Țipetele și râsetele răsunau ca un mozaic în ecoul camerelor de deasupra, iar holul părea a nu se mai termina, în timp ce în jurul lui Guy întunericul și mirosul de dezinfectant emanau cu putere din incăperile sanatoriului vechi [...]

În spatele geamului de lângă Guy, tânărul stătea sub lumina palida a becului pe podeaua murdară și veche a încăperii. Slab, alb la față, ochii săi negri și strălucitori păreau să privească direct în abis. La gură, saliva abundentă, părea a fi singurul semn că ar mai fi fost în viață, neclipind și nemișcându-se, complet tăcut. În mâna sa dreaptă, ținea un obiect încleștat în pumn, dar, de la acea distanță, era imposibil de văzut ce era. Părul negru, ciufulit și prăfuit parcă nu a mai fost pieptănat de foarte mult timp, iar hainele pătate păreau neschimbate de luni de zile. Avea o față fină, neridată și un corp destul de fraged. Obrajii săi erau scobiți și doua umbre le luau locul. Deodată Guy a fost lovit de un sentiment neplăcut, un sentiment de frică și o incomfortabilitate imensa, văzând acel bărbat în cei mai buni ani ai vieții sale, nu cu mult mai bătrân decât el, total lipsit de ce înseamna a fi om și cu sufletul pierdut undeva în adâncul acelei priviri bântuitoare.

“Bună seara !”, auzise deodată din partea dreaptă a încăperii, tresărind. În fața lui, medicul începuse deja să pășească spre el. Fără să spună nimic, se așeză lângă Guy, amândoi privind în tăcere spre tânărul din fața lor.

Medicul, era un bărbat la vreo 60 de ani, un pic cărunt, cu ochii negri precum coacăzele, bărbierit și relativ înalt, îmbrăcat într-un halat alb șifonat, duhnind excesiv a tutun. Până și în acel moment ținea în mâna stângă o țigară. Fumul acesteia se prelingea pe costumul de sub halat, în timp ce lanțul auriu al ceasului de buzunar strălucea puternic în lumina din încăpere, fiind întrecut doar de către luciul pantofilor negri. Spre marea uimire a lui Guy, părea nemișcat emoțional de peisajul din față și chiar nepăsător de sunetele ce se auzeau de deasupra, care între timp s-au liniștit considerabil.

Trase un fum adânc din țigară și se putea auzi cum filtrul maroniu al acesteia se ardea, răspândind un miros murdar de vanilie. Ridicând ușor din sprâncene și țuguindu-și buzele privind spre tanar, rosti un scurt “să mergem” și întorcându-se, plecă prompt spre ușă [...].

Biroul bătrânului medic era întunecat, iluminat numai de lampa biroului său. Pereții zugrăviți galben, cândva mai deschiși la culoare păstrau urmele fumului ca pe o amprentă a timpului. Sub raza de lumină, praful plutea deasupra unor cărți vechi și îngălbenite ce stăteau deschise una peste alta. Cabinetul era îngrămădit de rafturi pe care cărțile stăteau dezordonate, unele cu bucăți de hârtie ieșind din ele, altele pe jumatate deschise puse deasupra. Era imposibil a-ți da seama dacă făceau parte dintr-un sistem anume, sau dacă erau puse la întâmplare.

Liniștea devenise totală acum, iar ploaia calmă de afară era singura care se mai auzea. La distanță, luminile orașului Montreux-Territet se jucau pe dârele de apă ce se prelingeau pe geamul sanatoriului L’Abri.
Medicul se așezase în spatele biroului din fața lui Guy și din tabachera sa argintie scoase înca o țigară și o aprise. Inițialele “S.S” brodau fața acesteia. Închizând ochii, trase încă un fum adânc ca și mai devreme din țigară, savurând-o la maxim.

“Care...care este povestea tânărului de mai devreme?”, Guy s-a auzit rostind, înainte de a se gândi dacă era un lucru potrivit de întrebat.

Privindu-l fix, bătrânul sufla fumul prin nas și printre buze.

“Nu se simte bine”, răspunse ironic, dar pe un ton care trăda sinceritate.
“Bine, dar care este povestea lui?” întrebă, cu mai mult curaj de data aceasta. “Cum ajunge un om într-o asemenea stare?” Pe undeva, aceasta întrebare era născuta nu numai din curiozitate, ci si din sentimentul neplăcut de mai devreme. Prin cunoașterea cauzei, spera că se putea împotrivi ei.

“Este una tragică, dar care simultan ne învață o lecție importantă”, răspunse medicul cu o doză de nonșalanță.

“Tânărul avea o nevastă nespus de frumoasă pe care o cunoscuse într-o călătorie la Paris unde s-a și mutat pentru ea, cât și o fiică extrem de dulce și gingașă. El era invidiat de toti prietenii lui deoarece, fiind relativ neatent și timid, reușise să cucerească o astfel de fată. Chiar când s-a prezentat pentru prima dată domnișoarei, din spusele cunoscuților, s-a bâlbâit și s-a înroșit la față ca un rac. Cuplul era considerat exemplar în societate. Amândoi veneau dintr-o situație precară financiar și în timp învățaseră valoarea banilor și cât de greu erau de câștigat. Băiatul era ambițios, dar relativ timid și își dorise dintotdeauna o familie de care putea să aibă grijă, copii pe care putea să îi crească și să îi învețe cum să fie oameni buni, oameni cu morală și spatele drept. Având noroc și fiind talentat lingvistic, s-a angajat la o editură care traducea cărți din mai multe limbi. După ce aristocrații francezi prinseseră gustul filozofiei germane, cerințele pentru acestea crescuse enorm, iar tânărul învătând limba de mic în familie, le traducea cu o ușurință oarecare. Era plătit bine. Avea un apartament în care trăia împreună cu nevasta sa și fiica lui de...3 ani, cred ca avea. Le iubea nespus de mult și pe nevasta sa adesea o dezmierda “diamantul” vieții lui. Îi plăcea să o țină în brațe în pat, să îi mângâie părul negru și să o adulmece. Le considera pe amândouă, daruri de la Dumnezeu de care era menit să aibă grijă, și să le ocrotească. Adesea ieșeau la picnic-uri în parcurile din oraș iar el îi citea poezii de Byron, în timp ce ea se juca cu părul lui iar fetița adormea lângă ei. Nevasta lui, era o femeie foarte zâmbitoare și optimistă...știi tu, genul de om pe care toți îl vor în viața lor”.

Bătrânul răsfoi rapid una dintre cărțile de pe birou în timp ce mai trase un fum adânc din țigară.

“Povestea avea să se întoarcă brusc din cauza unor evenimente petrecute într-o singură zi. Precum am zis, băiatul era destul de neatent, dar cu suflet și vise mari. Soția adesea glumea pe seama lui ca șireturile de la pantofi îi erau dezlegate... își încheia paltonul greșit...lucruri mărunte, de genul acesta. În ziua întâmplării, când trebuia să plece la plimbare cu fiica sa, soția se aplecă să îi lege șireturile deoarece se dezlegaseră, spunându-i în glumă ca avea să se răneasca într-o zi datorită acestor mici neatenții. La ceva timp după, mergând pe stradă, împreună cu fiica sa, observă ca șireturile de la pantoful celălalt îi atârnau pe lângă, murdărite de noroiul de pe stradă. Aplecându-se, îi spuse fiicei sale să aștepte și să îl țină de palton în timp ce el și le lega...însă micuța fată, văzând un cățel peste strada, a dat drumul tatălui ei, și a fugit chiar în fața unei trăsuri sfârșind tragic zdrobită sub copitele cailor.”

Bătrânul, care în timpul poveștii ajunsese să termine țigara, apucase să scoată una nouă și se pregătea să o aprindă. Fumul încețoșea încăperea, plutind în valuri peste tot. Medicul continuă:

“După moartea fiicei, totul urma să se schimbe. Soția sa îl evita, ajunsese să se retragă aproape total din cercul ei de prietene, dormea o mare parte din timp și nu vorbea cu nimeni. Devenise o umbră a persoanei de odinioară. Băiatul, zdrobit de vină, petrecea aproape tot timpul la locul de muncă, încercând să evadeze din realitatea familială. Zilnic, venea foarte târziu acasă și când venea, dormea pe canapeaua din sufragerie, strângând în brațe jucăriile copilei. Singurele momente când cei doi mai vorbeau erau din când în când la masă, adesea aceste convorbiri fiind superficiale și forțate. Într-o zi, la vreo două luni de la moartea fiicei, tânărul intra în casă după o zi obositoare la servici. Văzând că soția sa nu mai apare timp de multe ore, bătu la ușă și intră să vadă dacă se afla în cameră, pe undeva bucurându-se că poate a făcut primul pas să iasă din casă după mult timp.”


Medicul făcu o pauză pentru a-și examina țigara.

“În cameră, urma să găsească însă altceva...trupul neînsuflețit al nevestei sale, femeia pe care cândva o iubise cu o pasiune arzătoare. Femeia ce îi dăruise o familie. Femeia a cărui zâmbet îi lumina viața. O strânse în brațe și urlă din răsputeri, dar nu atât din tristețe, cât din ură față de cel care îi luase fetele, înecat de propriile-i lacrimi. Nu mai avea să îi simtă căldura niciodată, să o mângâie niciodată. Pe masa de lângă pat era lăsată o scrisoare de adio, în care scria ca nu îl invinuiește pentru cele întâmplate, dar ea nu mai putea trăi cu durerea, zilnic apănsând-o pe suflet. În ultima fraza scria >”
”Nu la mult timp după, a ajuns aici, iar situația lui continuă să se înrăutățească. ”

În birou se așternu liniștea. Ploaia continua să lovească geamul ritmic în fundal, iar luminile orașului dispăruseră din ce în ce mai mult în noapte.

Medicul continuă: “Suferința este interesantă, deoarece îmbracă mult mai multe aspecte decât plăcerea, care adesea pare facilă în fața chinului. Oare poate omul să își transcedenteze umanitatea atunci când ajunge la suferința supremă?”

Medicul stinse țigara și continuă:

“Trebuie să recunoaștem că Dumnezeu are simțul umorului. Deși nici El nu cred că își dorește să fie în acest loc. De asta mă aflu Eu aici”.