agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 44 .



Geo Bogza Cartea Oltului Cap. 4
proză [ ]
Geo Bogza Cartea Oltului Cap. 4

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [bobb ]

2018-05-25  |     | 



4

FURTUNA

Păstorii care trăiesc vara pe înălțimile Hășmașului Mare sînt martorii - adeseori înspăimîntați - ai unor furtuni năprasnice. Nicăieri, cît cuprind ochii și cît se duce închipuirea între hotarele țării, nu plouă, nu ninge și nu bate vîntul atît, și cu atîta furie, ca pe acest colos de piatră, de care se sparg toți norii Ardealului. Leagănul Oltului este o înfricoșetoare patrie a stihiilor. Chiar în iulie, poate fi acoperit cu bulgări mari de gheață, căzuți dintr-un cer vînăt și crunt. Frigul ce coboară atunci pînă la temelia lui, ofilind florile verii, silește oamenii să-și îmbrace cojoacele, iar în sobe focul arde ca iarna. Prin ferestre, dincolo de pădurile de brad înghețate, culmile se zăresc asemeni unor calote polare, stranii și reci în alba lor strălucire. Ele par lăcașul unei divinităti colerice, care, de acolo, neîncetat și-ar descărca toanele asupra pămîntului.
Sînt rare zilele în care colosul stă liniștit, fără să trimită în văi șuvoaie de apă, cețuri groase sau valuri de frig. Cei din cîmpie sînt obișnuiți ca, atunci cînd nu-l zăresc sclipind sub zăpezi orbitoare, să-l știe învăluit în neguri ce nu mai sfîrșesc să se nască una din alta, dîndu-i mereu tîrcoale. Săptămîni întregi, piscurile lui, nu mai aparțin acestei lumi: ascunse oricăror priviri dispar într-o zonă nepămînteană, pînă la care nici închipuirea n-ar putea răzbate. Oare ce se va fi punînd la cale acolo sus, dincolo de perdeaua de nepătruns a norilor?

Păstorii care își duc viața pe un atît de aspru tărîm sînt prinși, ca într-o nebunie a firii, chiar în inima acelor evenimente. Ele se pregătesc îndelung, vestindu-se prin tot felul de semne; dar pot izbucni și pe neașteptate. Și tot așa se pot sfîrși.
Nu rareori, în miezul unei zile de vară, un abur ușor începe să plutească prin hăuri. Nu poartă în el furtuna, ci e duhul muntelui care se ridică din genuni, ca fumul din insula pustie, să o cheme. Cînd îl văd tîrîndu-se spre creste, leneș și deșirat, ca un balaur molatic, oamenii nu mai pierd o singură clipă și pornesc să strîngă vitele, la adăpost de prăpăd.
Dar acesta nu se dezlănțuie numaidecît. Mai întîi, un vînt subțire prinde să bată prin brădet, dîndu-i fiorul primejdiei. Un timp, tot ceea ce e frunză sau creangă freamătă neliniștit, dezvăluindu-și presimțirile și teama. Apoi, intensitatea vîntului sporește, și, deodată, întreaga pădure devine o colivie dementă, un adevărat balamuc, în care milioane de bufnițe țipă cuprinse de spaima morții. Astfel, se vestește ceea ce va să vină. Încă o clipă, și nici acest vaier nu mai înseamnă nimic, față de urgia care începe. Mase de aer, deplasîndu-se cu o viteză ce le dă densitate de ziduri, se prăbușesc asupra muntelui, încercînd să-l disloce. Acum, e prăpădul.
Pe buza unei prăpăstii, un brad începe să se clatine, pînă ce îl atinge pe cel din stînga, apoi pe cel din dreapta, ca și cum și-ar lua rămas bun de la frații cu care a copilărit, și, cu un salt tragic, se aruncă în vid. Alții, duși de nebunia generală, țîșnesc pe urma lui spre destinații necunoscute și fatale. Au să fie găsiți într-un tîrziu, cine știe pe unde, prăbușiți cu fruntea în țărînă și sfîșiați de răni, ca ostașii căzuți în bătălie.
O singură furtună, ce a bîntuit mai de mult acest munte devastat de violente cutremure de aer, i-a smuls de pe coaste, purtîndu-i în prăpăstii, cincizeci de mii de brazi. Ei se zăresc și acum, ca o puzderie oase subțiri, învălmășite haotic și putrezind pe funduri pierdute de văi.
De uraganele ce se abat asupra lor, chiar cele mai semețe piscuri se simt amenințate. Oarbe, brutale, masele de aer le lovesc în plin, incercînd să le smulgă din loc. Dar piscurile, îndîrjite, se împotrivesc. În fața stihiei, pornesc și ele să o înfrunte, cu zeci de muchii tăioase, ciocnindu-se năpraznic. Și urlînd. Mugetul lor de fiare geologice, cînd simt că vîntul încearcă să le arunce în prăpastie, răspîndește pe întregul podiș o nemărginită groază. Infernul nu poate cunoaște asemenea urlete, ale unor dinozauri de piatră, înspăimîntați. În felul acesta, clipă de clipă, crește neagra măreție a furtunii.
La marginea de nord a platoului, se înalță o creastă de calcar, ca o hîrcă de cal albită de vreme, și chiar astfel i se spune : Muntele Calului. Asupra acestui ciudat craniu se îndreaptă toată nebunia vijeliei. Ea îl izbește bezmetic, năpustindu-i-se între dinți, făcîndu-i să țiuie sinistru, dar fără să poată smulge vreunul. Orbitele căpățînii, goale și albe, privesc cu nepăsare minerală atacul tempestei, care, nici arcadele lor neizbutind să clintească, alunecă pe deasupra și cade, urlîndu-și neputința, în gol.
Rafalele următoare, parcă presimțind că dincolo nu le așteaptă decît neantul, se năpustesc cu și mai multă înverșunare, încercînd să o nimicească, într-o dezlănțuire care atinge paroxismul. Dar îdărăatnica tigvă rămîne neclintită, și, în bătaia dementă a vîntului, dinții ei rînjiți scot un șuier ascuțit, plin de o drăcească batjocură.

Acum, deasupra podișului plutește o lumină tulbure, de fund de ocean în adîncimile căruia moluște uriașe se tîrăsc pe nisip. E o lumină de sfîrșit de lume, în care flota norilor se arată în larg: greoaie, neagră, amenințătoare. Învăluind piscurile, ea își descarcă asupra lor toate gurile de foc. Spaima care urmează dilată ochiul firii. Arzînd, o secundă, granitul, trăsnetele alunecă în abis, lăsînd în urmă ecoul a mii de catapeteme năruite.
Enormi și înfuriați, cuirasate trăgînd cu toate tunurile, balauri împroșcînd cu groaznice veninuri electrice, norii asaltează muntele. Dîrz, neînduplecat, zburlit, el rezistă cu întreaga-i ființă de cremene. Într-o rapidă alternanță, de întunecimi de iad și lumini orbitoare, trăsnetele curg pe stînci, înverșunîndu-se să le ciuruiască. Armăsari de foc, herghelii apocaliptice, galopează din creastă în creastă, scăpărîndu-și fantasticele potcoave. De neîndurat, cerul și pămîntul se înfruntă, dovedindu-și fiecare năprăsnicia.
Un timp, ce nu poate fi măsurat în nici un fel, se aude numai năucitoarea canonadă. Mereu crapă colosale zidării, mereu nevăzute catapetesme se prăbușesc în genuni. Totuși, în cele din urmă, bubuiturile încep să scadă, pînă ce se sting cu totul, iar deasupra mult încercatului podiș se așterne o liniște mirată și prevestitoare. Presimțit, așteptat, un nou act se pregătește, în care prind să cadă, grei ca de plumb, cei dintîi stropi ai ploii. Ei lovesc, cu o tărie egală, piatra arsă de fulgere, cadențîndu-și mînia: — Pînă cînd, piscuri neclintite, veți abuza de răbdarea noastră ? Cît vom mai îndura trufia voastră fără margini? Nu vedeți că zadarnică vă este îndărătnicia?... Fiind cei care au trăit, pe bolta cerului, toate întîmplările din istoria tuturor timpurilor, discursul 1or nu poate trezi, nimănui, uimirea.
O lungă clipă, el răsună, marțial, pe culmi. Apoi, adevărata ploaie începe, fiind oricui, prin nemaipomenita-i înverșunare, prilej de a crede într-un apropiat înec al pămîntului. O nepătrunsă perdea lichidă se lasă asupra munților, acoperindu-i sub grelele ei falduri. Aerul prin care trecea lumina zilei și mai zburau păsări a încetat aproape să existe. Apa i-a luat locu1, moleculă cu moleculă, și un singur gest nu poate fi îndrăznit în acest univers ce nu mai păstrează nici una dintre legile-i de pînă acum. Totul e numai apă, o pînză nesfirșită, o cotropitoare cascadă. Iar în locul trăsnetelor, un vuiet infernal se dezlănțuie. De jur împrejur, de sus pînă jos: torentele.
O puzderie de vipere fluide aleargă printre stînci, mușcîndu-le isteric și zdrobindu-și gura în muchiile de cremene. Șuierînd de durere, se adună într-un jgheab mai larg și atacă din nou, cu puteri înzecite. Dar iarăși își sfărîmă dinții, și vaierul lor urcă în văzduh, înveninat, amarnic. Fiece povîrniș e năpădit, ca în delir, de îndîrjitele jivine. Mereu țîșnesc, din toate părțile și în toate părțile, turbînd de furie. Iar peste zvîrcolirea lor, din adîncimi, urcă un uruit greoi, de pietre de moară, pornite să macine temeliile lumii: puhoaiele de pe fundul marilor văi.
Însă cel mai mult, și mai halucinant, se aud prăpăstiile. Acoperite de întunericul greu, de funduri marine, cu care s-a dezlănțuit stihia, nu pot fi nici întrezărite, dar toată puterea 1or de a înspăimînta a devenit sonoră. Așa cum se vedeau, acum se aud : înfricoșetor. Înfricoșetor se aud. În abisurile de piatră, torentele se zdrobesc, cu groaznice mugete, ca la venirea zilei de apoi într-o furibundă colcăială de balauri.
Pe întreg podișul, densa pînză de apă ce cade din văzduh, înecîndu-1, n-a contenit o clipă. Cuprinși de teama unui nou potop, păstorii privesc și ascultă. Sub haotica revărsare, coliba în care sînt înghesuiți pare barca unor naufragiați, o biată coajă de nucă, rătăcind în voia valurilor pe un ocean bîntuit de taifun.

Dar, ca și cum zeitatea acestor înălțimi ar voi să arate tot ceea ce îi stă în putință, cerul se înseninează pe neașteptate și într-un timp neînchipuit de scurt. Astfel, aceeași zi, care atît de mult păruse că va fi a unui catastrofal sfîrșit, se încoronează cu un feeric apus de soare. Unul dintre acele apusuri care prefac Hășmașul Mare, pentru privirile uimite ale Ardealului, într-o cetate cuprinsă de flăcări, într-un inimaginabil diamant.
Mîngîiați de razele asfințitului, munții strălucesc ca în odăjdii de sărbătoare. Departe, pe talazurile liniștite, Ceahlăul plutește cu toate catargele și punțile vopsite din nou. Leoarcă de ploaie, pădurile exultă fericite. Cît cuprind ochii, nu e decît legănarea lor verde, triumful total al celui de-al doilea regn. Iar în această uriașă bucurie, firea pare că respiră întîia oară. Într-atît, tot ceea ce se întîmplă după marea furtună e ca un nou început de viață și de lume.
Ieșind din colibă să-și caute vitele, păstorii zăresc cîte un brad tînăr, purtat de torente, cu creștetul încă spre cer. Clătinîndu-se ca un catarg, el pare a prevesti, puhoaielor care-1 tîrăsc la vale, îndepărtata lor țintă. Pentru că, din clipa aceasta chiar, apele se și întorc — ca la un sîn imens — spre mare. Rînd pe rînd, spumegînde, năvalnice, clocotitoare, sau line și mistuite de nostalgie, vor înainta pe fața pămîntului, asemeni unor șerpi mînați de dor și duși de speranță. Dar, pînă să-și împlinească visul, topindu-se mereu în tălăzuita albăstrime, vor avea de străbătut multe meleaguri, trecînd pe sub privirile — și prin sufletul — multor oameni.

Trei rîuri, fiecare cu alt chip și destin, se nasc din noianul ceresc revărsat asupra Hășmașului Mare.
Bicazul — a cărui scurtă viață îi dă totuși prilejul unei victorii cu care nu multe rîuri se pot mîndri — coboară, pe coasta răsăriteană, pînă la Lacul Roșu. Iar după ce întîrzie acolo un timp, ca într-un templu scufundat, cu mii de ascunzișuri și taine, pornește mai departe, dăltuind colosalele-i chei. Prin ele, își deschide un drum unic, spre șesurile domoale ale Moldovei.
De pe colinele acoperite cu păduri, Mureșul se îndreaptă spre apus, trăgînd un brîu de verdeață și melancolie dintr-o zare într-alta a Ardealului. Undele lui oglindesc sate, orașe și cetăți în care s-au țesut o mie de ani de aspră istorie.
Iar Oltul, menit celei mai zbuciumate vieți și celei mai mari glorii, adună și duce spre miazăzi torentele care s-au zbătut chiar în inima muntelui, acolo unde prăpăstiile ating nebănuite adîncimi, iar piscurile o sălbatică măreție.
Astfel, de pe aceste providențiale culmi, leagăn de ape și legende, coboară asupra cîmpiei cele trei rîuri — tinere, limpezi, cutezătoare. Dar, pentru a le aduce pe lume, și pentru ca niciodată, cît va fi lumea, să nu le sece izvorul, doar el — Hășmașul Mare — știe cît de neîntreruptă trebuie să-i fie veghea, și cît de înverșunate bătăliile. Ridicat, ca o cetate de strajă, pe pămîntul Ardealului, aține calea corăbillor care alunecă pe cer, și, în înfruntări dramatice, le obligă să-și lase acolo neprețuita încărcătură. Apoi, întorcîndu-se asupra lui însuși, își numără brazii doborîți de furtună sau nimiciți de trăsnet. Însă nu i-a jertfit în zadar: din norii ce s-ar fi dus cine știe unde, el a smuls, încă o dată, elementul primordial care însuflețește țara.
În cele din urmă, ostenit de atîta luptă, eroicul munte se scufundă, cu toate crestele-i rănite, într-o profundă pace minerală.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!