M-am născut pe o bancă din parc strâns înfăşat într-un cotidian, atât de strâmt că încă mai port imprimat pe fund titlul primei pagini: ”Adevărul gol-goluţ” – dacă se pune la-ndoială autenticitatea cuvintelor, printr-un gest grosolan le-aş putea dezvălui. Gazeta? Probabil o ediţie specială de weekend, cu-n supliment gratuit despre poziţiile din Kamasutra. Mama? Vreo fătucă de la pagina 5, neapărat din Moldova, dup-un act sexual (sub influenţă) citat mai apoi ca viol dar pierdut din absenţa aducerii-aminte sau a probelor. Este destul de neplăcut ca-n arşiţă să poposeşti, împăturit în ziar (ca mâncarea la câmp) în timp ce soarele (prin raze ţuguiate) să-ţi tatueze, în trupul rozaliu, tuşul fierbinte al paginilor de scandal. Neputincios, aşa am zăcut până ce o mână grea (cu negru pe sub unghii) a răsfoit iute foile, îmbrâncite ca de-o adiere; nu m-a zărit (stând chircit) printre articole mondene, ştiri sportive, editoriale politice şi tot soiul de paragrafe cu scumpiri a te miri ce. Posibil să fi aruncat un ochi doar pe poze, făr-a da vreun ban pe maculatură (fapt ce-mi scapă) dar cert este că indiscreţia sa m-a-nlăturat din hârtia ghemotocită.
Până la vârsta şcolară am trăit cu sentimentul că pruncii sunt procreaţi într-o mare tipografie şi la naştere ambalaţi dichisit în câte-un jurnal, atribuindu-le un an şi-o dată calendaristică de naştere; la drept vorbind, mă simţeam şi fâstâcit de restul copiilor ce susţineau ceva în legătură c-o barză. Perioada instruirii educaţionale s-a format în jurul literaturii, citind tot ce-mi pica-n mână – lucru evidenţiat în rândul dascălilor, care-au anticipat că am să fiu un mare om de litere. Întâmplare adeverită prin absolvirea unei facultăţi în domeniu, prilej să-mi se ofere şi un loc de muncă la o titrată publicaţie, că de pe băncile facultăţii mi s-a distins capacitatea că-mi merg mâinile ca unei maşini de scris. În scurt timp munca mea se cântărea într-un renume şi o facilă existenţă, perindându-mă prin cercuri alese de literaţi şi oameni de speţă înaltă, până-ntr-o zi când am cunoscut-o pe Ea… şi am iubit-o! Am cedat titulatura altor mâini, m-am refugiat în Ea şi amândoi într-o modestă viaţă dintr-un orăşel montan. Am început să scriu proze pe care i le citeam plimbându-ne pe poteci înclinate şi niciun motiv nu mă ispitea să le public, de altfel după lectură – înainte de culcare, aprindeam focul cu literele împrăştiate pe coli. Farmecul s-a risipit (într-o firească noapte) când, ca răspuns al tăcerii mele (privindu-mă senină), la rândul său, mi-a spus c-aşteaptă să fie scrisă, citită şi apoi azvârlită-n sobă precum o povestire de-a mea. Moment în care am fugit şi dus am fost! Drept urmare, de-atunci, hoinăresc fără identitate şi niciodată nu veţi bănui ce ziare mi-acoperă trupul slinos de vagabond.