agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 280 .



Mâna destinului
proză [ ]
Angajarea

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [icon ]

2018-04-12  |     | 



Pe vremea aceea nu se trecuse la ora de vară. Domnul profesor Gheorghiu, de română, ne dăduse subiectele tezei din primul trimestru al primului an de liceu. La ora șapte, ora începerii cursurilor, era încă întuneric sau mai bine zis ”soarele dădea semne că vrea să se desprindă de orizont.” Mă adâncisem în scris. Mâna și creierul meu făcuse alianță și cuvintele se înșirau cu ușurință pe foaia caietului de teze. Scriam cu înfrigurare, fără să-l observ pe domnul profesor, care citea peste umărul meu, ceea ce povesteam eu acolo. Eram absorbit cu totul de scris și de semiobscuritatea din clasă. Nu pot descrie căldura și starea de bine, care mi-a provocat-o mângâierea mâinii profesorului pe creștetul capului. L-a acea atingere parcă m-am trezit din transă. Profesorul, simțind că m-a deranjat îmi spuse în șoaptă;
- Scuză-mă. Scrie, scrie în continuare.
Pentru mine mâna profesorului a fost un preambul al mâinii destinului. Atunci i-am perceput efectul fizic. Când invocam înțelegere din partea destinului începeam prin a mă gândi la clipele acelei mângâieri, din care mi-au crescut aripile.

Terminasem facultatea și fusesem repartizat la Focșani. Toți colegii reușiseră să-și ia negație și au plecat din orașul care nu ne-a primit cum ar fi trebuit. Unii au primit negație imediat și și-au luat transferul, alții stăteau la hotel pe banii părinților în continuare, sau își luaseră gazdă. Numai eu locuiam de un an în laboratorul foto al I.P.J. și nu reușeam să găsesc un transfer în București unde aveam soția și copilul. Veneam săptămânal să-i văd și cu această ocazie treceam pe la câteva Institute de Proiectare, dar fără succes. Neavând pile, eram un nimeni.

Anunțul de pe gardul de tablă care împrejmuia șantierul spune: ”Angajăm muncitori necalificați”. Dedesubt o adresă: ”Str. Sfinții Voievozi nr 7”. Străbat câteva străzi și ajung la adresă. Portarul mă îndrumă către serviciul personal. Cei de acolo îmi spun, că la pregătirea mea, nu pot să-mi dea decât un post de ajutor de maistru pe șantier. Nu mai era cazul să fac mofturi, doar că habar nu aveam ce trebuia să fac pe șantier. Când am întrebat ce trebuie să fac pe postul acesta, mi s-a răspuns:
- Mergeți dumnevoastră la șantierul numărul doi și luați
legătură cu tovarășul Cherbeleață. O să vă spună el dacă are nevoie de dumneavoastră sau nu.
Șantierul era în mijlocul Bucureștiului pe fostul amplasament al hotelului Nestor, demolat după cutremurul din 77. Acolo urma să se construiască un alt hotel, mult mai mare și cu dotări de top, cum am zice astăzi. Lângă Catedrala Sf. Iosif era un părculeț pe care întreprinderea îl ocupase cu barăcile muncitorilor. Zona de barăci era împrejmuită de un gard de tablă pe lângă care trecusem întâmplător și pe care am văzut și anunțul cu pricina. Undeva, pe la mijloc, era o poartă pe care am intrat direct într-o mare de noroi. Din loc în loc erau puse niște cărămizi pe care puteai călca, numai că îți trebuia mult antrenament, ca să nu te dezechilibrezi. Mai târziu am aflat că adevărații oameni de șantier se cunosc după aceea că niciodată nu se murdăresc de noroi pe pantofi.
- Căutați pe cineva?
Aud în spatele meu o voce care mă face să mă întorc cu 180 de grade și în același timp să calc în noroiul care mi-a depășit înălțimea pantoful. Voce continuă ironic:
- E moale asfaltul! Ce să-i faci?
- Îl caut pe șeful de lot, pe tovarășul Cherbeleață.
- Eu sunt. Ce doriți?
Îi spun tovarășului problema mea. Binevoitor, acesta pune mâna pe telefon și sună undeva.
- A venit la mine un cetățean. Ce să fac cu el?
Are loc o convorbire scurtă. Probabil că interlocutorul i-a dat mână liberă pentru că discuția s-a terminat cu:
- Am înțeles. Să trăiți! Și către mine:
- Să vedem cum stă treaba, domnu arhitect! Uită-te,
mata, pe planurile astea până mă întorc eu din pauza de masă.
Mă lasă singur în baracă. Întind planurile pe un fel de birou încropit dintr-un panou de cofraj și încep să mă lămuresc. Îmi propun să o iau de la un capăt și intru cu planurile în clădirea rotundă din capătul ansamblului. Clădirea este ”la roșu” și ajunsese cu zidăria aproape la etajul întâi. Compar cu realitatea și observ niște greșeli catastrofale. Nu vreau să vă plictisesc, dar trebuie să vă spun că se vedea cu ochiul liber, că stâlpii de pe contur nu erau la distanțe egale între ei și cum între stâlpi se năștea o arcadă ”în plincintru”, acestea, arcadele, ar fi avut înălțimi diferite. Am mai observat că această greșeală nu era doar la o pereche de stâlpi, ci la toți cei doisprezece stâlpi de pe contur, toți cu distanțe inegale între ei.
Atent la descoperirile mele, nu observ că cineva mă urmărea de ceva vreme. O voce ascuțită de femeie, mi se adresează:
- Ce faceți aici? Cine sunteți?
- Dar dumneavoastră?
- Nu, nu așa! Întâi să-mi spuneți dumneavoastră cine sunteți și cu ce drept ați intrat în șantierul meu. Ce faceți aici? Altfel chem paza! Și în continuare:
- Eu sunt doamna Badea, dirigintele de șantier. Eu dau banul pe lucrarea asta. Să știți!
Dau doamnei respective lămuririle necesare cu privire la persoana mea și ce fac acolo. Privirile i se mai îndulcesc și îmi spune complice;
- Credeam că sunteți de la Centrală... am o ură pe ăștia!... niște trântori, angajați pe pile. Dar mă rog! Și, cum vi se pare?
- Pare în regulă.
- Nu pare! Sigur e în regulă pentru că eu, personal, am controlat execuția.
- După părerea mea ar fi o problemă cu stâlpii...
- Ce stâlpi, care problemă?
- Uitați-vă și dumneavoastră, cărămida e pusă perfect în jurul miezului de beton al stâlpului, dar distanțele dintre stâlpii îmbrăcați cu această cămașă de cărămidă este diferită.
Scoate o ruletă și măsoară. Deodată se schimbă la față.
- Bine că mi-ai spus mie. Să vezi ce scandal o să iasă.
- Unde-i Cherbeleață?
Ne întoarcem la baraca-birou a șefului de lot, cu care făcusem cunoștință mai devreme, tovarășul Cherbeleață. Pe drumul de întoarcere, pot să o analizez pe diriginta, care calcă de pe o cărămidă pe alta cu o abilitate de balerină. Era îmbrăcată într-un fel de valtrap sau poncho mai curând, strident colorat, care se umfla ori de câte ori sărea de pe o cărămidă pe alta. Se vede că este o femeie aprigă. Are o figură de pasăre de pradă, cu nasul mic și coroiat ca un clonț de bufniță. Diriginta pune ghiara pe telefon.
- Alo! Paule! Vino repede! Am descoperit ceva îngrozitor! E nenorocire! Trebuie demolat tot!
- Pot să plec doamnă?
- Dumneata nu pleci nicăieri. Stai aici până vine directorul general.
Așteptăm să vină generalul. Îmi ia planurile din mână, se mai uită odată, începe să tragă linii în toate direcțiile cu un creion roșu. Este foarte nervoasă și pufnește la fiecare mișcare a mâinii.
Vine directorul. Discută între ei pe șoptite, dar foarte aprins. Diriginta arată spre mine. Eu, stau pe un scaun în fundul barăcii și aștept rezultatul confruntării. Vine și șeful de lot. Directorul se răstește la el.
- Unde umbli domnule?
- E pauză tovarăsu director.
Are loc o discuție, cu scuze și acuze.
- Din ce cauză este abaterea asta tovarășu maistru?
- Așa s-a făcut structura domnu director.Eu așa am preluat-o de la tovarășu Marian. N-am nicio vină!
- Dar de ce n-ai observat? Ce ne făceam dacă doamna dirigintă nu ar fi observat?
- Domnul arhitect a observat. Murmură neconvingător maistrul Cherbeleață.
- Și cine plătește cărămida irosită și demolarea? Arhitectul? Întrebarea directorului era evident pentru dirigintă care reacționează știindu-se și ea în culpă.
- Am să plătesc tot eu de data asta!
- Atunci e-n regulă! Concluzionează directorul.
Treaba se lămurește întrucâtva. Directorul mă chestionează acum pe mine, dar nu pare nervos sau deranjat de cele întâmplate. Mi se adresează:
- Deci, dumneata, ai venit să te angajezi la mine?
- Nu neapărat la dumneavoastră. Vreau doar să am un servici...
- Bine! Te-am angajat. Dar dacă mai vezi astfel de lucruri, să mă informezi întâi pe mine, pentru că eu te plătesc, s-a înțeles?
După această întâmplare am fost angajat, dar nu pe șantier, ci la birouri, la serviciul de verificarea documentației, cu sarcina de a urmării activitatea din șantier. Așa am ajuns printre trântori. Destinul m-a mângâiat din nou pe creștet.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!