agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1522 .



Lacul vrăjit
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MyMosys ]

2016-10-12  |     | 



Cu mult timp în urmă, într-o pădure ca toate pădurile, aflată lângă un lac ca toate lacurile, locuia, într-o casă ca toate casele, o vrăjitoare atât de bătrână încât nici nu-și mai aducea aminte câți ani avea. Pentru că abia se mai putea ține pe picioare, nu mai vedea și nu mai auzea bine, vrăjitoarea se hotărî să își părăsească casa, pădurea și lacul, pentru a merge să locuiască alături de nepoatele ei, trei vrăjitoare iscusite aflate în slujba Regelui Pădurilor. Își strânse într-o legătură mică globul de cristal, bagheta și sticluțele cu licori, după care încălecă pe mătura ei credincioasă, gata de drum. Cum trăise în acele locuri o grămadă de vreme, se gândi să mai arunce o privire pădurii și lacului înainte de a le părăsi pentru totdeauna. Tocmai când zbura în cercuri pe deasupra lacului, legătura pe care o agățase de mătură se desfăcu și toate licorile se vărsară, amestecându-se una cu alta chiar înainte de a atinge suprafața apei. O flacără uriașă cuprinse lacul și un fum verde se împrăștie peste el până departe în pădure. Fără să simtă fumul sau să vadă focul, bătrâna vrăjitoare își văzu liniștită de drum.
Nu trecu prea multă vreme de la această întâmplare până când un vânător găsi casa vrăjitoarei. Înțelegând că aceasta nu mai era locuită de ceva vreme se mută cu toată familia în pădurea de lângă lac. Era mulțumit că în acele locuri vânatul se găsea din belșug și nici că-i păsa că lacul din apropierea casei era tăcut ca un mormânt și lipsit de pești, broaște sau alte vietăți obișnuite în lumea apelor. Vânătorul acesta avea doi copii, o fetiță înțeleaptă și cuminte și un băiețel curios peste măsură și neastâmpărat. Locul preferat de joacă al copiilor era tocmai lacul din apropierea casei. Cât era ziua de lungă, aruncau pietre în apă sau lansau bărcuțe construite din lemne și frunze și le urmăreau cum erau purtate de vânt până în stufărișului întunecat care creștea în mijlocul lacului ca o insulă amenințătoare.
- Aș face o baie în lac, spuse băiatul surioarei sale într-o zi fierbinte de vară și apoi, înainte ca aceasta să poată spune ceva, se dezbrăcă și se aruncă în apa verzuie.
În urma lui, apa stârnită pufăi un nor de fum verde, după care se închise ca și când nimeni n-ar fi încercat niciodată să o atingă. Văzând că fratele ei nu mai apare, fetița începu să îl strige pe nume cu disperare. Seara, obosită de atâta strigat, copila se întoarse plângând acasă, fără frățiorul ei.
- De ce nu ai avut grijă de el? De ce nu ai sărit după el?
- Nu știu să înot, suspină copila ca răspuns la întrebările vânătorului, tatăl ei. Am crezut că mă păcălește, că doar se joacă. El înota ca un pește, nu i se putea întâmpla nimic rău, nu-i așa?
Vânătorul dădu fuga la lac și se aruncă în apă în speranța de a-și găsi fiul. În urma sa nu rămase decât un nor de fum verde și nici el nu mai apăru vreodată la suprafață. De supărare că-și pierduse și bărbatul și băiatul în aceeași zi, nevasta vânătorului plânse și plânse și plânse, până ce își pierdu vederea cu totul. Copila ei rămase de-acum singură să aibă grijă de casă și crescu învățând să vâneze în acea pădure, având grijă să ocolească zi de zi lacul care îi înghițise tatăl și fratele.
Într-o zi, întârzie în pădure mai mult decât de obicei și pe drumul spre casă o prinse noaptea. Era de acum o fetișcană curajoasă, așa că nu se sperie cu una cu două de ceața verzuie care începuse să se întindă dinspre apă. Grăbi pasul, atentă la fiecare zgomot din jur. Deodată, pe cărarea care ducea spre lac, chiar în fața ei, apăru un balaur uriaș cu două capete, care își târa printre copaci coada mai ascuțită decât o suliță. Fata vânătorului apucă arcul cu care vâna de obicei, gata să săgeteze arătarea care îi aținea drumul.
- Crenguța, sunt eu, Brăduț, fratele tău, șuieră balaurul!
Fata scăpă arcul și căzu în genunchi când auzi vocea omenească. Arătarea își apropie capetele de ea și limbile lungi de un cot o mângâiară pe creștet.
- Lacul în care am vrut să înot era vrăjit și uite în ce m-am transformat!
Crenguța începu să plângă. Balaurul, fratele ei o mângâie până ce reuși să o liniștească.
- Tata e cu tine?
- Tata s-a transformat într-un șarpe cu trei capete care trăiește doar pe fundul lacului.
- Cum aș putea să vă scap de vrajă?
- Doar vrăjitoarea care a locuit înainte în pădurea aceasta poate ridica vraja lacului.
Înțelegând că singura șansă să îi salveze pe tatăl și fratele ei era să pornească în căutarea bătrânei vrăjitoare, fata vânătorului se pregăti de drum. Auzind despre planul fetei, balaurul, fratele ei, hotărî să o însoțească până la palatul Regelui Pădurilor unde se auzea că trăia acum bătrâna vrăjitoare. Călare pe balaur, fata zbură peste trei mări și peste trei țări, până ajunse în mijlocul celei mai mari păduri care îi fusese ei dat vreodată să vadă. Îl ascunse pe fratele ei într-o peșteră adâncă și se înfățișă la palatul acelui rege care avea în stăpânire toate pădurile, îmbrăcată în straie de flăcău și cerând să slujească pe lângă oștenii din palat. Plăcându-i tare înfățișarea și vocea noului venit, Marele Sfetnic al Regelui Pădurilor hotărî să-i dea acestuia treburi prin sala tronului, acolo unde multe erau de trebuință și orice servitor trebuia să fie plăcut vederii regelui.
Nimic de zis, noul flăcău își vedea bine de treburi, nu trândăvea, dar Marele Sfetnic observă mai multe ciudățenii ale acestuia. De pildă, punea o grămadă de întrebări despre vrăjitoarele regelui, despre locul în care se adunau acestea, iar atunci când strângea masa regelui, făcea ce făcea și mereu aduna resturi de bucate, le ascundea, iar de cum se însera părăsea palatul pentru a se întoarce mult după miezul nopții. Mult se gândi omul regelui la ce ar putea avea de ascuns noul servitor și, pentru că nu află de unul singur răspuns, hotărî să îl urmărească. Zis și făcut. În seara următoare, așteptă ca regele să termine masa și se luă pe urmele flăcăului. Vezi, însă, că acesta era tare iute de picior și nu trecu mult până ce Marele Sfetnic îi pierdu urma prin pădurea întunecoasă. Încercă și a doua și a treia zi, dar fără izbândă.
- Ce te macină, Mare Sfetnic, îl întrebă într-o seară Regele Pădurilor, că văd că nici de mâncare nu-ți arde și nici la băut nu te înghesui?
Marele Sfetnic nu căută să se ascundă de rege. Îi povesti de îndată despre noul flăcău și despre neputința de a-i afla secretul. Regele rămase o clipă pe gânduri și, devenind și el curios peste măsură, hotărî să trimită un oștean pe urma hoțului de bucate. Nici oșteanul nu făcu mai mult decât sfetnicul și regele mai trimise trei oșteni în seara următoare să-l urmărească. Nici aceștia nu se dovediră mai vrednici așa încât, regele hotărî să îl întrebe direct pe flăcău de ce fura mâncare și unde se ducea în fiecare seară.
- N-am făcut nimic rău, Măria-Ta, îi răspunse acesta cu privirile în pământ, nu mi s-a spus că nu am voie să iau resturile de bucate care se aruncă de obicei sau să ies din palat pentru o gură de aer curat.
Surprins de istețimea de care tânărul dădea dovadă dar mai mult ațâțat de faptul că nu putea afla ce secrete se ascundeau sub chipul drăgălaș al acestuia, regele nu mai rămase mult pe gânduri și îl urmări de unul singur, pas cu pas. Dovedind chibzuință, flăcăul nu ieși din palat vreme de trei zile și își schimbă obiceiul de a aduna resturile de la masă, culegând de-acum doar ceea ce se arunca de la bucătărie. Răbdarea regelui fu în cele din urmă răsplătită cu vârf și îndesat. În a patra noapte, când toată suflarea din palat părea să fi încremenit în mrejele somnului, stăpânul pădurilor îl auzi pe flăcău ieșind din odaia lui și îi zări umbra aruncată de razele lunii pe zidul exterior al palatului. Furișându-se ca o umbră printre copaci, regele îl urmări pe slujitorul său până în apropierea unei peșteri despre existența căreia el unul nu mai aflase până în acel moment. Flăcăul fluieră scurt și un balaur uriaș cu două capete se arătă la buza peșterii.
- De ce n-ai mai venit¬? Era să mor de foame! Se răsti arătarea înfulecând rapid mâncarea așezată cu grijă în dreptul labelor lui.
- Iartă-mă, frățioare, era cât pe ce să dau de necaz! Sfetnicul cel Mare al regelui mă bănuiește de lucruri necurate și a pus să fiu urmărit. Chiar și regele m-a luat la întrebări.
- Sper că acum nu te urmărește nimeni! Balaurul ridică unul dintre capete, adulmecând aerul umed al nopții. Mâncarea asta acoperă alte mirosuri. Ai dat de vrăjitoare?
Regele își pipăi sabia, ascuns printre tufișuri. Se apropie mai mult de gura peșterii, ca să nu-i scape nimic din ce se petrecea între balaur și tânărul slujitor.
- Vrăjitoarele se adună la palat numai dacă regele le cheamă. Nu am aflat încă unde locuiesc cu adevărat. Unii spun că lângă lacul din această pădure pentru că au nevoie la vrăjile lor de apa lacului. Alții spun că zboară tot timpul pe mături și că numai când se odihnesc se așează pe pământ.
- Atunci înseamnă că numai regele poate să ne spună unde o găsim pe bătrâna vrăjitoare!
- Dacă e așa, cum aș putea eu să îl iau la întrebări pe rege?
- Să îl răpim într-o noapte! Poate capetele mele îl vor speria destul cât să ne spună unde sălășuiesc vrăjitoarele.
- Mai bine să încerc întâi la lac, frățioare! Regele Pădurilor este viclean, puternic și nu ne va spune de bunăvoie ceea ce vrem noi să știm!
- Îți las noaptea aceasta!. Dacă până mâine nu le afli pe vrăjitoare, mă duc după rege! Nu mai pot să aștept ascuns să mă hrănești și să îți pui în pericol viața.
Regele Pădurilor urmări cum balaurul se retrase înapoi în peșteră iar flăcăul o luă la goană către lacul din inima pădurii. Fiind un rege tânăr și sprinten, nu pierdu urma slujitorului. Era curios să vadă ce avea să facă acesta când avea să dea peste casa vrăjitoarelor. Așa cum umblau zvonurile, el le lăsase pe femei să își ridice pe lac o casă de piatră, promițându-le că nimeni nu avea să le deranjeze acolo. Veneau de fiecare dată când erau chemate la palat, dar pedepseau pe oricine încerca să se apropie de sălașul lor. Flăcăul se opri pe malul lacului încurcat parcă de faptul că locuința vrăjitoarelor se ridica întunecată chiar în mijlocul apei, pe niște picioare lungi de piatră acoperite cu straturi groase de mătasea broaștei. La o vreme, felinarele din dreptul ferestrelor înalte fură stinse și casa fu acoperită de bezna deasă a stufului care o înconjura. Regele pădurilor văzu cu surprindere cum flăcăul își scoase tichia pe care o purta pe cap și valuri aurii de păr ondulat i se revărsară pe spate, mângâiate ușor de vântul ce scărmăna păpurișul de pe maluri. Își scoase apoi tunica, iar prin cămașa străpunsă de razele lunii timide, regele putu urmări cu claritate conturul unui trup care numai de bărbat nu era. Așadar feciorul în casă era fată și încă una neasemuit de frumoasă, de la care nu-și putea lua privirea. Fata trase un buștean ce zăcea aruncat pe mal, se sui pe el și, vâslind cu o creangă, porni către casa de piatră. Minunat de istețimea fetei care ocolea astfel vraja aruncată în apa lacului, regele își căută și el un buștean cu care se apropie de casă de pe celălalt mal al lacului. O pisică neagră îl întâmpină înainte să atingă treptele care coborau în apă. O alungă și se ridică pe pasarela care înconjura casa în spirală. O bufniță cu ochi uriași strigă ascuțit și atunci regele o zări pe fata misterioasă intrând printr-o fereastră deschisă. Era o fată curajoasă. Mai rămânea să vadă ce urma să se întâmple cu ea când aveau să o prindă vrăjitoarele. Parcă îi părea rău că o fată atât de frumoasă avea să fie preschimbată în broască sau bufniță. Ar fi vrut ca înainte să afle de ce se înverșuna să le caute pe vrăjitoare, sau, mă rog, pe cea mai bătrână dintre ele.
- Cine e acolo? Þipătul ascuțit aproape că îl năuci pe Regele Pădurilor.
O mătură vâjâi prin încăperea în care reușise și el să intre pe urmele fetei și îl lovi direct în frunte. Căzu pe spate pierzându-și cunoștința.
- Of, vai, e regele nostru! Apăru o vrăjitoare înaltă și uscățivă ca un arac.
- Ce caută aici pe întuneric? Întrebă o alta îndesată ca un dovleac.
- Trebuia să ne trimită vorbă dacă dorea ceva de la noi! Completă a treia, alăturându-se celor două cu un mers săltat care ar fi trebuit să o facă să pară mai înaltă decât era și să ajungă până la umerii celorlalte.
Îl ridicară pe rege, îl așezară pe un jilț vechi și îl treziră cu o singură bătaie din palme a primei vrăjitoare. Stăpânul lor părea că își pierduse mințile. Privea prin încăpere, scormonind cu privirea fiecare cotlon, neatent la întrebările care îi erau puse.
- Mai locuiește cineva cu voi?
Cele trei femei se priviră mirate.
- Bunica noastră a venit cu ceva timp în urmă, dar e atât de bătrână că nu mai poate să mai facă o vrajă cum trebuie de la cap la coadă, răspunse cea mai mică dintre vrăjitoare.
- Unde e această bunică? Aș vrea să o văd!
Vrăjitoarea cea rotofeie își încălecă mătura și porni să o aducă pe vrăjitoarea cea bătrână. Nu trecu mult și țipete grozave se auziră în toată casa:
- A dispărut bunica!
- Nu poate fi departe, mormăi regele ridicându-se, știu sigur că nu avea nici cum și nici pe unde să o scoată din casă.
- Cine? Se auzi întrebarea pe trei voci și trei perechi de ochi roșii de furie se ațintiră pe bietul rege.
- Of, nu avem timp de povești! Aprindeți luminile și căutați prin toate camerele.
În timp ce toate cele trei vrăjitoare porniră ca nălucile să întoarcă casa pe dos, Regele Pădurilor ieși pe treptele de piatră în căutarea bușteanului cu care o văzuse pe fată plutind pe lac. Îl găsi în apropierea treptelor, priponit cu o funie de unul dintre stâlpii de piatră. El avea să aștepte acolo, pentru că alt mod de a pleca din casă fata misterioasă nu avea. Și tocmai când regele își făcea planuri legate de felul în care o va face pe fată să își dezvăluie toate secretele, un fâșâit prelung se auzi pe deasupra capului său. Ridică privirea la timp să vadă zburând pe deasupra lui o mătură purtând pe ea două umbre. O rază de lună străluci la un moment dat luminând părul lung și mătăsos care flutura pe umerii umbrei din spate. Regele scoase un strigăt și cele trei vrăjitoare apărură ca din pământ.
- Prindeți-o!
Ușor de poruncit și greu de înfăptuit căci mătura pe care zburau bunica vrăjitoarelor și fata misterioasă se făcu nevăzută înainte ca vreuna dintre celelalte vrăjitoare să fi apucat să-și încalece mătura. Regele Pădurilor se înfurie peste măsură și ceru să fie dus de îndată la peștera în care știa că era ascuns balaurul cu două capete. Norocul îi surâse de această dată pentru că de departe îl văzu pe balaur ridicându-se la cer și luându-și zborul. Trecu pe urma lui o mare și, după prima țară, vrăjitoarea care îl purta pe mătură se opri.
- De aici eu nu mai merg, Măria-ta, am dorit mereu să plec de lângă surorile mele și să încep o altă viață, în altă împărăție. Indiferent care e motivul pentru care bunica a fost răpită, ea nu mai este în stare să facă vrăji și nici în pericol nu mai e, pentru că, în curând, se va transforma în ciupercă la cât de bătrână e!
Regele sări imediat pe a doua mătură, lângă vrăjitoarea rotofeie, căutând să nu îl piardă din vedere pe balaurul cu două capete care zbura vânjos pe sub nori. După ce trecu a doua mare, la limita celei de-a doua țări, vrăjitoarea care îl purta se opri și ea:
- M-am gândit bine, Măria-Ta, nici eu nu mai vreau să fiu vrăjitoare! Vreau să încep o viață nouă, într-o împărăție nouă, să cresc păsări și să nu dau socoteală nimănui pentru asta. Nu țin neapărat să o găsesc pe bunica mea. Mereu a fost o pacoste pe capul nostru!
Nu apucă să termine ce avea de spus a doua vrăjitoare, că regele sări pe mătura vrăjitoarei scunde. Zbură alături de ea încă o mare și o țară și, tocmai când vedea cum se pregătea balaurul să coboare în mijlocul unei păduri, se opri și cea de-a treia vrăjitoare.
- Știu, știu, strigă regele, vrei și tu să faci întocmai cum au făcut surorile tale. Ești liberă să faci ce dorești, doar du-mă până în pădurea în care a coborât balaurul.
Ajunse deci regele în pădurea cu lacul deasupra căruia începuse să se lase înserarea și să se ridice o ceață verzuie. Văzu o casă de vrăjitoare și în pragul ei pe balaurul cu două capete. Pe când se gândea că nu era nici urmă de fată misterioasă, de bătrână vrăjitoare sau de mătură, i se păru că aude voci din stufărișul de la marginea lacului. Se apropie pe furiș și o văzu pe minunata fată încercând să o ridice pe vrăjitoare de pe mătura ei înfiptă într-o scorbură de salcie.
- Cum să te mai rog? Înțelege, zicea fata cu lacrimi pe obraz, că trebuie să desfaci vraja pe care ai aruncat-o deasupra acestui lac! Tatăl meu și fratele meu sunt pierduți dacă nu faci ceva!
Bătrâna vrăjitoare stătea cocoțată pe mătura ei, cu nasul uriaș și încovoiat proptit în piept, cu ochii închiși de parcă ar fi dormit. Fata o scutură ușor:
- Știu că mă auzi! Spune ceva! Măcar spune-mi cum să fac să dezleg vraja acestui lac!
Sub ochii lor, bătrâna începu să tremure ușor, brațele și picioarele i se scurtară, părul încâlcit i se ridică ca o pălărie uriașă deasupra capului și, încet-încet, vrăjitoarea se transformă într-o ciupercă, iar mătura ei deveni pe loc un buștean acoperit de mușchi. Misterioasa fată căzu la pământ plângând. Regele Pădurilor se apropie de ea ușor ca să nu o sperie.
- Nu mai plânge, frumoasa mea!
Fata vânătorului sări în picioare speriată. Recunoscându-l pe Regele Pădurilor porni să plângă și mai tare. Printre lacrimi și suspine îi povesti despre tatăl ei vânătorul, despre fratele ei și despre necazul cumplit care se abătuse asupra familiei lor de când se mutaseră în casa vrăjitoarei. Nu ajunse să termine bine ce avea de spus că balaurul cu două capete apăru lângă ei.
- Nu ai reușit, șuieră mâhnit, nu-mi rămâne decât să mă întorc în lac lângă tata! Adio, Codruța! Ai grijă de mama!
În urma lui, lacul aruncă un norișor verzui, după care încremeni la loc. Văzând nefericirea fetei și simțind că n-ar putea să trăiască știind-o atât de nefericită, Regele Pădurilor, își scoase sabia, reteză ciuperca și o aruncă în lac. Pe dată locul se cutremură sub puterea tunetelor și fulgerelor care cuprinseră lacul. Fata vânătorului și regele se adăpostiră în scorbura sălciei, de unde putură urmări cum se formă un nor uriaș negru deasupra apei. Când acesta se ridică și dispăru în înaltul cerului, lacul prinse a străluci, pe suprafața lui înfloriră nuferi, în apă începură să înoate pești și broscuțe porniră să cânte de mama focului pe mal. Nu trecu mult până când în iarba proaspătă de pe mal pășiră tatăl și fratele fetei, teferi și nevătămați.
Mare bucurie cuprinse familia vânătorului când se însănătoși și nevasta acestuia ca prin minune. Dar cea mai mare bucurie veni tot de la Regele Pădurilor care, îndrăgostit peste măsură de Codruța, îi ceru vânătorului mâna ei și își mută întreg palatul în pădurea aceea. Cu toate că nici o vrajă nu se mai făcu din porunca regelui, copiii lui și copiii copiilor lui, continuară să-i spună lacului de lângă palatul lor „Lacul vrăjit”. Eu am pornit prin pădure să găsesc o ciupercă vrăjită și am dat peste această poveste într-o scorbură dosită. Am zburat pe-o mătură fermecată ca să v-o povestesc și vouă pe dată!


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!