agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 809 .



Eu, servitoarea (4)
proză [ ]
Orlando

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2013-09-13  |     | 



Pe lângă Teatrul nostru, se aciuase, la un moment dat, un tânăr straniu. Pe de o parte, foarte speriat în relațiile cu oamenii, părea a fi retardat; pe de alta, avea abilități la care mulți dintre noi nici nu visează. De exemplu, putea să efectueze mental calcule imposibile, dând rezultatul aproape instantaneu la înmulțiri, împărțiri, ridicări la pătrat ale unor numere interminabile. Îți lua mai mult să-l verifici cu calculatorul decât îi trebuia lui să calculeze. Compunea muzică astrală – așa îi spunea el, scria poezii în engleză. Dar adeseori nu putea rosti o frază scurtă despre sine sau despre o situație. Nu interacționa cu oamenii, decât prea rar și numai dacă nu avea de ales. Doar de mine s-a lipit, din nu știu ce motiv. Poate a simțit că îmi era milă de el atunci când ceilalți îl fluierau sau îl batjocoreau în timp ce, de nevoie, trecea printre ei. Fugea, se ascundea ca un animal hăituit. Altfel, presta orice muncă fizică la care era pus: cărat decorul, lustruit pantofii actorilor, târât gențile actrițelor. Directorul l-a luat din milă, dar mai ales pentru că i-a fost jenă să-l refuze pe tatăl său, un vechi prieten, compozitor, care, cu toată suferința de a-l vedea aruncat într-o lume care nu este a lui, s-a gândit că tot e mai bine decât ținut acasă sub un clopot de stică, mai ales că deja era trecut de vârsta de 25 de ani. Nimeni nu știa ce-i cu el, de ce s-a născut așa sau dacă avea o inadaptabilitate dobândită. Parcă i-ar fi fost frică de viață.

Îl chema Orlando. De fapt, nimeni nu știa cum îl cheamă. Numele acesta și l-a ales el. De parcă schimbarea identității l-ar fi ajutat să-și schimbe destinul. Din tot Teatrul, nu vorbea decât cu mine. Celorlalți le zâmbea, apoi fugea de ei, iar directorului îi săruta mâna. Prima dată, șocat de gestul lui, directorul și-a retras mâna, cu un gest cam brutal, un soi de zmucitură. Mi se pare c-a și bombănit: „Stai, măi băiete, că nu sunt popă!” Cine știe ce taifun a provocat asta în Orlando! Trei zile a stat ascuns într-o ladă de recuzită. A fost găsit cu câinele polițist, dar n-a vrut să iasă de acolo. Pe mine mă primea să-i duc mâncare și apă. Dar nici cu mine nu mai vorbea. L-am păcălit să iasă, spunându-i că mă doare mijlocul și am nevoie de cineva să mă înlocuiască. De atunci, directorul îl lăsa să-i sărute mâna.
La mine a venit prima dată când eram într-o stare rea. Primisem o muștruluială pe nedrept, stăteam în genunchi frecând la scenă și îmi vărsam lacrimile în lighean. Orlando s-a apropiat – nu știu de unde apăruse, mereu apărea de undeva – mi-a luat cârpa din mâini și a început să spele podeaua în locul meu. Zisese doar atât: „Fac eu.” Hotărârea lui și felul decis în care mi-a transmis-o și care nu admitea replică, m-au determinat să-l privesc cu alți ochi. Uneori mă întrebam dacă nu cumva mimează. Dar nu mima. Și totuși, am avut impresia, nu doar o dată, că în el erau doi Orlando: unul care se teme până și să respire, altul – în stare să dărâme Teatrul peste noi. Nu voia să îmi spună Lina, avea mania aceasta a schimbării numelor. Îmi zisese Stela.
- Stela... de unde până unde?
Doar ridicase din umeri. A doua zi, mi-a adus o pictură făcută de el, pe o foaie mare de bloc pentru desen. Era un cer de noapte cu multe stele mici și una mare în mijloc. Prima dată, am crezut că-i soarele și l-am întrebat:
- Cum așa? Soare și stele deodată pe cer?
Mi-a răspuns enervat:
- N-ai înțeles! Aia e tot stea.
- Și de ce e atât de mare în comparație cu celelalte?
Mi-a trântit, roșu la față:
- Tot n-ai înțeles!
Apoi a fugit. Am uitat de stelele lui. După vreo săptămână, în timp ce mă ajuta la șters geamuri, a rostit din senin:
- Aceea ești tu!
Eu, cu mintea la ale mele, am întrebat absentă:
- Aceea care?
- Steaua. Steaua mare.
Aha!
- Și cele mici?
- Acelea sunt stelele. Tu ești Stela.
- Cine sunt stelele?
Înțelesesem, în sfârșit că, prin desenul lui, voise să transmită ceva, ceva ce îi era mult mai greu a spune în vorbe.
- Stelele sunt... stele de teatru. Actrițele.
Aferim! Va să zică, asta încerca să-mi transmită: că, pentru el, eu sunt mult mai importantă decât doamnele artiste, femeile acelea frumoase, cochete și parfumate. Pe cerul lui, cel mai tare strălucea Stela. Slavă Domnului, că exista cineva pe lumea asta, a cărei lume se învârtea în jurul meu! L-am privit cu duioșie și l-am mângâiat ca pe un copil. Așa îl și tratam, ca pe un copil, deși nu era. Dar, de cele mai multe ori, îți era greu să crezi că ai în față un adult. De-atunci, îmi tot aducea diferite obiecte meșterite de el: un mic glob pământesc, un roboțel, figurine origami... totul făcut cu o minuțiozitate dusă la extrem. Astfel, am aflat și ce întrebuințare dădea puținilor bani primiți: își cumpăra materiale pentru a construi „bibelouri” sau jucării de care nimeni n-avea nevoie. Pe toate mi le dăruia mie, întinzându-mi-le simplu, printr-un gest firesc. Niciodată chipul lui nu era mai luminat decât în momentele acelea. Le luam și-i mulțumeam. Dar, după un timp, devenise obositor. Ajunsese să-mi aducă și câte două pe zi. Bănuiam că nu doarme nopțile pentru a avea timp să le construiască. Încercând să-i sugerez că ar cam fi cazul să se oprească, în special pentru că are nevoie de bani și pentru alte trebuințe, dar are nevoie și de odihnă, am avut surpriza să asist la o ieșire neașteptată: a mers în debaraua în care le țineam pe niște rafturi vechi, a luat tot ce-mi dăduse până atunci și a început să fărâme, să taie, să rupă cu dinții. Am asistat pasivă la marea distrugere, apoi, când n-a mai avut ce rupe, tăia, fărâmița, i-am întins mătura și fărașul să adune. A privit prin mine și, înainte de a-mi întoarce spatele, mi-a azvârlit pe un ton de reproș: „Stela a făcut!” Stela a făcut, Stela să strângă. Mai ales că, altminteri, ea e cea care și-ar pierde serviciul. De-atunci, nu mi-a mai oferit nimic. Dar am aflat că el continua să meșterească. Cineva, impresionat de colecția lui, voise, la un moment dat, să i-o cumpere. A dat din cap a negație, hotărât, întărind cu vreo două vorbe, contrar obiceiului: „Nu vând ce iubesc!” Cei aflați de față, în parte împinși de curiozitate, în parte din plăcerea de a-l lua peste picior, îl întrebaseră ce iubește. „Ceea ce nu poate fi atins”, fusese răspunsul. „Și ce nu poate fi atins?” „Cerul. Cerul și Stela.” Cineva îl corectase: „Vrei să spui cerul și stelele.” Ei nu știau cine-i Stela. Pe mine mă cunoșteau drept Lina, asta presupunând că aveau idee de numele meu.

Acum, când s-a așternut praful peste amintirea lui Orlando, căci au trecut niște ani de atunci, pot spune cu mâna pe inimă că nimeni nu m-a iubit niciodată mai mult, mai adevărat, mai total, mai necondiționat și mai dureros de tragic. N-am știut niciodată dacă iubirea lui Orlando, băiatul pocit la chip, cu aparență de retardat mintal, dar cu profunzimi greu de pătruns de noi muritorii de rând, dacă iubirea lui – așadar – a trecut vreodată în sinea lui dincolo de granița acelui gen de iubire pe care o poartă un câine celui care-l hrănește. Dacă sacrificiul pe care l-a făcut în final pentru mine poartă amprenta sacrificiului pe care l-ai face pentru o mamă, o soră, o prietenă, sau doar a bărbatului pentru femeia pe care o iubește, fie și în ascuns. Dar sunt atât de sigură că nimeni niciodată nu m-a iubit mai mult, mai total și mai dureros de tragic.
Un recuziter care îi prinsese slăbiciunea pentru mine, obișnuia să-l tot șicaneze, făcând glume proaste pe seama lui. Odată, când îmi luasem două zile libere, iar Orlando umbla turbat prin toate ungherele Teatrului, negăsindu-mă, acesta, întrecându-se cu gluma, îi inventase o poveste cum că aș fi internată în spital, grav bolnavă și am nevoie de transplant de inimă. Orlando n-a stat pe gânduri. Se ascunsese undeva, rămânând peste noapte, și băuse din otrava pe care o foloseam uneori la deratizare. L-au găsit dimineața, întins pe scenă, cu mâna dreaptă la inimă. În stânga, ținea un desen: o inimă, sub care scrisese cu litere de tipar: „Pentru Stela”. O inimă mare, la fel de nedrept de inutilă ca și micile lui bijuterii.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!