I-am spus în repetate rânduri Fiinţei că nu sunt Iov! Că nu pot şi nu vreau şi i-am cerut să mă ducă-n Eden.
- Ia mai du-te Dracu! mi-a spus nervos.
Şi eu i-am spus că nu mă duc, fiindcă aşa am fost educat.
- Şi botezat! mi-a replicat Fiinţa.
Din cap am înclinat a încuviinţare.
- De câte ori? curios, m-a întrebat.
Când i-am răspuns că doar o dată, s-a îmbufnat şi mi-a urlat:
- Măcar de trei ori trebuie să te-ndoieşti de mine! Altfel cum să iau cheile de la Petru şi să ţi le dau Sântului Ţie?!
Şi m-am lăsat botezat de unii. Apoi de alţii şi iar m-am înfăţişat Fiinţei.
- Tu ce mai vrei? m-a întrebat
Iar eu mă miram că m-a uitat. Şi l-am rugat:
- Nu-mi da soarta lui Iov că nu rezist, că am obosit şi după cele deja îndurate... Mai bine du-mă-n Rai!
- Ia mai du-te... şi s-a oprit.
Atunci şi-a amintit de mine, M-a mângâiat pe cap, m-a întrebat de nevastă, de copii şi de neamuri, m-a întrebat dacă m-am botezat.
- De trei ori! i-am răspuns mândru că l-am ascultat.
A râs.
- Iove, mi-a strigat Fiinţa. În fantome crezi?
- Nu! i-am strigat în ureche.
- Dar în îngeri?
- Cu siguranţă, da! am şoptit.
A râs.
Şi iar a râs.
Lumea se cutremura de râsul lui. Clepsidrele râdeau de cutremuratul lumii. Nisipul aluneca vioi şi nu râdea. Doar aluneca dând sens gravitaţiei, precum în cer aşa şi pe pământ...
- Şi ce vrei de la mine, acum că te-ai îndoit întreit de mine?
L-am privit ca pe un salvator şi l-am testat:
- Să mor...
Apoi am completat rugător:
- Sau o viaţă normală!
Mi-a arătat clepsidra. Nisipul vioi abia de mai era în cer.
- Facă-se voia ta! mi-a spus Fiinţa
Şi ultimul bob de nisip m-a făcut pământ.