Printre picăturile galactice, anomalia se manifesta tacit. Era arma Universului, caracterul afectat de resturile civilizațiilor apuse. Se prăbușise în larma cometelor, în euforia asteroizilor, în haosul meteoriților primari. Îmbrățișează relicvele pasagere, dar ochiul care sticlea conferea compasiunea căutată. Nimicul se încheiase, iar rozele efervescente numărau pașii supernovei. Erau buzele generate cele care subliniau aparența imortalității: se apropia de concretul insesizabil, dar relevant prin materie și sânge. Devenise o parte din Universul dorit, însă firele ierburilor de la suprafața terestră reprezentau un trecut inefabil: să coboare și să mângâie asfaltul, sau să recunoască nefericirea cărnii din oameni?...
Coborâse. Era vântul care spulbera speranțele, ploaia care curăța betonul, zăpada care acoperea mizeria, viscolul care concentra domeniul, mâna care hotăra destine. Era o parte din întreg, dar aflat în exteriorul nucleului. Plimbările autumnale atrăgeau insectele ovale, însă oamenii nu se grăbeau: carnea era factorul decisiv. Însă El, prin furnicăturile astrale, devenise ceea ce nu putea să conceapă: dansatorul stelelor. Însă nimic nu putea genera valul care l-ar fi strâns în chinga mortalității. Dacă ar fi fost simțit printre nopțile fără lună, atunci broaștele ar fi avut un alt orăcăit, greierii ar fi cântat altfel, stelele s-ar fi apropiat mai mult pentru a asculta muzica universală, dar omul urmărea beneficiile cărnii...
Cunoscuse Transformarea. Nu mai reprezenta nimic din ceea ce crease Universul în eonii de diversificare genetică. În cazul Lui, o anumită candoare evolutivă pierduse contactul cu spațiul, cu timpul, cu noaptea senină. Acesta era sămânța concretă a Cosmosului, speranța supraviețuirii dincolo de ceea ce reprezenta limitele sale: după colapsul Universului, singurul Lucru care ar supraviețui ar fi El, unitate pseudocelulară care sfidase logica și materialitatea. El devenise zeul visat de omenire, însă lipsit de limite morale și aspecte convergente: era și nu era, vizibil și invizibil uman, dar nespecific până la disperare, lacrimă primară a pruncului născut. Dar devenise și avocatului Anti-Universului, paloarea controversată a antimateriei, valoarea pentru care luptase Bezna o perioadă incomensurabilă. Era o parte a Albului și Negrului, dar fără inocența neutră a Griului....
Născutul murise. Moartea renăscuse printre aripile hotărniciilor ascunse. Totul e nebunie internă, dar El străpunge sentimente, valori, controverse, gramaje, ferigi. El este inerentul, damnatul pentru care nimic și nimeni nu are sens decât propria individualitate, propria esența fumigenă. Iar omenirea încă era interesată de aspectele carnale. Era divin, însă nu sub aspectele normale: amoral, asentimental, atipic, contorsionarea tuturor definițiilor umane. Inerentă, sublima căldură a dimineții oferea un calm exterior. El primește răsăritul ca pe o petală de măslin, suav, efervescent, lentoarea clipelor care nu mai vin. Așteaptă printre stele distrugerea Universului. Ar plânge pentru ultimii oameni pe care i-a sechestrat în bula atemporală, însă nu are ochi pentru un asemenea gest. Așteaptă, însă numai pentru lacrima nr. 2...