agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 916 .



Stăpână pe timpul meu liber 18
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihai andrei ]

2012-07-24  |     | 




Am plecat ca un muribund, cu trenul de noapte către mare. Nu aveam treabă decât duminică cu Angela, lucru pe care am și mizat sperând să fiu singur toată sâmbăta. Ai mei nu au zis nimic, ba din contră, Maria m-a ajutat la bagaje și m-a condus cu mașina la gară așteptând liniștită la marginea peronului dispariția mea din raza-i vizuală.
Cu telefonul închis, nu m-am oprit decât la stânca aceea care îmi ascundea atât de multe. M-am așezat pe butucul din fața ei și am căutat indicii ascultând natura de frica intrușilor… cu toate că eu eram tot un intrus, dar totuși unul autorizat mutual. Totul era atât de bine mascat încât nimic nu-mi arăta vreun indiciu. M-am sculat nervos și am început să lovesc stânca cu o bucățică de piatră începând de la mijloc către margini. Toată avea aceeași textură și același sunet ieșea peste tot. Nervos am aruncat piatra și m-am așezat cu spatele la lespedea aceea ce mă ignora. Cu mâinile pe roca aceea rece, mă uitam prin micile găurele către cer, când dintr-o dată am dat în una din margini de un loc ce părea cu o textură aparte, mai fină față de întreaga lespede ce se vroia a părea neprelucrată. Am privit cu atenție suprafața ce era acoperită cu mușchi răzuind-o urgent cu un cuțit ce-l aveam la mine într-o geantă cu alte scule luate din magazioara de lângă birou. Într-adevăr suprafața avea o textură mult mai netedă, intrând în marginea ce părea din pământ, dar la insistențele mele aceasta lăsa să se vadă că stânca avea terminație liniară, ceea ce mă făcu să muncesc aproape o oră pentru a o delimita față de întreg. Undeva într-o parte lespedea avea o fisură ce se vroia a părea neprelucrată , dar dacă priveai mai atent crăpătura aceea era perfect verticală și spațiul dintre stâlp și lespede era destul de adânc. Am luat la rând fisura aceea și le-am descoperit pe celelalte 3 laturi, un fel de garnitură ce de la distanță părea a fi mușchi; de altfel încărcându-se natural în timp. Inima a început să-mi bată ca nebuna. Era destul de clar că lespedea aceea nu era decât o ușă către secretele moșului Pontic. De la distanță acel material care nu avea o formă clară, chiar părea un mușchi veritabil, ba timpul l-a ajutat încărcându-se și cu cei naturali. Am tras ușor de masca aceea observând că undeva la 15 centimetri dacă nu mai mult se vede intrarea, de data aceasta mult mai bine prelucrată. Am privit pe cât posibil partea ascunsă pipăind-o totodată. La un moment dat am dat de o denivelare rotundă și trăgând mai tare de masca aceea mi-am dat seama că este o protecție care nefiind mișcată de atâta timp nu vroia să arate ce ascunde. În fața sculelor a cedat, descoperind o broască ce își aștepta cheia. Mâinile au început să-mi tremure și am căzut pe spate cu ochi către ușa aceea din piatră. Mi-am controlat ceasul din poziția aceea, constatând că era trecut de ora prânzului, așa că am strâns toate sculele, pe care le-am ascuns într-o tufă densă și am plecat fericit către cabană. Turul întregii curți inclusiv al vilei mi-a luat ceva timp, dar a fost folositor pentru că trebuia să controlez dacă sunt încă singur, ceea ce mi s-a dovedit. Am înfulecat în drum spre raftul bibliotecii sandviciul făcut special de acasă și am luat volumul cu cheia în copertă, dar n-am putut să rup coperta pentru că m-am gândit imediat la consecințe, dacă cineva avea nevoie de acea carte sau dacă mai știa cineva de cheie? Am luat cartea cu totul și am plecat în viteză către acea ușă sperând să-mi vină o idee. Lângă lespedea aceea cu mâinile ce-mi tremurau necontenit am tăiat coperta cărții fără să mai gândesc și am scos cheia punând cartea într-o pungă curată.
Nu era decât o cheie de yală obișnuită, ceea ce mă frapă pe moment crezând că am greșit locul cu pricina, uitându-mă necăjit la cartea ce zăcea într-o pungă. Un singur mod era pentru a afla adevărul, iar timpul care se scurgea cu viteză mă făcea să încerc. Am dat apărătoarea broaștei la o parte și am introdus cheia care a intrat perfect, sucind-o într-o parte și-n alta a început să-și facă cursa auzindu-se cum se deschide. Împingeam de lespede disperat de acuma, pentru că mă așteptam să se deschidă cumva, dar mă gândeam la rândul meu că timpul a mai ros câte ceva. Lespedea părea să nu se miște sub nici o formă. Am repetat cursa cheii pentru a vedea dacă s-a deschis complet, dar operațiunea aceasta era bine făcută. Uitându-mă mai atent la apărătoarea broaștei am văzut că nu era prinsă cu un simplu șurubel. Placa aceea de bronz închis la culoare era prinsă solid de lespedea aceea, atunci am tras de ea către mine spre a descoperi mai bine broasca , dar se pare că aceasta a eliberat lespedea lăsând-o să se deschidă înăuntru.
Ușa din piatră mergea mai ușor ca ușa de la intrarea casei mele, ceea ce m-a mișcat foarte tare. Nu mai respiram, stupoarea mă făcu să privesc ca o mașină toată acea deschidere din fața mea. Pereții de la intrare inclusiv tavanul erau din marmură neagră frumos prelucrată și îmbinată perfect. Pardoseala care avea praf gros pe ea era de asemenea frumos prelucrată din același material lăsându-se descoperită la atingere. Totul era la o treaptă fașă de solul pădurii, dar masca moale de jur împrejur trebuia sărită. Am șters pardoseala de la intrare crezând că acolo pot găsi informați pe care să le folosesc în interior, dar nu era decât aceeași marmură neagră lucioasă, deosebit de frumoasă. M-am dat un pas înapoi și am observat că pe cât măream distanța, pe atât intrarea părea că nici nu există cu toate că ușa era deschisă la perete. Atunci mi-am dat seama că alegerea a fost bine făcută în ceea ce privește culoarea. De pe butuc părea o perdea pietruită ceva mai închisă la culoare. Nu îndrăzneam să mă mișc de acolo cu toate că muncisem mult la acea ușă. Mă gândeam că pentru acel loc aveam nevoie de energie multă, iar lanterna ce o luasem cu mine nu mă satisfăcea îndeajuns. Am căutat cu privirea fără să pășesc înăuntru peretele din apropierea ușii, dar nimic nu-mi indică un întrerupător pentru a sparge acea beznă. Atunci am pășit pe pardoseală, o căldură mă inundă în tot corpul, căutând după ușa de piatră groasă întrerupătorul cu pricina, dar nu l-am găsit. Mă uitam speriat la pereții negri, frumos șlefuiți și mă gândeam că ar fi inevitabil să nu fie iluminat. Am aprins lanterna, dar mica mea sursă de lumină nu-mi dădea ce vroiam eu, în bezna aceea era cu totul absorbită de negrul acela. M-am întors cu privirea către ieșire luând la puricat tocul și ușa întorcându-le pe toate fețele. Pe partea interioară ușa era frumos prelucrată, ba chiar foarte lucioasă aproape dorind să întreacă frumusețea pereților, în locul plăcuței protectoare era un mâner frumos din bronz semnificând un cap de leu, aproape că mi-a venit să râd gândindu-mă la obsesia moșului pentru cerbi. Am scos cheia din ușă, curățând interiorul de pământ și resturi vegetale ce s-au scuturat din cauza mea pentru că a trebuit să cercetez locul, mi-am tras geanta cu scule în interior și am închis ușa din piatră urmărind procesul cu lanterna. Imediat ce s-a făcut întuneric am căutat cu lanterna închisă eventualele scăpări de lumină, dar degeaba, ușa se închidea perfect în garnituri de cauciuc ce nu dădea voie umezelii și curentului de aer înăuntru. Am deschis ușa din nou, observând că deasupra mânerului există un buton în plus față de alte broaște ce le cunoșteam eu, atunci am închis ușa înapoi crezând că este un buton de blocaj ceea ce și era numai că imediat ce l-am acționat încăperea s-a umplut de lumină, deblocând aceasta s-a stins. Era un frumos mod de a fi sigur că nu ești deranjat de nimeni și mai ales că nu uiți nici un consumator aprins.
Totul părea magnific. Îmi aduc aminte cum am rămas cu gura căscată văzând prima oară cabana din lemn scump și cât de surprins am fost. În același mod am pățit de data aceasta, fiind surprins total și observând că Pontic moșul s-a întrecut pe sine în frumusețe. Am rămas lipit de ușa de la intrare și nu-mi venea să cred. Un candelabru deosebit de frumos din cristal, lumina intrarea aceea neagră, dând impresia că te afli într-un loc deosebit de luxos. Holul acela de la intrare dădea într-o ramificație în t la fel de neagră, însă de data aceasta candelabrele erau așezate pe verticală aproape de uși pentru a putea fi acționate. Tot holul acesta ce făcea teul deosebit de spațios și nu spunea nimic altceva decât că se ducea în două încăperi diferite. Ușile erau așezate pe latura lungă din spate la capetele holului. Eram la răspântia aceasta și nu știam încotro să o apuc. Stăteam cu geanta de scule în mână, iar emoțiile încă mai îmi dădeau de furcă. De fiecare dată când mă duceam al muzeu alegeam să merg pe partea dreaptă ceea ce am făcut și de data aceasta. Ușa din marmură, la fel de neagră precum pereții cu mici fire albe, se deschise la fel de ușor ca cea de la intrare, de data aceasta nu a mai fost nevoie să caut butonul de iluminat, pentru că totul era deja aprins bănuiesc de la intrare.
Interiorul acestei camere mă surprinse deosebit de plăcut, deoarece era ornată toată cu marmură maro spre alb, iar iluminatul era la fel de plăcut, precum pereții frumos șlefuiți, constând dintr-un candelabru frumos care ocupa spațiu mai mult pe orizontala tavanului aruncând din lamele sale de cristal o lumină plăcută și mulțumitoare în toată încăperea. Peretele din dreapta ușii era ornat cu un tablou înrămat în bronz și protejat cu sticlă, în el era probabil soția lui moș Pontic în poziție șezând cu mâinile încrucișate și având o expresie împăcată. Pe spatele camerei erau sertare din mahon, iar pe fiecare rând începând de sus era pus anul din plăcuțe aurite, astfel încât peretele încununa 10 rânduri. Nu erau ani la rând, nici nu mi-am dat seama din ce perioadă, pentru că eram prea emoționat. Peretele din stânga era ocupat de două picioare cu rafturi pline ochi de cărți, iar în mijloc trona o sculptură din marmură albă cu o zeitate greacă care nu mi-a veni în minte imediat sub acea avalanșă megalomană. Camera aceea era într-un fel depozitul domnului Pontic moșul sau biblioteca lui personală, cu toate acestea era plină, dar spațioasă în același timp.
Am părăsit rapid această frumoasă cameră plină cu toate informațiile și m-am dus grăbit către cealaltă cameră. Nu puteam să nu fiu uimit de această încăpere nemaipomenită, totul te făcea să respiri în voie, profund, calm. Marmura era puțin mai roșcată și amestecurile florale naturale aproape că te făceau să zâmbești de fericire. Candelabrul la fel așezat pe orizontala tavanului, dar în formă de stea, făcea ca iluminatul să fie deplin. Pardoseala era din marmură albă, dar de o nuanță vie deosebită, pe ea era așezat un covor persan extraordinar având culoarea de bază vișiniu închis. Pe spatele camerei, peretele opus ușii, trona un birou nemaipomenit ce stătea pe o treime din covorul gros și moale. În spatele biroului se ridica un șemineu cu stâlpi din marmură albă la fel ca pardoseala, iar interiorul stâlpilor era căptușit cu piatră albă la culoare, restul era din cărămidă roșie frumos rostuită cu alb. M-am uitat atent, dar n-am văzut urmă că s-ar fi făcut focul vreo dată acolo, ceea ce am bănuit, dar privind mai cu atenție am văzut că pe capra de fontă se puteau vedea urmele unei încălziri deosebite, după care am observat lateral un buton ce pornea probabil vreo rezistență. Șemineul se încheia cu o traversă uriașă din stejar, pe care am privit-o ca pe o noutate știind din toate observațiile mele că mahonul a fost lemnul preferat al domnului pontic bătrânul. Fotoliul din mahon căptușit cu perne din piele vișinie era de o eleganță deosebită pe lângă biroul din același lemn. Privind către ușă, peretele din dreapta, un tablou mi-a atras atenția și nu mai mi-am putut dezlipi ochi de pe el. Era Angela probabil pe la 18 ani, frumoasă ca nimeni alta și întruchipată deosebit de frumos de către pictor cu penelul său. M-am așezat pe fotoliul de la birou și am privit-o îndelung, aproape vorbindu-mi din rama ceea din bronz închisă cu geam de cristal. Mi-am șters broboanele de sudoare de pe frunte și atunci mi-a picat privirea pe un mic fișet ce se încadra între ușă și peretele lateral. Era din marmură comună cu pereții, iar mica lui ieșire în relief îl făcea aproape nevăzut dacă nu ar fi fost mânerele elegante din bronz. Imediat în stânga mea cum stăteam pe fotoliu, pe lângă șemineu în colț, era o ușă din mahon de data aceasta ce se încadra minunat cu pereții de marmură aproape la culoare sau nuanță cu lemnul ușii deosebit de frumos lăcuită. Dacă nu știai că este din lemn, aproape că nici nu-ți dădeai seama, atât de bine se încadrau culorile. Așa cum bănuiam, imediat cum am deschis-o am văzut o modernă baie, deosebit de frumoasă și dotată cu strictul necesar. Peretele ce unea ușa de la baie cu ușa de la intrare in acest birou era ornat tot cu un tablou, de data aceasta deosebit, ce înfățișa familia Pontic în picioare. Pe laturile tabloului erau Pontic bătrânul cu soția sa, iar în mijloc era Pontic fiul cu soția sa având în mijlocul lor pe Angela, care deschidea tot tabloul acela minunat, pictat pe fundalul spațiului verde de la intrarea în curtea vilei bănuiesc. Toate acestea m-au făcut să gândesc că Pontic moșul a fost un familist înrăit, deosebit de iubitor al familiei sale. Tot cuibul acesta îți dădea un aer părintesc, deosebit de liniștitor, atunci mi-a venit în gând faptul că nu mai l-a mai satisfăcut cabana, mai ales scorbura care a trecut către alte generații, construind locul acesta de vis.
Cu toate că eram într-o gaură de șarpe telefonul sună și curios era Angela. Mă anunța foarte calm că trebuie să fiu foarte de dimineață la mare, dacă se poate pe la 4 pentru a fi prezenți cu toate actele de la birou la o oră matinală, deoarece câțiva străini din întrevederea aceasta aveau avion curând după prezentarea noastră. Curios, după toată această convorbire m-am săltat pe fotoliul moale, după ce m-am descălțat bineînțeles și am bătut cu degetul în tavanul din marmură albă, dar spre surprinderea mea nimic nu suna a gol, ba din contră suna chiar a plin. Era trecut de ora prânzului și trebuia să-mi mănânc pachetul pregătit de acasă. M-am așezat comod pe fotoliu și am rumegat în timp ce priveam frumosul birou. Era destul de masiv, totodată arăta economic, cred că din cauza lipsei sertarelor din părți, care erau ocupate cu câte un dulăpior, într-o parte și-n alta. Tăblia minunată mă impresionă cel mai mult, pentru că avea pe margine un model dintr-un lemn alb ce dădea extrem de frumos cu roșul acela nobil. Pe toată suprafața aceea extrem de sclipitoare, asta după ce am șters mica ceață care și de data aceasta m-a mișcat faptul că nu era praf foarte mult, nu erau prea multe obiecte; un suport pentru obiecte de scris, dar nu avea decât un creion, o copertă din piele de dimensiuni mici, puțin mai mare ca o filă care nu părea că a fost folosită și nelipsita cutie de trabucuri. Era o cutie specială, cu toate la un loc; avea brichetă, clește, cutie de chibrituri și bineînțeles era plină ochi cu trabucuri, mă gândeam că nu avea cum să fumeze într-o încăpere ca aceasta, dar butucul sunt sigur nu l-ar fi refuzat. Am deschis ușa din dreapta, dar nu era decât un mini bar cu mai multe pahare atârnate pe ușă, la care am zâmbit, întrebându-mă la ce îi foloseau, iar sticlele din cele mai rafinate băuturi erau toate sigilate aranjate frumos. Am numărat paharele, membri familiei din tablou, dar dădea cu plus la pahare și cred că ar fi renunțat cu greu la secretul său. Era un spațiu care nu mă interesa, trecând la cealaltă ușiță care adăpostea dosare pe unul din rafturi, iar pe celălalt erau un fel de dosare la prima vedere, dar erau de mărime mai mare față de o filă obișnuită. Am luat prima carte ca să zic așa, pentru că era din piele scumpă… la culoare plăcută ochiului; un maron neutru, imediat ce am deschis constatarea a fost foarte simplă, nu era decât un atlas, mai bine zis o mapă, cu hărți marinărești, foarte frumos lucrate. Pe celelalte doar le-am întredeschis cu degetul și am costat că erau tot hărți. Jos de tot erau manuale marinărești și câteva caiete de bord, probabil copii, dar semănau exact cu jurnalele de pe nave. Am luat unul la întâmplare și am constat rapid că o poveste atât de adevărată te poate fura la timp. Era deja târziu, uitându-mă la ceas am văzut că nu mai am decât câteva ore de somn până vine Angela să mă ia. Am lăsat totul baltă și am plecat cu cea mai mare viteză către cabană prin întunericul deja așezat.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!