agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2581 .



Podul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nicolae_Adam ]

2012-03-30  |     |  Înscris în bibliotecă de Maria Pilchin



Cel mai frumos pod de pe lume, el mai trăia în urma cu treizeci-patruzeci de ani, trăia în ritmul lui, încă nu s-a născut mintea care să-l șteargă din temelii, îmi spuneam atunci. Între Piatra Neamț și Bacău, poate 20 de kilometri, zbor de pasăre peste ape, răsărea podul. Noi, copiii, ne scăldam în apa aceea grăbită și cântătoare, râu cu nume repede, Bistrița, iar, spre sfârșitul lunii mai, ne zgribuleam în apa rece presărată cu stânci ascunse și neiertătoare.
Ãla mic, te iau cu mine! Băieții, de neajuns la umerii lor, ar fi avut grijă de neștiința și oboseala noastră, că ei ne erau părinții de dimineață până seara. Și într-o zi, cei care se întrebau „tu ce contigent ești?”, plecau să-si dezmorțească oasele și ne-au luat și pe noi, câțiva, mai butucănoși, mai cu pieptul bombat și înotam în cârd, rața și rățoiul și puii, dar cu altfel de aripi! Și după un timp am lăsat albia râului care se ducea în drumul ei și ne-am strecurat pe un braț liniștit, gârlă i se spunea pe atunci. Și deodată a venit podul, ca un curcubeu colorat în argint de icoane și ne-am oprit, și parcă apa mai mult stătea, și am ieșit pe mal, fără vorbe și am urcat, tiptil și ne-am întins la soare.
Și cum stăteam noi cu ochii închiși de lumină, parca-ar fi fost gata sa plece, podul! Mai văzusem pe cel de la intrarea în oraș, încăpător și desfundat și părăsit de mâna omului, da’ acu’ nu semăna cu nimic, parcă era un tren descoperit, să te rezemi de o parte și de alta, să te uiți și, dacă vrei, să ridici și în înaltul cerului, ochii!
Și m-am întors la podul care nu mă uita! Despre el vorbea învățătorul, atât de tânăr și sfios pe atunci și un băiat care plecase la armată de pe malul apei.
Trăia pe acolo un boier avut, atât cât un rege îl și chemase la palatu’ lui la un bal de iarnă, de sărbători, un rege venit în fugă și pe ascuns de nu se știe unde și se pripășise și scosese tunurile la bărbați și femei și copii, să se învețe minte cu răscoala lor și i-a scăldat în sânge și moarte.
Asta cu regele erau vorbele boierului, boier fără urmași, cu nevasta prea tânără și grăbită să ajungă în grădinile despre care i se tot povestise și citise și visase. Și după un timp, el, omul fără rost, s-a întrebat ce să facă oare cu ce-i rămăsese și a plecat în Þara Nemțească și s-a întors cu domni în monoclu și bastoane și arătări din vreun fier necunoscut care nu știai la ce folosesc oricât ți-ai fi bătut capul. Nemții aceia se uitau prin ochean și scriau într-un caiet fel de fel de semne și nici un cuvânt, de te întrebai în ce limbă scriu fără litere.
Și au venit după alt timp alți nemți și au început să ridice un pod, boierul vroia sa aibă un pod al lui -, spuneau țăranii și se întrebau ce să facă el cu podul, că era unu’ la câțiva kilometri, un podeț, da’-i lăsa pe toți să treacă și treceau și carele și trecea și trăsura boierului. Și atunci? Da’ nimeni nu găsea răspunsul acela.
Și mașini cum n-a văzut nimeni niciodată, că se dusese vestea, au venit nemții să ridice un pod ; un pod, nemții, unde? și veneau să vadă cu ochii lor și se așezau pe malul apei și așa treceau zilele și săptămânile și anii.
Și podul răsărise din pământ și acum se înălța deasupra apei pe brațul acela liniștit și însingurat, un ocol de câțiva kilometri printr-un desiș de copaci, o pădure de arini și sălcii, o pădure cuminte fără haiduci și fără lighioane. Încât, prin 1911, podul ar fi fost gata și schelele date jos și atunci țăranii care trăiau în obște, un fel de cooperativă mai veche și care-și iubeau în felul lor boieru’ - el le lăsa de o viață cât să nu știe de foame, țăranii aceia abia așteptau să încerce și să se convingă și să vadă ce e de văzut, că altfel ce căuta podul acolo?
Și a venit boierul și s-a plimbat, el punea mâna pe margini si se oprea și trecând dintr-o parte la alta a podului și după o vreme, țăranii încă priveau cerul pe atunci, că ceas de buzunar avea doar boieru’ și prefectu’ și judecătoru’, după acea vreme boierul a coborât și nu l-a mai văzut nimeni niciodată trecând podul, că așa se spunea „trece podul”!
Și când țara a fost ocupată de armate care priveau pe sub cozoroc drept înainte, nemții, alții, au ajuns și aici și au văzut podul, dar ei au văzut un pod dușman, trec trupele inamice și ne încercuiesc și i-au pus dinamită, da’ podului nici nu-i păsa, îl scoseseră din pământ, de pe temelii fără moarte, ceilalți nemți și doar o arcadă s-a clătinat știrbită.
Boierul adusese betoanele cele mai betoane din lume și arătările alea de mașini și inginerii cei mai fără de pereche și la urmă l-au îmbrăcat într-un oțel fără moarte, podul și când l-am văzut ultima oara parcă atunci îl îmbrăcaseră în odăjdii, în plăcile acelea strălucitoare și netede ca oglinda aceea cu nume de insulă!
Cât a fost întreg, țăranii n-au îndrăznit în carele lor scârțâitoare și domoale. Podul era de parcă-ar fi fost o punte spre casa acelui om cu nevastă-soție atât de grăbită, o punte din tot ce-i mai rămăsese, un pod lucitor în lumina soarelui de întorceai ochii, dacă le-ar fi trecut prin minte să pună o cruce acolo, la mijlocul bolții, ai fi jurat că e o biserică, dar așa a rămas doar podul din singurătatea apei și uneori din amintirea vreunui călător rătăcit.
Și s-au întrebat unii și alții, ce i-o fi trecut prin minte bărbatului însingurat de viață și de moarte și unul dintre ei ar fi zis că trebuia să aștepte femeia aceea grăbită la Grădinile Cerului și ea ar fi venit dinspre poarta de apus a lumii, s-au poate și-o fi spus că până la ea trebuie să treacă peste apa despre care citise el că uiți și el nu vroia să uite și s-a închis în vorbele ei și a așteptat să-l petreacă spre cea grăbită la Cer și l-au trecut când a venit să fie și dus a fost și podul împlinit.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!