agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1952 .



Călătorii prin anotimpul întrebărilor
proză [ ]
publicat în revista HELIS, martie 2013

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cronopy ]

2013-07-07  |     | 




*******

Cândva, într-un moment de preaplin sufletesc, un prieten mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus:
- Ești bărbat, nu plânge!
După o vreme, ne aflam amândoi în fața unei situații de un comic irezistibil. M-am întors spre el și i-am spus răspicat:
- Ești bărbat, nu râde!


*******

Eram copii, ne făceam prăștii și vânam grauri și guguștiuci pe care îi prăjeam, și ne simțeam vânători adevărați. În trecere, zăresc împreună cu fratele meu o rândunică ciripind pe un cablu electric. Am întins armele simultan, iar rândunica și-a sfârșit căderea spiralată la picioarele noastre.
- Eu am nimerit-o! Eu am nimerit-o! am strigat simultan, țopăind victorioși.
Apoi, am privit tăcuți ultimele tresăriri ale păsării, auzind înfiorați un ciripit de pui.
-Tu ai lovit-o! mi-a strigat fratele meu cu reproș.
-Nu-i adevărat, nu eu! am îngăimat stins.
După aceea, simultan a mai fost doar plânsul...


*******

Am avut neșansa de a citi la o vârstă prea crudă ”Puiul” lui Al. Brătescu Voinești. Acea durere, prea devreme neînțeleasă, m-a făcut să plec peste câmpie, în iarnă, plângând, cu speranța că îl voi găsi, că poate încă nu s-a întâmplat...
Mai dureroasă decât imaginea unui câmp de luptă plin cu ostași căzuți, mi s-a părut atunci întrebarea și disperarea din ochii celui rămas să moară SINGUR. De atunci, acel ”nu mă lăsați aici!” îmi răsună îmi răsună din fiecare tristețe a oamenilor, din fiecare scâncet al unui maidanez flămând și alungat, din fiece floare stingându-se neprivită.
Și, pe fiecare cărare a singurătății ce-mi sângeră sub pași, încă mai privesc uneori după puiul acela, sperând că, poate, încă nu s-a întâmplat...

*******

Copil temător, cu mama prin cimitir, zăresc pentru prima oară mormântul unei fete care murise tânără. Alături, crucea părinților care îi supraviețuiseră douăzeci și ceva de ani. În mod ciudat, gândul meu necopt înțelegea că moartea nu elibera, nu-i ușura pe cei ce-i cunoscuseră ALTFEL nedreptatea, că durerea aceea încă nu s-a stins, ci ne-a fost lăsată nouă...
- Mamă, de ce oamenii mor și tineri?
- Ca să ajungă îngeri în cer! încercă ea să mă protejeze.
Eu nu înțelegeam că cei ce mor tineri ajung îngeri. Eu înțelegeam că și îngerii mor.

*******

Uneori mergeam cu fratele meu spre lunca inundată a satului, într-un joc de copii: unul ducându-l pe celălalt, care își ținea ochii închiși. Să deschizi ochii direct peste minunea aurului rubiniu revărsat pe ape! Abia atunci regretam că făcusem drumul cu ochii închiși. Cât pierdusem din frumusețea amurgului dăruită lumii?

*******

Conștientizând primul film de război, unul rusesc, am observat că, pe lângă nemți, mai cădeau secerați și CEILALȚI. Inocența mea a întrebat:
- Cum, tată, mureau și români în război?
- Mureau, măi copile!
- Mulți?
-Mulți, copile, mulți!
- Dar noi i-am bătut, nu-i așa?
- Da, noi i-am bătut, vai de victoria noastră!

*

- Tată, dar tu de ce nu ești la televizor, dacă ai fost acolo?
- Apăi, io mă feream măi Florică, nu vezi că, pe care-l filmează imediat îl împușcă?
- Eu aș fi ieșit în față, să mă vadă lumea!
- Apăi, dacă aș fi știut că viața asta o să fie așa acum, aș fi ieșit și eu!
Era în vremea când oamenii încă mai aveau curaj să-și plângă glumele șoptit, în casa lor.
*******
Puțin mai măricel fiind, dar tot stupid, am avut proasta curiozitate de a-l întreba pe tatăl meu:
- Tată, tu ai împușcat vreun neamț, în război?
Tata m-a privit interzis, dar mai puțin perplex decât frații mei cei mari.
- Nu știu, copile, trăgeam și noi aiurea, cu capul în pământ, ca să nu vină peste noi!
De unde să știu că pentru un luptător într-un război care nu e al lui, eroismul nu e sinonim cu a ucide!?
Separat, frații mi-au scrâșnit:
- Cum poți, tâmpitule, să întrebi așa ceva?
- Dar noi de ce ne mai jucăm, măi, de-a nemții și românii? De ce ”murim” cu atâta plăcere și spectaculos?
Târziu, am înțeles. Noi ne jucam ca în filme. Eu întrebasem ca în viață.

*******

O, de am putea șterge din minte inutilitatea numelor zilelor, lunilor, anilor... ce fără vârstă am fi în orice clipă! Ce înspăimântat am fost la douăzeci de ani, conștientizând că adolescența a trecut, și cât timp am risipit regretului de a nu mai fi copil, în loc să privesc spre nesfârșitul din fața mea, și doar în clipe de odihnă și tandrețe ale trupului să-mi mângâi sufletul cu bucuria amintirilor!

*******

Într-o seară, soarele incendiase norii cu o măreție demiurgică. M-am repezit în casă, căutând telefonul cu cameră performantă, spre a-l imortaliza. A durat mult căutarea. La ieșire, m-a întâmpinat un cer estompat, plumburiu. În dorința de a dărui lumii o clipă eternă, ochii mei pierduseră bucuria minunii trecătoare.

*******

În casa unor persoane din aristocrația modernă, admirând cocheta mare bibliotecă, mi-am permis să doresc a extrage un volum oarecare.
- Vă rog, nu deranjați cărțile! m-a atenționat amfitrioana.
- Obișnuința e a doua natură și în cazul cărților, am insinuat pe ton de scuză, fără a-i privi ochii frumoși și inutili.
- Știu că dumneavoastră, poeții, nu prea prețuiți ordinea! amendează ea copleșitor.
Sper să nu cumpere vreodată o carte de-a mea!

*******

Aveam un prieten. Într-o zi îmi mărturisește că se legase în mângâiere cu o fată care se imortalizase în celulele mele de când o întâlnisem întâmplător, îmbrăcată în alb, cu garoafe roșii ,ca și obrajii, în mâini și un surâs ca o grădină cu trandafiri.
După aproape cinci ani am reîntîlnit-o, era la fel de frumoasă ca și patima din temerile mele. Și singură. Nu am avut curaj să-mi amintesc dorința. Aveam demult, un prieten, plecase departe, departe, dar stăpânise cândva cireașa acelor buze. Viziunea infractorului care taie ultimul cireș în floare din lume... Îl prețuisem prea mult pe cel pentru care înflorise cândva. Încă mai am un prieten. Pentru o iubire mai puțin.

*******
Aproape de mine, semipuber crudac, trecea o fată fumoasă pe bicicletă. Îmi doream să-i cadă lanțul, să o pot ajuta și vorbi cu ea. Minunea s-a produs. Am pus lanțul și am tăcut, speriat de împlinirea visului. Încă nu eram pregătit pentru trezire!

*******

Narcisa e un copil al cărui suflet deosebit a inspirat o serie întreagă de cărți. Tot ea e generatoarea unor momente delicioase sau de mare uluire a înțelesurilor:

Într-o zi (avea în jur de patru ani) pe la ora 14,00, vine hotărâtă la mine:
- Tati, mi-e foame!
Îi pun o farfurie cu ciorbă. Peste o oră, vine din nou:
- Tati, mi-e foame!
Îi mai pun o farfurie. Peste o oră, iar:
- Tati, mi-e foame!
- Ei, asta-i bună, tu vrei să ajungi cât golul din bugetul național? Poftim încă una, dar dacă până la ora 8,00 (PM) îndrăznești să mai spui „TATI, MI-E FOAME!”, te mănânc eu pe tine!
Peste o oră vine tăcută, privind oarecum subversiv. Apoi, cu o inocență monumentală:
- Auzi măi tati... DE CE mi-o fi mie foame !?!

*

În alt moment dintre mese, Narcisa mănâncă o farfurie cu supă, iar la sfârșit:
- Îmi mai pui una?
- Bine, o mănânci și pe asta, eu trebuie să plec, dar nu cumva să-ți mai pui altă farfurie!
- Bine, tati!
După câteva sute de metri, îmi aduc aminte că am uitat ceva. Mă întorc, intru în bucătărie și o găsesc pe masă, stând pe vine în fața oalei cu supă, sorbind din polonic. Mă privește surprinsă, apoi, cu mirare încruntată:
- Păi, tati, nu ai zis să nu mai pun în farfurie?!

*
- Am vrut să dăruiesc o jucărie unei fetițe, dar nu a vrut-o! De ce, tati? m-a întrebat Narcisa, pe la cinci anișori.
- Te bucurai dacă o primea?
- Bineînțeles!
- Atunci bucură-te ca și cum ar fi primit-o. A refuza să primesti e ca și cum nu ai vrea să dăruiești, e la fel de dureros.
- Dar nu mă doare pe mine, o doare pe jucărie!
Aici, nu am mai avut gânduri. Pentru copii, jucăriile au viață și sentimente. Dar noi, prea bătrâni și înțelepți, nu le mai simțim.

*******

După una din zilele în care numărăm ceea ce nu va mai fi, condusesem la poartă prietenii care-mi fuseseră alături prin bucuria trecerii timpului. Întors în încăperea goală și vraiște, simțeam mai acut ca oricând sentimentul acela de ”la spartul nunții, în cămară”. Câteva clipe mai devreme acolo era atâta viață, exuberanță și cântec! Liniștea mi se părea nedreaptă și crudă. Apoi, a venit mama, și poate a înțeles că îmi lipsea ceva ce nu trăisem. O înduioșată neliniște pentru spaimele maturității mă îndruma spre copilul ce fusesem. Și am rugat-o să-mi spună o poveste.
Mi-a rostuit durerea unei mame care-și pierduse copilul și plecase către neștiutul altor tărâmuri, spre a-l găsi. În drumul presărat cu punți și strâmtori, vameșii îi cereau ofrandă câte o parte din trup. Și a lăsat în cale frânturi din sine, până i-au rămas numai sufletul și ochii. Am plâns atunci știuturile a ceea ce rupi din tine pentru a rămâne om întreg, și am înțeles ce anume știa mama că îi lipsea clipei după trecerea prin bucurie.
Primisem atâtea daruri, atâta dragoste și cânt de la prieteni! Dar nimeni nu se gândise să-mi dăruiască, de ziua mea, o lacrimă!

*******
Prin clasa a șaptea trăiam, la fel ca toți colegii, prima pasiune bolnavă pentru o colegă cu care natura fusese copleșitor de darnică. Cum ea era numărul unu în toate, iubirea imposibilă a pițifelnicului care eram îmi era totuși un stimul continuu în încercarea de a ieși în evidență, deși obiectualizam distanța de nestrăbătut până la cucerirea ei.
Într-o zi, alergând în grup pe holul școlii, m-am împiedicat de colțul linoleumului, o cădere care poate mi-a fost prologul tuturor căderilor de mai târziu. Faza a fost văzută deformat intenționat de o profesoară rămasă fată bătrână datorită pesemne aspectului fizic deloc atrăgător. Ne-a chemat, a acuzat-o că mi-a pus piedică și i-a aplicat pedeapsa cea mai la modă. ”-Ține palma!” era pe atunci marea noastră spaimă, deoarece, între materialele didactice se evidențiau niște rigle de 40 - 60 centimetri, din lemn masiv, cu niște canturi de toată gingășia.
Și a lovit! Îndârjit și repetat, cu toată ura ei de ființă neîmplinită. Ce satisfacție mai mare decât să rănești ceea ce tu nu poți fi? Pe profesoară am înțeles-o. Dar compromisul intuit fulgerător cu propria conștiință nu l-am înțeles, nu știam că voi lua o doză din propriul venin fără a fi gândit măcar necesitatea antidotului. Trebuia doar să spun adevărul, dar imaginea flash a eroului inutil și ignorat a fost mai puternică decât privirea de căprioară rănită a ei, nu-mi reproșa tăcerea, era doar o mirare dincolo de limita oricărei înțelegeri și a oricărui răspuns. Știind că orice băiat s-ar fi aruncat în foc pentru ea, numai să nu o vadă suferind, nu mai era rost de întrebare, ci doar de neacceptare perplexă.
Cum ai putea vreodată să înțelegi, Victoria, că momentul acela, SINGURUL în care te puteam LÃSA SÃ SUFERI datorită mie, era și unicul prin care mă eliberam de suferința pentru tine? Simțeam că doar o pasiune dumnezeiască torturată de frustrări diabolice poate revela instantaneu o răzbunare atât de meschină, dar conștientizarea acelei trădări, machiavelica ei maturitate, nu putea avea ca urmare decât anularea dreptului de a te gândi, de a te spera. Pentru că victima poate uita și accepta ticăloșia iubirii, dar cel vinovat nu are dreptul.
Am păstrat această durere sperând zadarnic în momentul când MÃ VOI ierta, ca să îți cer iertare. Și singurul sacrificiu ce ți l-am mai gândit, a fost că toate cuvintele dăruite ție în visare, când îmi închipuiam că ne-am iubi, nu le-am spus niciodată unei alte femei!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!