astăzi a fost o zi. altă zi. m-am trezit la 13 și 17 minute. așezat pe marginea patului, am dat laoparte draperia. ploua. niciun om, niciun om care să treacă. știam totuși că dincolo de ferestre era viață. am băut jumătate de kil de apă, fără să mă simt bine sau rău. eram ud pe dinăuntru. atât.

mai există oameni buni, știu. mi-a spus la telefon, calm, un mecanic auto, tot ce trebuie să fac ca să se stingă odată nenorocitul ăla de bec din bord. cumperi aia și aialaltă, completezi, dregi, urmărești, dacă nu și nu, treci pe la mine. a mers. nu se mai aprinde. m-am uitat și prin alte borcănele de plastic. lichid roșu, albastru, negru-verde. toate la nivel. am o mașină fericită.

pâine și medicamente! am luat o jumătate de cola. am uitat-o în magazinul de pâine. mi-am dat seama de asta când eram la farmacie. m-am dus după cola și am uitat pâinea în farmacie. la urmă de tot, cu pâinea, medicamentele și cola, încă mai sper că nu a băut din ea femeia de la pâine, m-am așezat pe o bancă în stația de autobuz. se uita la mine de parcă ar fi vrut să îmi spună ceva. ce faci aici, l-am întrebat. avea optzeci de ani, cel puțin. zâmbea aproape ironic. aștepți autobuzul? nu, am ieșit să mă mai plimb. păi și dacă ai ieșit să te plimbi de ce stai pe bancă? nu zice nimic. te plictisești acasă, îi spun. nu îmi pot imagina ce face acasă un pensionar în vârstă de optzeci de ani. unul bolnav, care suflă greu, obosește din doi pași, dimineața și seara înghite câte un pumn de pastile... nu aud bine, strigă la un moment dat. aud rău! ți s-a golit sticla!, strigă încă o dată și râde. mi-am adus aminte că am parcat aiurea. aproape că am luat-o la fugă. aproape. după ce am dat mâna bărbătește cu el.

lângă mașina mea, nervos, un tip la vreo cincizeci de ani, zic cincizeci pentru că mi-e aproape imposibil să îmi dau seama cum poți ghici vârsta unui om. pe trotuar încă un bărbat și o femeie, vorbeau cu individul. ai răbdare, tocmai îi spunea femeia ăluia. trebuie să fie undeva pe aproape. ce răbdare, dragă, ce răbdare? uite așa se duce dracu’ țara asta! nu suntem atenți unii cu alții. n-o putut da mai în față cu juma de metru. n-o putut, bă, deșteptache, răspund în gând. că era altul parcat acolo. aici e totul în mișcare, da’, na, nu îți povestesc eu ție d-astea. îmi vine în minte moșul surd de mai ‘nainte. ce-o fi fost la viața lui? ce-o fi lucrat? bucurii, supărări?... ce viață e aia să ieși ca să iei aer în stația de autobuz?...

scot cheia, descui mașina de la cinci metri distanță, îmi umflu pieptul, deschid ușa, urc, închid, foarte calm, pornesc și plec. în oglindă îl văd pe uite așa se duce românia, comentând, râzând... lasă-mă nene în pajiștea caprei bunicului meu, negre! așa i-am strigat în gând. lasă-mi în pajiștea, pricepi?

am ajuns acasă, am luat cele trei pungi cu gunoi și am plecat. i-am văzut pe toți în container. și pe vânzătoarea care posibil să-mi fi băut din sticlă. pe mecanic nu l-am văzut. în zilele următoare o să urmăresc becul de la frâna de mână. oricum o să trec zilele astea pe la atelier. să îi duc o cutie cu bomboane, una mare, pe care nu îți permiți să o cumperi oricând, chiar dacă ești mecanic. nu îi duc băutură. că-i pocăit. bunicul chiar a avut o capră neagră. neagră!