John Barry stătea tolănit în fotoliu, picior peste picior și asculta o muzică plăcută urechilor sale. Se credea un mare scriitor, publicase cîteva cărți de poezie și o nuvelă pe care o credea bestsller. Și asta doar pentru că se vîduse în două mii de exemplare. Pentru o cultură restrînsă, așa cum era cultura de cartier a suburbiei, două mii de exemplare păreau o cifră astronomică. Credea că zace în inima lumii, mingile de baseball loveau pereții cameri precum insectele parbrizele mașinilor gonind prind deșert. Așa își imagina mare dramă pe care el însuși o damnase vieții. Chiar astfel își începu nuvela: ”marea dramă a vieții mele...”, iar rudimentarii din cartier se lăudau că o citiseră din scoarță în cotor.

Tăinuia în sufletul său o crimă comisă din imprudență, o crimă oribilă prin care își ucise soția, mama, copiii, frații și toți cunoscuții. Rămas singur părea liber să se exprime, vorbea despre domnul osos, de fapt mai mult os decît carne și sînge, cu pielea strînsă pe umerii aplecați, gata de sinucidere sau de crimă. Și se droga. Doar că domnul acela se identifica adesea cu el, iar John stătea ore în șir tolănit în fotoliu. Visa uneori că volumașele sale vor fi traduse în alte limbi, poate chiar în română, că se vor vinde în sute de mii de exemplare, visa un traducător atît de cunoscut încît să primească premiul nobel pentru traducere și pentru pace. Pentru pacea sa interioară. Iată cum un suflet atît de închis emite idei de interes mondial! Cine ar fi gîndit un nobel pentru pace interioară? În vremurile tulburi orice idee revoluționară pare speranță. Iar John nu ducea lipsă de idei.

A lăsat-o în viață pe verișoara primei sale prietene. Și asta nu din milă, ci din simplul amuzament. Îi făcea plăcere să o țină de mînă, să-i introducă mîna în buzunarul pantalonilor săi unde ținea cheia mașinii. Tinerei îi luceau ochii de plăcere, ținea cu tot adinsul să conducă mașina aceea albastră, pentru ea o iluzie, știm că instinctele primare se regăsesc în trecutul umanității. Și John știa asta, iar crima oribilă îi părea uneori salvarea supremă. Era un mic infractor, și asta numai în sufletul său, pentru că marii criminali au făcut istorie și vor fi pomeniți peste veacuri.

Tolănit în fotoliu John Barry se gîndea la noul său roman. Cu siguranță acțiunea nu se va petrece aici, în cartierul acesta mizerabil. Va găsi o țară exotică, poate România, unde verișoara primei sale prietene, întinerită desigur, îi va surîde fluturînd cheile mașinii de epocă. Zgomotul loviturii cu mingea îl trezi însă, iată-l văzînd adevărul din jur. Din acest cartier sărăcăcios, din acest cartier cu oameni uciși, John va trebui să-și poarte povara destinului. Iar premiul nobel va aștepta cîteva veacuri, poate pînă la pacea interioară.