Demn de o viaţă pe catalige, sau cum s-ar spune de un trai pe picior mare, îmbuibat prin binefacerile certificatului de revoluţionar, pe care-l obţinuse prin mărturii mincinoase şi care îi adusese un teren extravilan la marginea oraşului dar bine plasat, un spaţiu comercial de o sută de metri pătraţi în buricul oraşului, afaceri pe cârca statului, abonament la sacul cu bani europeni. O nemulţumire totuşi avea personajul nostru. Legată poate de încetinirea ritmului de umplere a buzunarelor proprii, datorată crizei economice, de invidia că guvernanţii şi acoliţii lor prosperă fără limite, într-un mod mai mult decât nesimţit, prin alăptare la sânul finanţelor publice.
Acum, după douăzeci şi doi de ani de la Revoluţie, când poporul o duce extrem de greu şi iese în stradă să-şi strige păsurile, în domnul Radu Fălescu se învolburară sentimente amestecate de revoltă interioară împotriva matracucilor de la putere dar şi împotriva derbedeilor înarmaţi de pe străzi, inepţi, inculţi, viermi şi ciumpalaci, cum foarte bine îi etichetaseră cei câţiva oameni de bine din guvern…

Zice amicul Nimeni, scârbit de aroganţa puterii, de refuzul acesteia de a dialoga cu manifestanţii şi, totodată, cu gândul la factura de curent electric, pe luna trecută, care-i rămăsese neachitată:
- Pe oameni îi scoate în stradă foamea, urmare incompetenţei politicienilor, de toate culorile, rotiţi la guvernare. Au furat şi doresc să mai fure.

Aşa se explică de ce domnul Fălescu găsi să protesteze într-un mod cu totul diferit de al celorlalţi români care, organizaţi sau nu, se bulucesc în Piaţa Universităţii, să strige lozinci previzibile, “Jos Guvernul mafiot”, “Veniţi cu noi ca în 22”, “Nu staţi în balcoane, că muriţi de foame”, “Vă rugăm să ne iertaţi, nu producem cât furaţi!”. Dorindu-şi cu orice preţ să se numere printre cei care vor o schimbare, căută mult cu gândul un loc în care să poată protesta liber, fără autorizaţie ori aia-aia. Îşi aminti că nu departe de cartierul în care locuia se află un loc pustiu, fost siloz, în paragină, plin de gunoaie şi urme de şobolani, cu nişte corpuri de clădire muribunde, cu geamurile sparte şi acoperişuri şubrede, dar unde se putea adăposti de urgia vremii sau privirile autorităţilor. Pentru că, asemenea omului obişnuit, niciodată nu-l dăduse curajul afară din casă, nici în 22 decembrie, când Revoluţia o petrecuse mai mult pe sub masă, în sufragerie, de frică, decât pe stradă, în bătaia gloanţelor.

Mai zice amicul Nimeni:
- Adevărul e că nu suntem o ţară democrată. Ăla care ajunge la ciolan, roade totul, nu împarte cu ceilalţi. Indiferent care partid ajunge la putere, imediat, primari, parlamentari, şefi de instituţii sar dintr-o barcă în cealaltă...
- Puah, politică, moralitate!..., exclam eu, fără vreo altă vorbă.

Radu Fălescu îşi amenajă cartierul general într-una din încăperile fără uşi ale clădirii părăsite, unde veni cu tot arsenalul de instrumente şi materiale necesare confecţionării de lozinci antiguvernamentale: “Ole, ole, banii noştri unde e?”, “Beţivanii neamului, a dat tunul anului!”…
Ieşi în curtea silozului cu pancartele agăţate de gât şi începu să scandeze uşor, aproape în şoaptă, “Ole, ole…”. Se mişca în cerc, pe pavajul măcinat al curţii. Îndrăzni chiar mai mult, ridicând din ce în ce vocea, “Ole, ole…”, până ce, la auzul unui mârâit, îngheţă. Iată că erau şi din cei care nu îi împărtăşeau părerile! El lupta însă, după propria-i convingere, pentru o cauză a celor mulţi, a oamenilor paşnici şi de iniţiativă, care aveau ceva de spus: “Ţara noastră nu e crâşma voastră!”, “De le vinzi sticlele goale, umpleţi ţara de parale!”…
Îşi făcu ochii roată, dar în jur, nimic. Păşi apoi temător, în vreme ce cu privirea peria perimetrul curţii, în nădejdea că şi alţii îi vor urma exemplul, dar ştia că în genere oamenii se feresc de neplăceri, amenzi sau riposte jandarmereşti.

- După împrumutul de la FMI, de 20 de miliarde de euro, reia Nimeni, s-au tăiat salarii, pensii, s-au dat oameni afară, s-au pus taxe peste taxe. Cu toate astea oamenii au strâns din dinţi, înduraseră ei mai multe în trecutul lor, aşadar ar mai fi îndurat şi de aici înainte... Însă oamenii puterii au stârnit focul, prin modul de a guverna, îmbogăţindu-se fără frână, în timp ce majoritatea populaţiei sărăcea... S-a văzut cu ochiul liber cum, în perioada asta de criză, un constructor îşi dublează profitul de la an la an, prin contracte cu statul; cum un miliardar ia gaz mai ieftin de la Romgaz, iar pentru consumul casnic, se ia din import... Ce mai, protestatarii susţin că situaţia de acum din ţară este mai grea decât pe vremea lui Ceauşescu. Vorba unuia, pensionar: „Că mor credeam, dar că am să trăiesc asemenea vremuri nu credeam!”

La tacâmul nemulţumirilor proprii, se mai adăugau şi jignirile unor lideri ai puterii aduse manifestanţilor, implicit lui însuşi, revoluţionar cu ştate vechi: „Bătăuş scos pe stradă”, „Individ imbecilizat de televiziuni”, „Mahalagiu inept şi violent”. Cum şi Patriarhia română declarase că nu poate rămâne indiferentă la suferinţa poporului umilit de nedreptăţi sociale, sărăcie şi neajutorare, şi că, în aceste momente dificile, Biserica sporeşte rugaciunea, cu voinţa Domnului, Radu Fălescu prinse iarăşi curaj şi îşi ţipă oful: „Ole, ole, banii noştri unde e?” Şi, fără a-şi dezminţi numele, se făli cu atitudinea sa de solidaritate cu protestele din ţară: „Nu sunt singur. O ţară întreagă e cu mine”.

- Mai este speranţă, rosteşte Nimeni, luat de valul optimismului. Putem construi o democraţie şi o societate mai bună. Putem reforma sistemul. Cu o condiţie: să fie schimbată clasa politică, prin promovarea tinerilor...

Hotărât în a-şi expune public nemulţumirile, Radu Fălescu ridică desupra capului şi cartonul cu „Ultimul ciolan, pentru beţivan!”, în timp ce scanda „Ole, ole...”, ceea ce avea să declanşeze înveninate mârâituri, venind dintre buruieni şi grămezi de gunoaie. O lătrătură violentă adună ca la un semn zece maxilare cu dinţi rânjiţi, ameninţători. „Jandarmii!, gândi singuraticul protestatar. Şi-au trimis câinii!”. Se aplecă în grabă, smulse bucăţi din pavajul curţii şi aruncă cu ele în „forţele de ordine”. Urmară apoi pietre, bucăţi de lemn, alte obiecte contodente găsite pe jos. Degeaba. Zece câini răi îl înconjurară cu repeziciune şi-i făcură pantalonii franjuri. Se gândi să riposteze în acelaşi mod, să-i muşte el pe câini. Însă protestatarul nu avea cum să facă faţă situaţiei, forţele răului erau bine organizate, îşi arătau din plin colţii fioroşi, astfel că o porni în fugă, cu câinii guvernului după el, ca un mistreţ hăituit, spre adăpostul improvizat pentru vreme rea. Fuga este ruşinoasă, dar e sănătoasă! Aşa scăpă cu viaţă din încleştarea cu maleficele forţe. Se consola însă la gândul că nu este părăsit de oameni: „Nu sunt singur. O ţară întreagă e cu mine!”.