinți îl păstrai. Era cel pe care îl găseau (ceilalți) la finele vieții uitat într-un sertar, împachetat cu grijă într-un șervețel sau o batistă prăfuită.
Cel pe care l-ai cumpărat îl dădeai la rândul tău copilului ca moștenire, el fiind suma trăirilor comune între tine și copilul tău. Cine primea ceasul tatii era cel ales. Ceilalți frați primeau atunci de la rudele din jur, sau de la mătuși.

Fiecare familie avea și câte o mătușă, două, necăsătorită, o Freulein, fată mare. Atât era rostul ei: să fie cu ochii pe nepoți și să le facă cadouri, să meargă la biserica și să organizeze înmormântările. Cel mai nostim era, că aceste eterne domnișoare își doreau să se consemneze și pe mormânt: „Freulein”...Noi copiii râdeam de ne prăpădeam, când citeam cu voce tare de pildă „Kathi Marker dispărută la 90 de ani, Freulein”. Și bineînțeles aceste mătuși aveau bijuterii și ceasuri la care jinduiau toți, dar ele și le doreau și după moarte și le erau puse cu părere de rău în coșciug. Dar controlat nu controla nimeni, dacă se întâmpla totul așa cum lăsaseră aceste atotștiutoare cu limbă de moarte.

Tata și cu mama nu prea vorbeau între ei în autobuz sau tramvai, pentru că tata cu accentul lui facea pe toata lumea să râdă și de fapt nu a înțeles niciodată de ce. Eu stăteam între ei și puneam întrebări, mă uitam uneori în sus și le citeam răspunsurile din priviri.

- Vati, de ce îți trebuie eine neue Uhr (un ceas nou)? Ai una, mi-o dai mie?
- Nein, atât a raspuns, „un nu” hotărât.
- Îți va lăsa ceasul pe care îl cumpără acum după ce moare, e elvețian și sehr teuer, ja, ja (tare scump, da, da).
- După ce moare? Cât de mult mai așteptat....când moare? mi-a scăpat și nici nu terminasem bine, că încheietura mâinii mele se umfla de la cât de tare o strângea mama.
- Așa ceva nu se întreaba...verboten (interzis)!
- De ce? Vreau ceasul, nu trebuie să moară pentru el....
- Schweig....Taci. Gata, ajunge.

M-au lăsat sughițând, ca pe un cățel la ușa magazinului de bijuterii și ceasuri, undeva vis a vis de magazinul Victoria și au intrat cu o seriozitate comparabilă cu intrarea la slujbă sau la morgă.
Vânzătorul purta lorgnon, magazinul mirosea altfel.
Mama era mulțumită cu ceasul ei mic din metal galben, ea îi zicea aur, dar nu prea strălucea, cred ca era dintr-o imitație de la vreo mătușă.

Tata și-a cumpărat un ceas mare, alb, cu brățară de piele, elvețian, pe care îl chema „Tellus”. L-a purtat cu zgârcenie, nu ca pe cel vechi.

Acela s-a prăpădit nu știu pe unde, de nu l-a mai găsit nimeni. Făcea economie l-a purtat, zicea tata, nu cumva să se strice arcul, dacă-l poartă tot timpul. Astfel „Tellus” era scos rar din curte, când timpul avea o oarece valoare, precum mersul la gară sau la meci, pe stadion. Timpul pe cadranul „Tellus” părea și el mai alb și spațios. Acel ceas a ajuns fără brățară în sertarul cu amintiri și așa văduvit de timp, l-am pus și eu într-o cutie, sub o pătură de vată.


Tante Elfi când ne vizita avea unul cu pietre care străluceau foarte tare.
- Vrei și tu? mă întreba...
- Da, vreau, cu pietricele și capac ...
Ceasul de mână al lui Tante Elfi avea un capac, întâi apăsai pe rotiță, se deschidea capacul și apoi îl întorceai.
- De unde e? E-așa colorat frumos!
- Eh, din Iran....L-a adus Hans, când a fost acolo la muncă. Cu construcțiile.

Prin anii 70 mulți plecaseră ca meșteri în țările arabe. Sufereau câteva luni, dar veneau încărcați cu „de toate”. Evident, apoi se înrolau în râdurile celor purtători de ceasuri și jacă. Cu banii agonisiți își puteau cumpăra câte ceva de la shop (magazine mici, duhnind a săpun, cu plata în dolari și cu buletinul în buzunar) sau aduceau frumuseți pe care le puneau pe pereți, la gâturile nevestelor sau în geam, să le vadă toată lumea.

Așa s-a umplut țara de răpiri din Serai și lebede ce stăteau paralizate în zbor pe pereții dați cu rol, nevestele de pandantive, iar cerceii strălucitori i-au înlocuit pe loc pe cei rusești. Ceasurile erau acoperite de pietricele colorate, iar din ferestre ne făceau cu mâna sau cu ochiul cadâne și pisici din diverse pietre.

Soțul lui tante Elfi, unchiul Hans, atât a fost la muncă: în Iran. În Germania l-au crezut, că acolo în Iran s-a accidentat și l-au tratat. A ieșit sănătos la pensie și s-a retras din toate, cu bani la bancă, fără să plătească vreo taxă. Taxele sunt făcute pentru cel care muncește.

Nici nu știu dacă a fost Iran sau altă țară, dar asta cred că era singura țară pe care puteau să o spună, celelalte erau greu de articulat pentru ei...Libia Liban, Tunisia, Siria sau Bachrain. Era egal unde au fost, în fața bisericii Lutherane, duminica, povesteau toți deodată în dialecte diferite ardelenești cum au fost ….în Iran.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!