agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1076 .



Conacul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2015-08-04  |     | 



Doamne ajută! Fă, Doamne, să nu dispară aceste comori! Luminează pe noii proprietari ai conacului... nu lăsa să piară atâta frumusețe! Amin!
Elina mai rămase o vreme în genunchi în fața icoanei bizantine datând din secolul al XII-lea, adusă din Muntele Athos în bisericuța veche, și ea de pe la 1600, strămutată din alt spațiu, din alt timp, de fostul proprietar al conacului, cel care îl iubise, îl îngrijise și îl umpluse de lucruri de artă de valoare certă. Ce-i viața? Pentru ce atâta zdrobeală și alergătură, pentru ce zbuciumul de zile și nopți, când toată agoniseala nici măcar nu știi pe mâna cui va încăpea? Măcar de-ar fi rămas unor oameni care știu să le aprecieze. Doamne, ce se va alege de tot ce-i aici? Elina nu mai cerea demult nimic pentru ea, deși, la vârsta ei, ar fi fost îndreptățită să ceară, dar așa fuseseră cărările ei sucite și răsucite, că propria-i viață nu mai însemna nimic în afară de profesia ei, de conacul acesta cu viața lui dincolo de viață, cu amintirile lui, cu aura pe care o simțea încă prezentă a celor care fuseseră cândva, iubiseră... suferiseră? De când își terminase studiile, doctoratul în istorie la Sorbona, apoi cursurile post-universitare de restaurator, fusese desemnată să se ocupe de Conacul Vergulescu, devenit, prin donație, muzeu aparținând Statului. Douăzeci de ani a fost fericită acolo, printre zidurile lui, în grădina imensă cu magnolii vechi de peste 100 de ani, între pereții încălziți de sobele de teracotă din ceramică, adevărate obiecte de artă ale Norei Steriadi, printre sculpturile Miliței Pătrașcu, lui Medrea și Paciurea, picturile unor „grei” ca Nicolae Grigorescu, Theodor Pallady, Camil Ressu și mulți alții, printre icoane vechi pe lemn și pe sticlă, scrisori, manuscrise, fotografii...
Când te-ai identificat cu toate acestea, e greu să-ți găsești un alt rost. Oftă, ridicându-se de la icoana Mântuitorului, plecând să-și mai plimbe pașii pentru ultima oară prin toate camerele, prin toate ungherele... Statul nu mai putuse întreține muzeul (un fel de-a zice, pentru alte cheltuieli alandala se găsiseră bani) și se hotărâse vinderea lui la licitație. Nu fusese pusă nicio condiție pentru viitorii cumpărători, în afară de bani. Practic, orice analfabet cu bani (și erau destui!) ar fi putut să-l cumpere. Asta o neliniștea cel mai tare. Nu se întreba ce se va alege de ea. Își va găsi undeva un post, nu asta-i problema. Dar o durea sufletul că toate lucrurile de artă vor fi atinse de niște necunoscători, care vor juca în picioare toată comoara adunată în clădirile și grădina proiectate de arhitectul Cantacuzino.
Străbătu încet drumul de la bisericuță la conacul în stil brâncovenesc, făcu ocoluri largi, prin toate ungherele grădinii, vorbi cu arbuștii, cu florile, cu veverița din stejar. Nicio despărțire nu-i fusese atât de grea. Și-l aminti pe Rodian. De el se despărțise pentru că nu voise să plece de la conac. Nu voise și pace. Și cât suferise după el! Dar, oricât de mult a suferit, era sigură că ar fi suferit și mai mult dacă alegea altfel. Își aduse aminte și zâmbi, cum făcuse criza aceea de gelozie. Luase un târnăcop și-l îndrepta amenințător spre ziduri, în timp ce bombănea cu tonul ridicat: „Am să dărâm nenorocitul ăsta de conac! Am să-i dau foc! Nu pot să cred! Cum e posibil ca o clădire, o grădină, niște stafii să-mi conducă viața, să-mi traseze limita de la fericire la nefericire?!” Îl ascultase fără să spună nimic. În fond, avea dreptate. Dar și pe ea ar fi trebuit s-o înțeleagă. Complicată viață! Cine-ar fi trebuit să cedeze în cazul acesta? El nu putea, în niciun caz, să-și lase afacerile de peste graniță. Ea nu avea ce face cu afacerile lui. Îi plăcea doar omul. Restul, n-o interesa. Încet, încet se depărtase de el, încercând să-și reducă dependența... până în dimineața aceea de primăvară când, pe o bancă între magnoliile înflorite, îi spusese simplu:
- Vreau să pleci.
Părea că ar fi așteptat și el asta. Zisese doar atât:
- De tot?
- De tot.
Îl privise apoi făcându-și bagajul, simțind cum îi smulge inima din piept.
- Dacă vreodată vei avea nevoie de ceva... să nu te sfiești. Suntem prea legați, să nu apelezi la străini.
Dăduse din cap, mulțumind printr-un gest (vorbele se sugrumaseră în gât), cu o oarecare liniște și având convingerea că oricând i-ar fi cerut ajutorul, ar fi salvat-o. Dar, totodată, avea convingerea că n-o va face niciodată, ar fi fost sub demnitatea ei. Cum să ceri să te salveze unuia pe care l-ai dat afară din viața ta și i-ai închis zăvorul pe dinăuntru? Asta iubise la Rodian cel mai mult: noblețea. Știa că oricâte i-ar fi făcut, orice dezamăgiri i-ar fi adus, cavalerismul lui l-ar fi împiedicat să se comporte altfel decât ca un gentleman. Plecase. Zvârlise bagajul pe bancheta din spate, urcase la volan și cam forjase mașina. „Ai să te întorci” îi zisese în gând, neștiind nici ea de unde i-a venit și ce a vrut să spună. Cert e că, până să ia curba aceea în unghi aproape drept, a-ntors mașina, a frânat brusc și cu zgomot în fața porții și s-a năpustit la ea. A strâns-o tare în brațe și a sărutat-o pe ochi.
- Nu fii năroadă! Acum te las, nu pot să scot nimic de la tine, te știu cât ești de încăpățânată. Dar, când ai să te plictisești de conac, sau el de tine, să mă cauți. Până atunci, mă voi însoți cu alte prințese, dar, când ai să vii, le mătur din calea mea și îți aștern covorul roșu. Ai priceput, ființă tântă ce ești?
Ce-i venise să-ntrebe:
- Mă mai iubești?
- Asta nu-i întrebare de femeie inteligentă. Cum să te mai iubesc? Dacă te iubeam, plecam? Hai, fugi și șterge praful de pe pian, să nu tușească răposatul!
Dăduse drumul unui râs zgomotos și chiar plecase. De data aceea, definitiv.

Acum străbătea salonul ivoire, după nuanța de fildeș a pereților, acolo unde „Conașul” obișnuia să lucreze, atinse ușor obiectele care îi aparținuseră cândva, ochelarii, pensulele, manuscrisul neterminat al romanului... urmă biblioteca având peste 8.000 de volume pe care le curpinse dintr-o privire (dacă era trezită noaptea, se putea duce la fix să scoată pe oricare dintre ele din raft), apoi în salonul de muzică. Aici îi plăcea cel mai mult. La pianul acesta cântaseră Dinu Lipatti și chiar George Enescu. Doamne, ce se va alege de toate acestea? Îi venea să strige, să le acopere cu un acoperământ magic, ori să le adăpostească undeva. Noaptea trecută nu dormise. Azi era ziua în care veneau noii proprietari. Nu știa cine sunt, dar era aproape sigură că nu puteau fi decât niște snobi inculți și plini de emfază. Își imagina o familie de îmbogățiți după revoluție, de inși fără căpătâi și fără, mai ales fără bun simț. Le alcătuise până și portretele robot. Ea era o țoapă cocoțată pe tocuri achiziționate de la Paris, el un ins scurt și burtos, semn al bunăstării, cu degetele butucănoase. Își imagină cum vor zvârli toate icoanele și tablourile într-un pod, cum își vor aduce toate kitch-urile scumpe achiziționate din snobism. Cum, eventual, își vor pune „blazonul” pe frontispiciu: „Frosy și Lutză” par example. Când se gândea la asta, o lua leșinul. Își făcea curaj, zicea că mai bine s-aștepte, poate n-o fi „individul” chiar așa de negru. Ți-ai găsit! Nu se putea liniști. Își dădu seama că devenise posesivă, ca o mamă care crede că ea și numai ea e în stare să-și aibă grijă de fecior, că nimeni altcineva nu-i în stare, ba chiar toți ceilalți îi vor răul. Trebuia să-și revină din asta, altfel nu va supraviețui.
Aruncă o ultimă privire celor două camere pe care le ocupase, unde își petrecuse ultimii aproape douăzeci de ani din viață, cu bucurii, cu lacrimi, cu doruri, cu speranțe... Cam trântise ușa la plecare. O furie o curpinse și lacrimi de ciudă și neputință o năpădiră. Și tocmai acum o găsise să se lase de fumat! Se lăsase când înțelesese principiul după care funcționează orice dependență. Nimeni, dar nimeni nu e dependent de nicotină, cofeină, metadonă, jocuri de noroc, sex, alcool sau altele. Toate aceste dependențe au un numitor comun: iluzia că, prin ele, viața devine mai frumoasă, că omul devine mai fericit. Oricine a fumat măcar o dată, dacă e sincer, trebuie să recunoască faptul că viața se vede mai frumos prin fumul de țigară. Ruperea acestei dependețe (oricare!) se produce numai în două situații: fie viața ți se schimbă în bine și nu mai ai nevoie de minciună (cazuri mult prea rare), fie nu mai accepți această minciună în viața ta și ești dispus să o vezi (pe ea, pe viață) exact așa cum e. De aceea se lăsase: că nu suporta dependența de o iluzie. Când țigara se stinge sau când paharul se termină, viața e tot acolo, la fel de hâdă sau numai urâțică precum ai lăsat-o. Nimic, niciun fir nu s-a clintit din loc. Aceeași mașină te-așteaptă la scară, aceeași nevastă-n dormitor, același loc gol în pat lângă tine, același câine, aceeași pisică... Cine are nevoie de minciuni? În fond, se gândea, dependența ei de conac nu are la bază aceeași minciună? Nu faptul că viața îi părea mai frumoasă printre tablouri, obiecte de artă, sculpturi, hectare împădurite, flori, păsări și mai ales, mai ales romantismul de odinioară care părea că respiră în fiecare ungher? Nu asta o ținea? Nu asta o despărțise și de Rodian care măcar era real, chiar cu micile imperfecțiuni? Nu iluzia unei vieți frumoase o despărțise de însăși viața?
Stătea pe o bancă, în bătaia soarelui, privind la veverițele jucăușe, gândindu-se că le vede pentru ultima dată, răsucind între degete un fir de iarbă, imaginându-l ca fiind o țigară. Nu mai era mult și noii proprietari urma să sosească. Or fi urcat deja pe drumul ce duce către conac, parcă se aude o mașină... Rahat! Îi venise să ia târnăcopul, precum Rodian odinioară, să fărâme, să lovească, să... Lipsită de vlagă, se lungi în iarbă, așteptând ca în transă. I se plimba o formulă prin minte: Nu-i drept, nu-i drept! Eu iubesc toate acestea, de ce trebuie să le părăsesc? De ce trebuie să părăsim ce iubim? Cu ochii închiși, își imagină apocalipsa venirii celor doi proprietari, o văzu pe madama cocoțată pe tocuri făcându-i-se milă de ea și propunându-i să rămână în continuare la conac, pe post de menajeră. Îl văzu apoi pe insul scurt și îndesat protestând cu voce groasă, neșlefuită: „Dar dânsa are un doctorat la Sorbona și studii de restaurator la Moscova!” Protestul nu-i venea din bunul simț care i-ar fi spus că o astfel de propunere ar fi jignitoare pentru ea, ci din bunul simț al banului care-i șoptea că o menajeră cu studii la Sorbona pesemne te costă mult mai mult. Se scutură de viziune și alunecă în somnolență. La scurtă vreme, auzi poarta trântindu-se și pași care reverberau în scoarța pământului, a pământului acesta de care-și lipise urechea de parcă ar fi vrut să îl asculte pentru utlima oară.
Îl văzu deodată deasupra ei, în picioare, părând și mai înalt așa privit din poziția aceea lungită a ei.
- Rodian, tu ești?
- Nu, sunt Vlad Țepeș. Am venit să-ți ofer o țeapă. Cu tot dragul! Râse.
Se ridică în picioare dintr-un salt și începu să turuie:
- Nu c-ar fi inoportun momentul, dar, știi, eu aștept pe cineva, voi avea ceva de lucru, dar apoi vom merge undeva și vom avea timp să discutăm...
Îi puse mâna peste gură și-o strânse, cu cealaltă, la piept.
- Taci, fată proastă, că n-ai priceput nimic din viața-asta! Vezi-ți de stafiile tale, că la alea te pricepi!
Îi flutură sub nas actul de proprietate pe numele ei. Îi luă mult să priceapă, puse zeci de întrebări, dar până la urmă tot înțelese.
- Și de ce l-ai luat numai pe numele meu?
- Ca să fie doar al tău. Numai tu meriți comoara asta. Oricine altcineva, inclusiv eu, n-o merită.
Se rotea, țopăia, scotea sunete de bucurie, ca un copil care a primit jucăria visată. Ce visată? Nici măcar!
- Dar tu, nu vei sta și tu aici?
- Ba da, se-nțelege. Dacă mă primești, adăugă zâmbind.
- Ce bine! Și afacerile?
- Le-am vândut. Crezi că puțin m-a costat pacostea asta?
- Și n-ai.. și n-ai să mai pleci deloc?
- Ba da. Ori de câte ori voi simți că mă iubești mai puțin decât pe stafiile tale. Nu înainte, însă, de-a te snopi în bătaie.
Îi sări de gât, cu ochi plini de lacrimi de bucurie:
- Deci nu vei mai pleca niciodată! Ce bine! Așa-i.. așa-i că mă mai iubești?
- Asta nu-i întrebare de femeie inteligentă! Marș și șterge praful de pe pian!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!